$$$

 S-a întâmplat în 21 noiembrie1740: La această dată, a început construirea monumentului Sfânta Treime de la Timişoara, denumit şi statuia ciumei; monumentul a fost ridicat în amintirea epidemiei care a devastat Timişoara şi întregul Banat în jurul anului 1739. Coloana Ciumei, cunoscută şi ca Statuia Ciumei sau Monumentul Sfintei Treimi, este înălţată în mijlocul Pieţei Unirii din Timişoara, în concordanţă cu stilul arhitectonic al clădirilor dimprejur (baroc).Monumentul se înscrie în tipologia coloanelor ciumei, răspândite în epoca barocului în întregul spaţiu sud-german, boem şi maghiar.Monumentul este confecţionat din gresie şi are o valoare artistică deosebită, fiind creat la Viena, în stil baroc, şi adus la Timişoara pe calea apei, pe Dunăre,Tisa şi pe canalul Bega.

Colţurile soclului coloanei sunt decorate cu volute, iar pe laturile sale apar trei basoreliefuri, identificate de către Samu Borovszky ca reliefurile alegorice ale Ciumei, Războiului sau Disperării, dar după alte opinii, ar fi scene din timpul epidemiei de ciumă din Timişoara.Deasupra volutelor sunt aşezate statuile Sfinţilor Sebastian, Rocchus şi Carlo Borromeo. Sfântul Sebastian apare conform reprezentării sale tipice, legat de un copac, şi corpul său este străpuns de mai multe săgeţi, sau se observă urmele săgeţilor, astăzi dispărute. Părul lui lung şi ondulat îi cade pe umăr, corpul său atletic sugerează forţa sa fizică. Cultul Sfântului Sebastian a trăit deja o a doua înflorire pe parcursul epidemiilor de ciumă din secolul al XVI-lea, iar mai târziu devine una dintre figurile constante ale coloanelor de ciumă. 

Carlo Borromeo apare în ornatul de cardinal, purtând pe cap pălăria specifică cardinalilor, şi mâna sa stângă ţine pe piept deasupra inimii, iar în cea dreaptă atributul său, un crucifix. Ca arhiepiscop al oraşului Milano, el i-a atribuit chiar intercesiunii Sfântului Sebastian faptul că oraşul a scăpat de epidemia de ciumă, deşi el însuşi a avut un rol primordial în îngrijirea bolnavilor şi în oprirea epidemiei. Pe cel de al treilea colţ al soclului apare statuia Sfântului Rocchus, trăgând tunica sa scurtă deasupra genunchiului drept, pentru a ne arăta cu degetul rana sa (bubonul pestilenţial) de pe coapsă. La piciorul lui stâng stă culcat una dintre atributele sale, câinele, care - după legendă- l-a aprovizionat cu hrană pe Rocchus, retras din cauza bolii sale de ciumă. În final Rocchus a fost vindecat de un înger, în timp ce se întorcea din pelerinajul său roman. După această vindecare miraculoasă, el şi-a dedicat viaţa îngrijirii bolnavilor de ciumă. Spatele sfântului este acoperit cu o mantie de pelerin, decorat pe umăr cu scoici, însemnele pelerinilor, iar pe piciore poartă cizme lungi.

Cu un registru mai sus, în zona bazei coloanei, sunt amplasate încă trei statui ale unor sfinţi antipestilenţiali. Figura Sfântului Ioan de Nepomuk îmbrăcat în ornat de preot şi cu biretum pe cap, se află deasupra unor nori, ţinînd în mănă un crucifix. Figura lui tânără şi cu barbă, corespunde în totalitate cunoscutelor canoane ale reprezentării lui Ioan de Nepomuk. La picioarele sfântului, sub nori, se află culcată între stânci figura Sfintei Rosalia, capul său decorat cu o coroană de trandafiri ţinînd rezemat în mâna sa dreaptă. Pe celelalte două laturi ale coloanei stă o figură feminină, cu un turn lângă picioare, aceasta fiind atributul Sfintei Barbara, iar pe cealaltă latură statuia unui sfânt îmbrăcat în veşminte ce seamănă cu cele ale Sfântului Rocchus, dar cu biretă pe cap. Acest sfânt ţine în mâna stângă un craniu şi probabil, un crucifix. Pe baza tipicelor veşminte, a atributelor sale, precum şi datorită faptului că este asemenea celor de mai sus, şi unul dintre sfinţii antipestilenţiali, se poate presupune că ar fi vorba de Sfântul Francisc de Xavier. Suprafeţele coloanei propriu-zise sunt acoperite de nori, şi pe partea centrală a laturii prinicipale a coloanei apare un scut baroc gol, prevăzut pe partea sa superioară şi cu coroană. Capitelul ionic al coloanei este decorat şi cu festoane, şi deasupra sa se întinde o cornişă complexă, pe a cărei parte centrală a fost sculptat un simplu decor floral. Reprezentarea centrală a coloanei este grupul statuar sculptat din piatră al Sfintei Treimi, una dintre cele mai răspândite variante ale coloanelor de ciumă. Între Dumnezeu-Tatăl şi Isus aşezaţi pe un tron este îngenunchiată Maica Domnului, cu mâinile alăturate în poziţie de rugăciune.Tatăl şi Fiul tocmai se pregătesc să aşeze coroana pe capul Mariei. Deasupra celor trei personaje apare şi figura din fier forjat a porumbelului Sfântuilui Duh.

