£££

 S-a descotorosit de dinții săi — deliberat și din timp, pentru a nu depinde de medici pe o insulă nelocuită.

În locul lor și-a pus dinți de oțel. Numele lui era Friedrich Ritter. În 1929 a părăsit Berlinul, și-a abandonat soția, pacienții și lumea în care, credea el, spiritul uman putrezea sub povara confortului. Împreună cu iubita sa, Dore Strauch, a pornit spre locul unde nimeni nu voia să trăiască — insula vulcanică Floreana din arhipelagul Galápagos.

Nu căutau doar singurătatea, ci purificarea: fuga de zgomotul orașului, de rolurile sociale, de goana nesfârșită după o bunăstare iluzorie. Ea — fostă învățătoare, bolnavă de scleroză multiplă. El — medic care hotărâse că mântuirea sufletului este mai importantă decât salvarea pacienților. Îi unea o convingere radicală: omul trebuie să fie propriul său zeu. Fără autorități, fără mașini, fără zâmbete false — doar piatră, vânt și tăcere.

Insula sudică Floreana din arhipelagul Galápagos, aparținând Ecuadorului, era locul ideal. Fără apă dulce, fără copaci, fără drumuri. Doar câmpuri de lavă, arșiță și vânt. Un loc unde omul trebuie fie să se adapteze, fie să dispară.

Pe insulă au ridicat o casă din piatră neagră și scânduri aduse de mare. Fără mobilier, fără veselă, fără nimic din micile lucruri care leagă de viața trecută. Trăiau printre lave ca într-un laborator al spiritului: cultivau straturi sărace, colectau apa de ploaie, polemizau despre Nietzsche și țineau jurnale. Pentru ei nu era o fugă, ci un experiment — o încercare de a afla dacă omul poate rezista într-o lume lipsită de sprijin, atunci când singura certitudine este propria voință.

La început, totul decurgea conform planului lor. Erau singuri, iar în această singurătate exista o armonie aproape muzicală: vuietul mării, trosnetul focului seara, foșnetul șopârlelor care se opreau nemișcate în praf. Vântul străbătea câmpiile de lavă ca respirația altei planete, iar ei se surprindeau gândind că acest sunet era singura formă autentică de libertate. Ritter le scria prietenilor scrisori pline de dispreț față de civilizație și de exaltare față de „viața adevărată”: povestea cum apa se adună din rouă, cum pământul miroase a sulf și sare, cum trupul devine mai puternic atunci când nu există nimic care să-l corupă. Pentru el, acesta era dovada că omul poate începe din nou, dacă renunță la confort.

Dore scria altfel în aceleași scrisori. Fără emfază, cu o sinceritate feminină. Despre durerile din mâini, despre nopțile fără somn. În rândurile ei se simțea o dorință tăcută după glasul omenesc, dar și recunoștința pentru fiecare zi trăită, în care nu trebuia să joace niciun rol.

Scrisorile, desigur, nu au rămas private. Ziarele din Germania, obosite de șomaj, de politică și de dezamăgiri, au publicat cu aviditate povestea medicului și a discipolei sale care abandonaseră totul în numele purității spiritului. Lumea căuta mângâiere — și o găsise. „Adam și Eva din Galápagos” — așa i-a botezat presa.

Când primele nave au început să ancoreze la Floreana, ele aduceau nu doar poștă, ci și vești, aparate de fotografiat și imagini distorsionate ale paradisului. Reporterii desenau palmieri care nu existaseră niciodată și povesteau cum doctorul trăia într-o colibă din flori. Floreana devenea un mit, iar acest mit, ca orice mit, cerea noi eroi.

În 1932 au sosit pe insulă Heinz și Margret Wittmer — o familie germană cu fiul lor Harry și Margret însărcinată. Fugeau de șomaj, de sărăcia Republicii de la Weimar, de boala copilului, de sentimentul că viața devenise străină. Pentru ei, Floreana era șansa unui nou început, chiar și pe un pământ gol.

Și-au construit o casă în apropiere, din aceeași piatră. Trăiau modest, dar cu zâmbetul pe buze. Spre deosebire de Ritter, familia Wittmer nu nega lumea — voia doar să supraviețuiască. Margret a născut un fiu chiar pe insulă, fără medic, fără ajutor. Băiatul, Rolf, a devenit primul om născut pe Floreana. Părea un semn: viața biruise pustietatea.

Între coloniști domnea un echilibru fragil. Nu erau prieteni, dar nici dușmani. Uneori făceau schimb de legume, alteori de vești. Fiecare își construia propria utopie. Și fiecare era convins că o face mai bine decât ceilalți.

Apoi, pe țărm, a debarcat ea.

Eloise Wehrborn de Wagner-Bosquet, o austriacă însoțită de doi amanți și de un titlu auto-proclamat de baroneasă. Purta pantaloni scurți, un batic de mătase și o încredere absolută în propria genialitate. A anunțat că va crea pe insulă „Hacienda Paradiso” — un resort de lux pentru milionari. Nu avea nici bani, nici autorizații, dar avea o carismă atât de puternică încât până și iguanele păreau să se ascundă în tufișuri.

Odată cu ea au sosit Rudolf Lorenz și Robert Philippson — doi tineri prezentați drept „gărzile” ei. Trăiau toți trei împreună, iar insula a încetat imediat să mai fie liniștită. Baroneasa se plimba cu pistolul la brâu, intercepta corespondența vecinilor, întâmpina navele îmbrăcată în mătase și le spunea marinarilor că întregul arhipelag îi aparține. Reporterii erau în delir: „Adam și Eva” aveau acum o Lilith seducătoare.

Pe insulă începea coșmarul. (Deși ea l-ar fi numit teatru.) Ritter o disprețuia, văzând în ea întruchiparea nebuniei burgheze. Dore se temea. Iar familia Wittmer stătea deoparte, înțelegând însă limpede: baroneasa aducea cu ea nenorocirea.

Unul dintre amanții ei a devenit foarte curând victimă. Baroneasa îl trata pe Lorenz cu cruzime, iar relațiile dintre ei deveneau tot mai tensionate. El alerga la familia Wittmer — slab, vânăt, plin de vânătăi — se plângea și jura că va fugi. Dar se întorcea mereu. Philippson era ros de gelozie și de conflicte, iar Baroneasa îi instiga pe amândoi. Tabăra lor se transformase într-un mic vulcan, gata să erupă în orice clipă.

Corespondența dispărea, zvonurile se înmulțeau. Baroneasa susținea că Ritter este un tiran, iar Dore — prizoniera lui. Ritter nota în jurnal că Baroneasa era „umbra civilizației de care fugise”. Chiar și puținii marinari care ajungeau pe Floreana simțeau tensiunea: prea puțin pământ pentru atâtea orgolii.

La 27 martie 1934, Baroneasa și Philippson au anunțat brusc că pleacă. Le-au spus Wittmerilor: „Am găsit un iaht spre Tahiti”. Au zâmbit, au plecat — și nu i-a mai văzut nimeni niciodată.

Niciun iaht nu a acostat la insulă. Nicio navă nu le-a consemnat numele. Lucrurile lor au rămas în colibă: hainele, pistolul. Familia Wittmer avea să afirme mai târziu că i-a văzut plecând. Dar Ritter și Dore nu au crezut niciun cuvânt.

Zvonurile s-au întețit. Unii șopteau că Wittmerii au eliminat Baroneasa. Alții credeau că Lorenz și-a pierdut mințile și i-a ucis. O a treia variantă susținea că Philippson a omorât-o pe femeie și s-a înecat el însuși în încercarea de a fugi. Trupuri nu au fost găsite niciodată. Doar tăcerea și soarele deasupra vulcanului.

Lorenz nu a suportat singurătatea. Rătăcea pe insulă, fără pace, fără rost, până când a decis să fugă. A ajuns la o înțelegere cu un pescar norvegian pe nume Nuggerud, care a acceptat să-l ducă până la San Cristóbal, de unde putea găsi o navă spre continent. Au plecat într-o barcă mică. După aceea, urmele lor s-au pierdut.

După câteva luni, au fost găsiți morți pe insula Marchena, departe de traseul presupus. S-a născut ipoteza că au fost purtați de curenți.

Opt luni mai târziu, Ritter a murit. Cauza oficială a fost o intoxicație alimentară — dar și aici plana o anomalie. Era vegetarian, filosof, predicator al „hranei pure”, medic, în definitiv — și totuși s-ar fi otrăvit cu o pui gătit prost.

Sau a fost otrăvit. Mărturiile se contrazic. Dore susținea că el însuși a insistat asupra cinei, în ciuda protestelor ei. Wittmerii spuneau că, înainte de moarte, el și-a acuzat partenera. Adevărul a murit odată cu el — fără autopsie, fără dovezi.

Dore s-a întors în Germania și a scris cartea „Satana a venit în Eden”. În ea a povestit totul: iubirea, ruptura, suspiciunile.

Wittmerii au supraviețuit. Au construit o casă, apoi o pensiune pentru puținii turiști. Fiul lor, Rolf, a trăit până în secolul XXI și primea oaspeți chiar în locul unde mama lui născuse cândva, sub țipetele pescărușilor. Margret a murit în anul 2000, la vârsta de nouăzeci și șase de ani. Până la capăt a susținut același lucru: Baroneasa a plecat. Punct.

Dore și-a trăit restul zilelor în Germania, departe de arșița vulcanică și de stâncile insulei unde visase odinioară să-și clădească o viață dincolo de civilizație. Dar nu a încetat niciodată să creadă că, în 1934, s-a întâmplat ceva întunecat.

Astăzi, pe insulă se află câteva căsuțe și un debarcader turistic. Oamenii vin să vadă broaștele țestoase și să asculte legende. Ghidii zâmbesc și șoptesc: „Vreți să vă spun ce s-a întâmplat cu Baroneasa?” — apoi, inevitabil, fac o pauză. Pentru că nimeni nu cunoaște finalul.

Și poate tocmai în asta constă fascinația Floreanei: aici s-a încercat construirea unui paradis, dar a rezultat o oglindă a naturii umane. Unde filosofia s-a preschimbat în invidie, iubirea — în dependență, iar utopia — într-o legendă neagră.

Bazat pe fapte reale.