$$$

 Trenul Iași-Timișoara s-a oprit brusc între stații la doi noaptea, iar bărbatul din compartimentul meu a început să vorbească în somn în patru limbi diferite, dezvăluind un secret care nu-mi era destinat.

Era a treia oară când făceam drumul ăsta pentru facultate, dar prima când aveam companie în cușetă. Un bătrân de vreo optzeci de ani, elegant, cu mâini tremurânde de Parkinson.

— Tatiana, nie odchodź... a șoptit în poloneză.

— Je reviendrai, maman... în franceză.

— Ich bin nicht der, für den Sie mich halten... în germană.

Apoi în română: — Certificatul e în dublura valizei. Pentru Maria. Doar pentru Maria.

Trenul a pornit la loc cu o smucitură. Bătrânul s-a trezit brusc, privindu-mă speriat.

— Am vorbit în somn?

— Un pic, am mințit eu. Ceva despre o valiză.

S-a relaxat parțial.

— Visez des în ultima vreme. Îmbătrânirea...

— Călătoriți des pe ruta asta?

— Prima dată în patruzeci de ani. Merg să-mi văd fiica. Maria. Nu știe că vin.

— Surpriză plăcută?

A râs amar.

— Nu știe că exist. Crede că tatăl ei a murit în '68 în Primăvara de la Praga.

Mi-am vărsat ceaiul pe mine.

— Poftim?

S-a uitat pe geam la câmpurile negre.

— Mă numesc Jakob Weinstein. Sau așa mă chema. Din '68 sunt Iacob Vasilescu, ceferist pensionar din Pașcani.

— Nu înțeleg...

— În '68 eram diplomat cehoslovac la București. Reformist, susținător al lui Dubček. Când rușii au invadat Praga, am știut că sunt terminat. Ori fugeam, ori mă întorceau și mă executau.

— Și ați fugit?

— Cu ajutor. Un ceferist român, Iacob Vasilescu, semăna perfect cu mine. Același ten, aceeași statură. Era văduv, fără copii, muribund de cancer. Mi-a propus un târg.

Trenul hurduia prin noapte. Ascultam fascinată.

— I-am dat toate economiile mele. El mi-a dat identitatea lui. Urma să „moară" în două luni. Eu să preiau viața lui. Simplu.

— Dar familia dumneavoastră?

— Tatiana, soția, era în Praga cu Maria. Bebelușul avea șase luni. Le-am trimis o scrisoare codată: „Produsul e defect. Anulați comanda." Însemna să fugă, să nu mă caute.

— Au fugit?

— În Franța. Tatiana s-a recăsătorit după ce „Jakob Weinstein" a fost declarat mort. Maria a crescut ca franțuzoaică. Profesoară la Sorbona acum.

— Cum știți?

A scos un teanc de fotografii din geantă. Maria la diferite vârste, prinse de departe.

— Am urmărit-o cum am putut. Articole în ziare, Facebook. O dată pe an mergeam la Paris, o vedeam de departe. Niciodată aproape.

— De ce acum? De ce mergeți la ea acum?

— Pentru că mor. Parkinsonul e ultima problemă. Am cancer pancreatic. Trei luni maximum.

Și-a deschis valiza. În dublură, un certificat de naștere vechi.

— Certificatul real al Mariei. Unde scrie că sunt tatăl ei. Și asta.

Un carnet de economii elvețian.

— Economiile unui consul cehoslovac din '68. Păstrate sub numele real. Două sute de mii de euro acum. Pentru ea.

— Dar cum o să explicați? După cincizeci de ani?

— Nu explic. Las valiza la hotel unde stă când vine în România pentru conferințe. Știu că vine săptămâna viitoare la Timișoara. „Literatură comparată în spațiul est-european".

Trenul încetinea. Timișoara se apropia.

— O să aflați că valiza nu e pierdută? O să caute proprietarul?

— Eticheta zice Maria Weinstein-Dubois. Numele ei de după căsătorie. Când o va deschide și va găsi certificatul...

— Va înțelege că tatăl ei a trăit.

— Și că a iubit-o de departe cincizeci și trei de ani.

La gară, l-am ajutat cu bagajele. Două valize – una nouă, una veche.

— Asta e a ei, a arătat spre cea veche. Aceeași cu care am fugit din Praga.

— Cum de nu v-a căutat niciodată?

— Cine să caute un mort? Și pe cine? Pe Jakob care nu mai exista sau pe Iacob care nu m-a cunoscut niciodată?

Două zile mai târziu, am citit în ziar: „Profesoară franceză își găsește tatăl după 53 de ani. Emoție la conferința de la Timișoara."

Articolul povestea cum Maria Weinstein-Dubois găsise o valiză cu documente care dovedeau că tatăl ei trăise sub identitate falsă în România.

— Îl caut, spunea ea în articol. Știu că e bătrân, poate bolnav. Dar vreau să-i spun că-l iert. Că-l înțeleg. Că mama l-a iubit până când a murit și i-a spus mereu că a făcut ce trebuia să facă.

O săptămână mai târziu, alt articol: „Reuniune emoționantă în spitalul din Pașcani."

Fotografia îi arăta îmbrățișați. Sub poză, citat de la Maria: „Tata mi-a dat viață de două ori – când m-a născut și când a ales să dispară ca să fiu liberă."

Iacob/Jakob a murit după o lună. La înmormântare, Maria a spus:

— L-am înmormântat sub numele Iacob Vasilescu. Așa a trăit, așa a murit. Dar pe cruce am pus și Jakob Weinstein. Pentru că un om poate avea două nume dar o singură inimă. Și inima lui a fost mereu cu noi.

Mi-a trimis o scrisoare după înmormântare:

„Mulțumesc că l-ați ascultat în tren. Mi-a povestit despre dumneavoastră. A spus că prezența dumneavoastră i-a dat curaj să lase valiza. Că un martor face secretul real. Vă rog să păstrați povestea vie."

O păstrez. O povestesc. Pentru toți Jakob care au devenit Iacob ca să supraviețuiască. Pentru toate Mariile care își găsesc tații după o viață de așteptare.

Pentru că uneori, dispariția e ultimul act de dragoste.