Surse:

Adriana Buzilă - Rodica Vârtaciu, Barocul în Banat, Timişoara, 1992.

Nicolae Sabău, Metamorfoze ale barocului transilvan, I, Sculptura, Cluj-Napoca, 2002.

http://www.radiotimisoara.ro/2016/11/21/in-urma-cu-276-de-ani-la-timisoara-incepea-construirea-monumentului-sfanta-treime/

http://www.enciclopediavirtuala.ro/monument.php?id=210

https://www.welcometoromania.ro/Timisoara/Timisoara_Statuia_Sftreime_r.htm

$$$

 S-a întâmplat în 21 noiembrie1880: La această dată, după decesul unicei sale fiice (Maria), Carol de Hohenzollern, domnitor al României în perioada 1866-1881 şi rege între anii 1881 şi 1914, semnează, la Sigmaringen (Germania), actul de familie prin care prinţul Ferdinand de Hohenzollern, nepotul său de frate, devine prinţ moştenitor prezumtiv al Coroanei României. Urcarea pe tron a regelui Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (1865-1927) a avut loc la 28.IX/11.X.1914, în timpul domniei sale desăvârşindu-se unitatea statului român.

Anii 1880 au fost deosebit de frământați pentru dinastia română.În martie 1881, Carol I a fost proclamat Rege al României, după ce câștigase independența țării pe câmpul de luptă. Însă liderii politici români erau îngrijorați în legătură cu viitorul dinastiei, pentru că unicul copil al regelui Carol I și al reginei Elisabeta, principesa Maria a României, murise în 1874, la doar patru ani. Potrivit Constituției din 1866, Coroana României ar fi urmat să fie moștenită de unul dintre frații lui Carol I. În 1880, a fost încheiat Pactul de Familie, prin care frații lui Carol I renunțau la orice pretenții la tronul României. În aceste condiții, dreptul de a moșteni Coroana de Oțel revenea fiilor fratelui mai mare a lui Carol I, principele Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, care, la un moment dat, fusese ales Rege al Spaniei, dar care trebuise la renunțe la tronul de la Madrid din cauza opoziției Franței. Fiul cel mai mare al lui Leopold, principele Wilhelm, a renunțat, la rândul său, în 1886, la orice drepturi la Coroana României și a preferat statutul de moștenitor al Casei de Hohenzollern-Sigmaringen. În aceste condiții, speranțele Regelui Carol I s-au legat de cei doi fii mai mici ai fratelui său, Leopold. Este vorba de principii Ferdinand și Carol, care au venit pentru prima dată în România în 1881, cu prilejul serbărilor încoronării lui Carol I ca rege al României.

Pentru că Ferdinand a fost, în principiu, de acord să devină principe al României, Regele Carol I i-a trimis, din 1883, un profesor de limba română. Tânărul principe a studiat la Școala Militară din Düsseldorf, a devenit ofițer al Armatei Imperiale Germane, apoi a urmat studii universitare în științe politice și în economie la Leipzig și la Tubingen. Ferdinand a revenit în România, țară pe care a început să o îndrăgească tot mai tare. În aceste condiții, cu acordul său, Parlamentul din București l-a proclamat în 19 martie 1889 drept principe moștenitor al României. Ferdinand a venit în țară, unde a primit un fotoliu de senator de drept și a fost numit ofițer în armata română. În 1892, el s-a căsătorit în castelul părintesc din Sigmaringen cu nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, principesa Maria. Vreme de 25 de ani, din 1889 și până în 1914, Ferdinand a servit în rolul de principe moștenitor al României. În toți acești ani, el a făcut totul pentru a îndeplini voința unchiului său, care conducea cu mână de fier destinele României. Regina Maria a României nota cu amărăciune în jurnalul ei că regele Carol I nu ar fi dovedit nici un fel de afecțiune pentru Ferdinand. Însemnările din jurnalul lui Carol I o contrazic însă.

