£££

 În cartierul Ferentari din București există un loc de joacă despre care părinții nu vorbesc în fața copiilor. Nu apare pe hărțile Google Maps actualizate după 2015, deși clădirile din jur sunt clar vizibile. Primăria nu trimite echipe de întreținere acolo. Și dacă întrebi pe cineva din zonă unde se află "parcul vechi", majoritatea vor pretinde că nu știu despre ce vorbești.

Dar localnicii știu. Toți știu.

Parcul a fost construit în 1985, în epoca de aur a lui Ceaușescu, ca parte din "modernizarea" cartierului. Era un spațiu modest: două leagăne, o tobogan metalic, un carusel învechit și câteva bănci pentru părinți. Nimic special. Mii de copii s-au jucat acolo timp de ani de zile fără niciun incident.

Totul s-a schimbat în vara lui 1992.

Pe 14 iulie, o fetiță de șase ani, Andreea Savu, s-a dus să se joace în parc cu vecinii ei. Era o zi obișnuită de vară - cald, însorit, cu părinți care stăteau pe bănci și copii care se jucau zgomotos. Andreea s-a dus la leagăn. Mama ei, Lucia, stătea pe o bancă la zece metri distanță, vorbind cu alte mame.

La un moment dat, Lucia s-a uitat spre leagăn. Andreea nu mai era acolo. Leagănul se mișca încă, ca și cum cineva tocmai coborâse de pe el, dar fetița dispăruse complet. Lucia a strigat, ceilalți părinți s-au ridicat, au început să caute. Nimeni nu văzuse pe Andreea plecând. Nimeni nu auzise nimic neobișnuit.

Poliția a venit imediat. Au căutat zilnic întreg cartierul, au făcut apeluri la televizor, au verificat fiecare apartament, fiecare pivniță, fiecare posibilitate. Andreea Savu nu a fost găsită niciodată. Nici măcar un indiciu despre ce i s-a întâmplat.

Cazul ar fi rămas doar o tragedie izolată, una dintre multele dispariții nerezolvate din anii '90 haotici. Dar nu a fost ultimul.

Pe 3 august 1994, exact două vară mai târziu, un băiețel de opt ani, Mihai Ionescu, a dispărut în aceleași condiții. Se juca pe carusel, mama lui s-a întors să ia ceva din geantă, când s-a uitat înapoi după mai puțin de zece secunde, caruselul se rotea gol. Mihai dispăruse.

În 1997, o altă fetiță - Elena Dumitrescu, cinci ani. În 2001, un băiat de șapte ani - Cristian Popescu. În 2006, gemene de nouă ani - Maria și Ana Gheorghe. Toate dispariții au avut același pattern: copii care se jucau în parc, părinți care se uitau pentru o secundă în altă parte, când se întorceau - copiii dispăruți, iar aparatele de joacă încă se mișcau, de parcă cineva tocmai coborâse de pe ele.

După 2006, Primăria a închis parcul. Au montat un gard metalic în jurul lui, au pus un lacăt la poartă și un avertisment: "ACCES INTERZIS - PERICOL DE ACCIDENTARE". Au încercat să planteze copaci și arbuști pentru a ascunde vizual locul, dar vegetația nu prindea niciodată rădăcini. Tot ce plantau acolo se usca în câteva săptămâni, indiferent de îngrijire sau sezon.

Dar parcul nu a rămas nefolosit. Pentru că, în nopțile liniștite, când vântul nu bate și cartierul e tăcut, oamenii care locuiesc în blocurile din jur pot auzi ceva tulburător: sunete de copii care se joacă. Râsete, strigăte vesele, zgomotul metalic al leagănelor care scârțâie, toboanul care răsună când cineva alunecă pe el.

Prima oară când cineva a mers să verifice a fost în 2008. Un bărbat din blocul alăturat, deranjat de zgomote repetate la miezul nopții, a sărit gardul și a intrat în parc cu o lanternă. Ce a văzut l-a făcut să nu mai doarmă bine restul vieții.

Leagănele se mișcau. Nu ușor, ca împinse de vânt - ci cu amplitudine mare, ca și cum cineva greu s-ar fi legănat pe ele cu forță. Caruselul se rotea încet, ritmic, scârțâind la fiecare rotație. Și în lumina slabă a lanternei, pe pământul uscat din jurul aparatelor de joacă, se vedeau urme proaspete de pași. Pași mici. De copii.

A ieșit din parc alergând și nu a mai vorbit despre incident timp de ani. Dar alții au verificat de atunci. Întotdeauna același lucru: aparate care se mișcă fără nimeni pe ele, urme proaspete în pământ care dispar până dimineața, și acel sunet - râsete de copii care se joacă, dar fără copii vizibili.

În 2012, o echipă de investigatori paranormali amatori a vrut să filmeze parcul noaptea. Au montat trei camere pe trepied în diferite locuri, au pornit înregistrarea și au așteptat în afara gardului. Camerele au filmat trei ore.

Când au revizuit materialul, primele două ore nu arătau nimic special - doar un parc gol, nemiștit. Dar la ora 02:17, pe toate cele trei camere simultan, s-a întâmplat ceva. Leagănele au început să se miște. Încet la început, apoi din ce în ce mai puternic. Pe una dintre camere, unghiul era perfect pentru a vedea scaunul leagănului - și pentru câteva cadre, foarte slab, se vedea ceva pe scaun. Nu o siluetă clară, ci o ondulare în aer, o distorsie, ca atunci când privești prin valuri de căldură pe asfalt. Dar avea formă - formă de copil.

Au încercat să mărească imaginea, să o clarifice. Cu cât procesau mai mult imaginea, cu atât devenea mai clară o formă: o fetiță mică, cu părul prins în cozi, îmbrăcată în haine din anii '90. Când au comparat imaginea cu pozele din dosarele de dispariție, asemănarea cu Andreea Savu era imposibil de ignorat.

Nu au publicat niciodată filmarea. Unu dintre membrii echipei a încercat, dar canalul lui a fost șters de pe YouTube pentru "încălcarea politicii privind conținutul care perturbă copiii". Când a încărcat-o pe alte platforme, fișierul se corupa de fiecare dată. În cele din urmă, hard disk-ul pe care o păstrau s-a defectat complet, iar toate copiile au fost pierdute.

Dar cel mai tulburător aspect al poveștii nu sunt sunetele sau filmările. Este un detaliu pe care poliția l-a păstrat confidențial timp de ani, până când un ofițer pensionar, Ion Marinescu, a vorbit despre el în 2018.

În fiecare dintre cele cinci cazuri de dispariție, înainte ca părintele să realizeze că copilul lipsește, alți martori din parc au observat ceva ciudat: copilul dispărut se juca normal, apoi brusc se oprea și privea fix spre o zonă goală a parcului, ca și cum ar vedea pe cineva acolo. Apoi, fără nicio ezitare, fără frică, coborau de pe leagăn sau carusel și mergeau în direcția aceea, zâmbind. Și dispăreau - nu aleargă afară din parc, nu se ascundeau în spatele unui echipament - pur și simplu dispăreau în aer, de parcă ar fi trecut printr-o ușă invizibilă.

Un martor, o femeie pe nume Gabriela Radu, a descris cel mai bine: "Parcă mergea să întâlnească pe cineva. Avea expresia aceea pe care copiii o au când văd un prieten. Era fericită. Apoi a făcut doi pași și nu mai era. Pur și simplu nu mai era."

Există o teorie, șoptită doar în cercurile restrânse ale celor obsedați de caz. Că parcul nu este un loc unde copiii sunt răpiți. Este un loc unde copiii sunt chemați. De alți copii. De cei care au dispărut înainte. Că Andreea, prima, acum îi cheamă pe ceilalți să se joace cu ea. Pentru că acolo unde se află ea - oriunde ar fi asta - e singură. Și vrea companie.

Iar leagănele care se mișcă în nopțile liniștite nu sunt mișcate de vânt sau de forțe paranormale abstracte. Sunt mișcate de copii reali, care se joacă într-o dimensiune pe care noi nu o putem vedea, dar care se suprapune cu a noastră exact în acel loc, în acel parc blestemat.

---

Astăzi, parcul încă există. Gardul este ruginit și rupt în câteva locuri, dar nimeni nu intră acolo. Nici măcar homeless-ii, nici măcar interlopi care caută locuri izolate pentru afacerile lor. Toată lumea simte instinctiv că acel loc nu este pentru ei.

Părinții din cartier își învață copiii de mici: "Nu te duci niciodată în parcul vechi. Nu, nici măcar ziua. Nici măcar cu prieteni. Dacă auzi vreun copil strigând de acolo, nu te duci să vezi. Nu este nimeni acolo. Nu cu adevărat."

Și în nopțile de vară, când geamurile sunt deschise și cartierul doarme, se mai aude din când în când: râsete de copii, scârțâitul leagănelor, vocea unei fetițe care strigă veselă: "Hai să ne jucăm! E atât de frumos aici! Vino și tu!"

Nimeni nu răspunde. Nimeni nu se duce. Pentru că toți știu că dacă mergi, nu te mai întorci. Vei rămâne acolo, jucându-te pentru totdeauna, în parcul unde timpul s-a oprit în 1992 și unde copiii nu îmbătrânesc niciodată.

Pentru că jocul nu se termină niciodată. Și întotdeauna mai este loc pentru încă un copil.