£££

 Bunica este o femeie care nu are copii ai ei. Ea îi iubește nespus pe băieții și fetițele mici, copiii altor oameni.

Bunicul este, de fapt, tot o bunică, doar că de parte bărbătească. El îi ia pe băieți la plimbări lungi, le vorbește despre pescuit și despre tot felul de lucruri importante.

Bunicile nu au prea mult de lucru — ele vin pur și simplu în vizită. Sunt deja în vârstă, așa că nu pot alerga sau sări, însă ne pot duce la bâlci și ne cumpără întotdeauna bilete la carusel. Par să aibă mulți bani, pentru că nu spun niciodată „nu am rest”.

Când bunica se plimbă cu noi, se oprește adesea ca să privească mai atent frunzele frumoase sau o omidă de pe o creangă. Ea nu spune niciodată „mai repede”.

Bunica poartă ochelari și poate să-și scoată dinții, apoi să-i pună la loc. Nu trebuie să fie foarte deșteaptă — este suficient să știe răspunsurile la întrebările cu adevărat importante ale copiilor, cum ar fi: „De ce aleargă câinii după pisici?” sau „Unde are râmul capul?”

Când bunica ne citește o poveste înainte de culcare, nu sare niciodată peste pagini și nu spune că am mai auzit-o.

Fiecare ar trebui să încerce să aibă o bunică, pentru că bunicile sunt singurii adulți care au întotdeauna timp pentru copii.

Acesta a fost un exercițiu de creație școlară.

Așa și-a descris bunica un băiețel de opt ani.