Ferdinand I a urcat pe tronul României în 1914, în toiul primului război mondial. După doi ani de neutralitate, el a condus România în război, împotriva țării sale natale. La finalul războiului, Ferdinand I devenea regele României Mari. A domnit până în 1927, când a fost răpus de cancer și a lăsat moștenire amintirea unui rege mare, drept și dispus la sacrificii personale pentru binele țării.

Surse:

Stoica, Stan, Vasile Mărculeț, George Marcu ș.a., Dicționar biografic de istorie a României, Editura Meronia, București, 2008,

Wolbe, Eugen, Ferdinand I Întemeietorul României Mari.O biografie, Editura Humanitas, București, 2004

https://peles.ro/personalitati/regele-ferdinand-i/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/regele-ferdinand-i-loialul

https://www.rfi.ro/politica-101946-pagina-de-istorie-ajuns-nepotul-rege-carol-mostenitor-coroana-romaniei

$$$

 S-a întâmplat în 21 noiembrie1895: În această zi, s-a născut tenorul Traian Grozăvescu. Traian Grozăvescu (n. Lugoj - d. 19 februarie 1927, Viena) a fost tenor de talie mondială, apreciat de presa vremii drept un „al doilea Caruso”, stins prematur la vârsta de 32 de ani, împuşcat de soţia sa într-un acces de gelozie. 

Părinţii sau erau de origini diferite, tatăl, Costi Grozăvescu, român din Teregova, iar mama Ernestina Serbul, de origine sârbească.Traian Grozavescu şi-a petrecut copilăria, primii ani de şcoală şi liceul în Lugoj, unde de altfel, i-a fost apreciat talentul deosebit, chiar din fragedă vârstă. Tatăl său, nelipsit din corurile lugojene, obişnuia să-l aducă pe Traian la repetiţii cu el, unde, o dată ce l-a întâlnit pe maestrul Ion Vidu, l-a introdus în corul său faimos, „corul lui Vidu”, acesta reprezentând începutul modest al progresului exceptional al lui Traian Grozăvescu.Dupa ce şi-a finalizat studiile gimnaziale şi liceale în Lugoj, în anul 1914, a decis să se îndrepte spre Budapesta, unde s-a înscris la Facultatea de Drept şi totodata, pentru a-şi asculta chemarea, a urmat cursurile Academiei de Muzică, unde îl avea profesor pe marele Schick.

Vocea deosebită i-a fost remarcată nu numai de familie dar şi de prieteni, însă în scurt timp, o dată cu venirea războiului, Traian Grozăvescu a fost nevoit să plece pe front, ca ofiţer de artilerie în armata austro-ungară, lăsând la o parte cariera muzicală. Pasiunea pentru muzică nu a încetat însă nici în acele vremuri tulburi, de unde a rămas faimoasa poveste când acesta, „într-un moment de linişte a tunurilor, a început să cânte Ave Maria”, acolo pe frontul de lupta, unde orice speranţă de viaţă se risipeşte. Gestul lui Grozăvescu i-a înduioşat atât de mult pe cei din jur, încât camarazii l-au răsplătit cu ropote de aplauze, iar dinspre inamici a răsunat puternic „Vivat austriaci!”.Un moment de glorie pentru Grozăvescu şi un pas important în debutul carierei sale muzicale. Odată întors de pe front, s-a îndreptat spre Cluj, unde a jucat şi primul său rol, cel al lui Pinkerton din opera „Madame Butterfly”. Cu talentul său a reuşit să impresioneze în scurt timp profesorii şi cu atât mai mult Opera Clujeană, unde a devenit tenorul preferat. De asemenea, la Opera din Cluj, se găsesc astăzi unele costume ale cântăreţului, cu care şi-a jucat rolurile inegalabile pe scenele europene.Clujul a marcat încă un eveniment important din viaţa lui şi anume întâlnirea cu Aca de Barbu, femeia cu care, dacă ar fi ales să-şi petreaca viaţa, poate nu ar fi avut parte de un destin atât de tragic. Deşi au petrecut mult timp împreună, Grozăvescu a pus cariera muzicală mai presus de toate şi şi-a îndreptat paşii spre Viena, unde a cunoscut-o pe Nelly Kovesdy, cea care avea să-i pună capăt zilelor, într-o criză de gelozie. Astfel că, în anul 1923, a plecat la Viena, unde a avut şansa de a studia cu Frans Steiner. A continuat să ia lecţii de canto şi de pian, şi-a perfecţionat stilul iar într-un final, la doar o lună de la sosirea în Viena, a fost angajat la Opera Populară (Volksopera) de pe Währingergürtel, acolo unde publicul avea sa devină tot mai numeros la reprezentaţiile sale. Debutul pe scena vieneză a avut loc pe 10 iulie 1923, cu opera „Paiate” de Leoncavalo. O voce atât de deosebită a fost remarcată în scurt timp, deoarece aprecierile din partea admiratorilor nu conteneau. Odată descoperit şi de Franz Schalk, directorul de atunci al Staatsoper, primeşte rolul lui Rudolf din Boema de Puccini, un alt succes răsunător. Compozitorul lugojean Filaret Barbu menţiona despre vocea lui Grozăvescu că: „are sclipiri de diamante ca o spadă flexibilă de Toledo”, voce pentru care a fost numit „Caruso al Vienei”.

Admiraţiile au venit şi din partea unor mari muzicieni, pe lângă Franz Schalk enumerându-se şi Richard Strauss (cel care le-a admirat şi îndrăgit şi pe celelalte două românce, Viorica Ursuleac şi Maria Cebotari), Arturo Toscanini sau Pietro Mascagni. A mai onorat şi scenele din Praga şi Berlin, unde în anul 1924, este rechemat de 12 ori pe scenă, la reprezentaţiile deosebite din Aida, Boema şi Tosca. Printre talentele alături de care a dat reprezentaţii amintim pe Selma Kurz, Lotte Lehmann, Maria Jeritza sau Viorica Ursuleac. Revenirea în România, în anul 1926 a fost un succes răsunator pentru marele tenor. Primirea sa a fost un adevărat spectacol, iar talentul său s-a demonstrat a fi încă o dată nemărginit, ocazie cu care opera: „şi-a lăsat ferestrele deschise, pentru cei care nu au apucat să-şi cumpere bilete”, ca şi ei să poată auzi minunata voce a cântareţului.Talentul său a depăşit chiar şi graniţele europene, astfel că Opera Metropolitană din New York i-a oferit un contract începând cu anul 1927 (contract pe care, din nefericire, nu a mai apucat să-l onoreze). Pe 14 februarie 1927, a cântat în „La Donna e Mobile”,în rolul ducelui din Rigoletto, însă nimeni nu ştia că aceea a fost ultima dată în care i-a fost putut fi ascultată vocea inegalabilă.

Sfârşitul şi l-a găsit chiar în casa în care locuia cu soţia lui, Nely Kovesdy, o femeie cu probleme psihice, care suferea de o gelozie groaznică, fapt care a şi condus-o la actul nesăbuit de a-şi ucide sotul, împuşcându-l pe la spate chiar în ceafă, pe motiv că acesta a refuzat să o ia cu el în călătoria sa la Metropolitan Opera din New York. Tenorul trebuia să facă şi o oprire la Roma în călătoria respectivă, unde trebuia să se întâlnească şi să repete cu Maria Jeritza, alături de care urma să cânte pe scena americană.Moartea a fost instantanee. În data de 19 februarie 1927, scenele vieneze, cele româneşti, chiar şi cele de peste ocean au intrat în doliu, întrucat vestea morţii lui Grozăvescu s-a raspândit cu o viteză uimitoare. Nelly Kovesdy, femeia pe care şi-a ales-o camarad în viaţă, a scăpat de pedeapsă după lungi procese, întrucât la vremea aceea, legea vieneză nu considera crimele pasionale un delict. Opera de Stat din Viena şi o dată cu ea întregul oraş şi-au luat rămas bun într-o ceremonie funerară aproape imperială. Dricul morturar, tras de şase cai, a venit de la Institutul medico-legal prin Währinger Strasse şi apoi de-a lungul Ringului, până în faţa Operei, unde s-a oprit şi unde îl aştepta întregul personal, în frunte cu directorul lor, Franz Schalk.Corpul neînsufleţit al tenorului a fost vegheat în drumul spre meleagurile româneşti de către mama sa şi de câinele lui credincios Rex, iar trenul în care acesta se afla a oprit în fiecare oraş pe care îl străbătea, pentru ca cei care l-au iubit să îşi poată lua rămas bun de la el. Trenul cu corpul neînsufleţit al celui mai indragit tenor al Europei a poposit în Lugoj, unde a fost primit de toată suflarea oraşului, care l-a şi condus pe ultimul drum.

