$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - JÓZSEF ATTILA

JÓZSEF ATTILA (11 aprilie 1905- 3 decembrie 1937) s-a născut în Budapesta, dintr-o familie mixtă, tatăl său (Iosif Aron) fiind etnic român, originar dintr-un sat arădean, mama fiind maghiară.  

Când copilul era foarte mic, tatăl plecă în lumea largă, stabilindu-se în cele din urmă (după 1918) în România și întemeindu-și acolo o altă familie, fără a mai da niciun semn de viață. Era un țăran amărât care își dorise mereu să trăiască mai bine, ajungând să-și privească soția și cei 3 copii (Attila mai avea două surori) ca pe un chin. Mama lui Attila era tot din neam țărănesc și lucra în capitala Ungariei ca spălătoreasă. Se numea Pőcze Borbala. Nu a mai rezistat nici ea (material și nervos), astfel că de timpuriu , viitorul poet trăi condiția unui adevărat orfan, fiind încredințat unui cuplu din Ungaria, care îl obligă să trebăluiască într-o gospodărie rurală ca îngrijitor de porci sau paznic de vite, umilindu-l, înfometându-l și brutalizându-l. Avea vreo 7 ani și în cele din urmă reveni la Budapesta, disperat, la mama sa. Încercă să se sinucidă bând sodă caustică, dar în sticla pe care o dăduse pe gât era în realitate amidon. 

Beneficiind în diferite etape ale vieții de susținerea financiară a câtorva binevoitori, reuși să urmeze studii liceale și universitare, la Budapesta, Viena sau Paris, citind enorm și mai ales scriind, descoperindu-și vocația autentică de liric plin de imaginație, posesor al unui limbaj de extremă modernitate, totul fiind subsumat unei atmosfere de profund pesimism. 

Poeziile sale dominate de un abur melancolic intens, sunt ca niște picturi pe sticlă, de o superioară tehnicitate, susurând de energii intense, supranaturale. József Attila scrie despre suferința celui însingurat, despre drama individului care nu se regăsește într-o lume complicată, despre exilul interior al omului profund, cu o sensibilitate excesivă, datorită căreia devine vulnerabil în fața unei realități plină de pericole. A fost un perpetuu îndrăgostit, dar femeile din viața lui nu au dorit să rămână alături de el, pentru că l-au considerat: fie dificil de suportat, fie realmente un om bolnav. 

S-au accentuat crizele de depresie, căderile nervoase, internările în diferite sanatorii, tratamentele terapeutice de esență psihanalitică. Nu reușea să comunice multă vreme cu cei din jur, reacționa nervos, se considera adesea nedreptățit, boemul din el alternând momentele de tandrețe și generozitate, cu o sumbră interiorizare. 

Moartea mamei sale (răpusă de un cancer) l-a demoralizat cumplit. A publicat volume de poezii care i-au consolidat notorietatea de poet remarcabil, dar altele au eșuat în ignorare, fiind considerate absconse, lipsite de impact. 

Poetul suferea intens de fiecare dată, nervii săi cedând treptat. Și când arcul echilibrului său interior a cedat definitiv , a ales suicidul, culcându-se pe o linie de cale ferată. Un tren de marfă l-a ucis. Vreme de patru ani, a fost membru al Partidului Comunist, după care a fost expulzat din partid. Rămâne în cele din urmă, amintirea luminoasă a unuia dintre cei mai importanți poeți ai literaturii maghiare moderne, un creator cu adevărat excepțional.

Astăzi, 11 aprilie, este Ziua Poeziei Maghiare în Ungaria.

Mai jos, o frumoasă poezie a lui József Attila:

Ruga amară

“Vino, Doamne aci, a mă păli -

Știu, în fața ta nu voi păli.

Ce mi-ai dat - e-ntreg - ia-l, zău!

M-amăgesc doar, cu Numele tău.

Ești robust, creezi prin concepte,

Dar mă jenez de lucruri incerte.

Ori, nici n-ai dat, la naivul,

Să creadă gura plină cu mustul.

Nu cred Doamne, să nu te superi,

Duc sute de dubii pe umeri.

Iubește-mă, Te pricepi la asta,

Ca și Soarele, topind zăpada.

Sau bate-mă, dar s-ai grijă,

Nu te întreb, dacă ai milă.

Și sângele îți dau, cu amar.

- Că, Tu nici sânge n-ai, ce bizar.

Mă știi bine, la fel și destinul,

Dar ia-ți înapoi talentul.

Oh, Doamne, fă vizită la mine!

Căci, clemența ta numai vine.

Știu, în fața ta nu voi păli,

Vino, Doamne aci, a mă păli.”