Azi mă sună un coleg englez.
Voce serioasă, politicoasă, de parcă urma să-mi ceară un credit, nu rețete.
El:
— Hey mate, quick question…
(Hei, prietene, o întrebare rapidă…)
Eu:
— Spune.
(În capul meu deja știam că nu va fi rapid.)
El:
— You know Romanian food… it’s really good.
(Știi mâncarea românească… e foarte bună.)
Eu (modest, evident):
— Știu.
El:
— Me and the family were thinking… maybe we cook something Romanian this weekend.
(Eu și familia ne gândeam… poate gătim ceva românesc weekendul ăsta.)
Eu tac o secundă.
A doua secundă deja decid: azi se face educație culturală.
Eu:
— Sigur. Ia și scrie. Îți dau trei feluri, ca la noi.
— Tradițional. Autentic. De suflet.
Îl aud cum caută un pix. Se aude foșnet de hârtie.
El:
— Ready.
(Gata.)
Eu (foarte serios):
— Felul unu: ciorbă de urechi de broască.
Pauză.
El:
— …Frog… ears?
(…Urechi… de broască?)
Eu:
— Da. Doar urechile. Restul se folosește la altceva.
(Spun asta cu ton de om care a gătit așa toată viața.)
El:
— Right… okay…
(Bine… în regulă…)
Scrie. Jur că îl aud cum scrie.
Eu:
— Felul doi: salată de pumni dezosați.
Tăcere totală.
El:
— Sorry… fists?
(Scuze… pumni?)
Eu:
— Da, dar fără os. Să fie fraged.
— Se lasă puțin la marinat.
El:
— Interesting…
(Interesant…)
Nu râde. Ăsta e periculos de naiv.
Eu:
— Și felul trei, principalul: pulpe de pește.
El:
— Fish… legs?
(Pulpe… de pește?)
Eu:
— Exact. Alea din spate sunt mai gustoase.
— Dar dacă găsești doar din față, merg și alea.
El:
— Okay… I’ll try.
(Bine… o să încerc.)
Închide.
Eu râd singur ca un copil care a pus mâna pe sonerie și a fugit.
Seara. Telefonul sună.
Aceeași voce. Dar… schimbată.
El:
— Mate…
(Prietene…)
Eu:
— Da?
El:
— I went to three shops.
(Am fost la trei magazine.)
Eu:
— Aha.
El:
— I asked the butcher about boneless fists.
(Am întrebat măcelarul de pumni dezosați.)
Eu mușc din limbă. Respirație controlată.
El:
— He looked at me like I needed help.
(M-a privit de parcă aveam nevoie de ajutor.)
Eu:
— Normal. Sunt greu de găsit proaspeți.
El:
— Then… the fishmonger…
(Apoi… vânzătorul de pește…)
Eu:
— Da?
El:
— I asked about fish legs.
(Am întrebat de pulpe de pește.)
Pauză.
Respiră greu.
El:
— He laughed.
— The lady behind me laughed.
— I think even the fish was judging me.
(A râs.
A râs și doamna din spate.
Cred că și peștele mă judeca.)
Eu nu mai rezist.
Eu:
— Băi… oprește-te.
— Tu chiar ai crezut că peștele are pulpe?
El:
— …They have tails.
(…Au coadă.)
Eu:
— Exact.
— Și pumnii… de unde îi luai? De la boxeri?
Liniște.
El:
— So… this isn’t Romanian food?
(Deci… asta nu e mâncare românească?)
Eu:
— Ba da.
— Dar numai dacă bei țuică înainte.
O secundă.
Apoi izbucnește în râs. Din ăla sincer, cu aer.
El:
— You’re dangerous.
(Ești periculos.)
Eu:
— Știu. De-aia mâncăm bine.
Închide râzând.
Eu rămân cu telefonul în mână și zic pentru mine:
— Data viitoare îi dau rețetă de sarmale.
— Să se liniștească omul.
#romanianhumor
#britishvsromanian
#cultureshock
#romanianfood
#funnydialogue
#standupstory
#dailylife
#expatlife
#romaniinuk
#britishhumour
#romaniandishes
#foodstories
#comedyreels
#fyp
#forfun
#storytime
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu