$$$

 Un bărbat a suferit un accident grav. Nu a fost dus la un spital din oraș, ci la un mic centru medical dintr-un sat îndepărtat — departe de oameni, de zgomot, de tot ce îi era familiar. Acolo, întins în durere și confuzie, a realizat brusc că aproape nu avea cui să-i dea un telefon. Și totuși a format numărul fostei sale soții. Femeia cu care relația lui fusese atât de distrusă, încât ani la rând s-au judecat pentru copil. Ținea intenționat banii, o presa, încerca să o forțeze să accepte condițiile lui. A părăsit-o ca să „fie liber“, să se întâlnească cu alte femei și să trăiască fără griji. Și într-adevăr, a trăit liniștit în casa lui mult timp — până când viața s-a răsturnat într-o clipă.

Atunci a devenit clar: nu avea pe nimeni lângă el.

Părinții — foarte în vârstă, slabi, doar s-ar fi speriat și nu l-ar fi putut ajuta.

Adevărați prieteni — niciunul. Doar cunoștințe, oameni întâmplători, fiecare cu problemele lui. Deși chiar ei îl îndemnaseră odinioară „să-și pună fosta la punct“ și să o preseze financiar, niciunul dintre ei nu s-ar fi dus într-un sat îndepărtat, noaptea, pentru el.

Iar partenerii de afaceri, femeile cunoscute, cele cu care petrecuse timp? Ar fi scris doar: „Multă putere, însănătoșire grabnică!“ — și atât. Nimeni nu vine la un om care stă la pat cu picioarele rupte, speriat și neajutorat.

Așa că i-a telefonat Ninei.

„Nina… am avut un accident. Sunt aici… Îți spun doar în caz că nu voi supraviețui. Iartă-mă că te deranjez. Trimite salutări fiului nostru…“

Și Nina a venit.

Nu imediat — pentru că el îi luase mașina cândva. A venit cu trenul, apoi cu autobuzul — dar a venit. A adus cele necesare. A discutat cu medicii pentru a-l transfera la un spital din oraș. În fața lor stătea o femeie obosită, plinuță, trecută de tinerețe, cu genți grele în care erau supă de casă și chiftele. Iar el zăcea aproape inconștient… nu putea mânca singur.

El a supraviețuit. Drumul spre vindecare a fost lung și epuizant, dar l-a parcurs. Iar acum trăiește cu Nina — pentru că acolo, în salonul de spital, a înțeles în sfârșit: nu există om mai apropiat decât ea. Nu este vorba despre romantism sau îndrăgostire. Este o legătură țesută din ani împărtășiți, din viață, din destin comun.

Și fiecare dintre noi ar trebui să se întrebe: cui i-am da telefon dacă ne-ar lovi necazul?

Cine ar veni cu autobuzul sau cu trenul, cu supă într-o pungă?

Cine ar sta lângă noi, ținându-ne de mână, când e frică, când doare, când suntem singuri?

Poate că nu există astfel de oameni.

Poate unul.

Poate doi.

Dar ei sunt adevărata noastră familie.

Oameni ca aceștia nu trebuie răniți. Ei trebuie prețuiți.

Și noi trebuie să fim gata să plecăm — cu trenul, cu autobuzul — cu chiftele în pungă și ultimii bani în buzunar, dacă ei vor avea nevoie vreodată de noi.

Autor — Anna Kirianova