În memoria sa, teatrul şi strada pe care a copilărit îi poartă numele, iar în Lugoj se organizează anual un concurs de tenori ce poartă numele de „Grozăvescu”. Şi în Viena, pe strada Lerchenfelderstrasse numărul 62-64, se găseşte o placă comemorativă, care-l aminteşte pe Traian Grozăvescu, ucis pasional pe 14 februarie 1927, de către soţia sa, Nelly. Placa este opera sculptorului Ludovic Lichtfuss din Jimbolia, efigia fiind identică cu cea de pe casa din Lugoj, unde s-a născut tenorul. Lucrarea din Viena a fost sponsorizată de familia Dorel Usvad din Austria şi de dr. Dan Traian Demeter, nepotul lui Grozăvescu.

Surse:

Luchescu, Gheorghe, Din galeria personalităţilor timişene, Editura Dacia-Europa Nova, Timişoara 1996 

Predescu, Lucian, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999

https://www.pressalert.ro/2016/03/timisoara-uitata-povestea-tragica-marelui-tenor-traian-grozavescu-asasinat-de-propria-sotie-ce-cariera-spectaculoasa-avut-foto/

https://identitatea.ro/traian-grozavescu-povestea-uitata-celebrului-tenor-roman-ucis-din-gelozie/

https://www.stelian-tanase.ro/celebrul-tenor-traian-grozavescu-ucis-din-gelozie/

$$$

 S-a întâmplat în 21 noiembrie1932: La această dată, avea loc premiera piesei „Titanic vals" de Tudor Muşatescu, la Teatrul Naţional din Bucureşti. În distribuţie: George Calboreanu, Sonia Cluceru, Ion Finteşteanu, Niki Atanasiu. 

Piesa prezintă viața de zi cu zi a unui om obișnuit, corect, onest — Spirache Necșulescu, funcționar la prefectură, un om cu o familie de întreținut. Destinul îl aruncă în vâltoarea vieții politice dintr-un orășel de provincie, în perioada interbelică, în preajma campaniei electorale, fără ca Spirache să-și dorească acest lucru, după ce primește o moștenire neașteptată de 50 de milioane de lei de la un unchi bogat, după tragedia de pe Titanic. Este începutul unei serii de presiuni din partea familiei, care dorea să parvină, de a-l determina pe Spirache să intre în politică și să candideze pentru un post de deputat. De-a lungul anilor, piesa a fost pusă în scenă la toate teatrele bucureștene, în diferite montări, dar și la teatrele mari din principalele orașe ale țării. 

Una dintre cele mai frumoase piese de teatru românești, în care moravurile îmbogățiților peste noapte trezesc hilare și, totodată, tragice ambiții politice - „Titanic vals”, de Tudor Mușatescu - ne apare actuală și astăzi.Personaje cu anvergură caracterială sau simpli „fripturiști” ai tranziției se desfășoară în fața spectatorilor sau telespectatorilor, într-o manieră apropiată zilelor noastre. Iată câteva elemente ale unei piese de teatru cu aromă de vals și ale vieții unui dramaturg de excepție.Poate unul dintre cei mai iubiți umoriști ai românilor, și nu doar umorist, Tudor Mușatescu a moștenit înclinația artistică a mamei sale în defavoarea unei posibile cariere avocățești, după modelul tatălui său. 

Tudor Mușatescu s-a născut în februarie 1903 la Câmpulung Muscel - loc unde se va desfășura intriga plină de savoare a uneia dintre piesele sale de teatru de succes, „Titanic vals”, a urmat cursurile Facultății de Litere și Filozofie, dar și ale Facultății de Drept, însă scrisul, pe care l-a început încă din anii de școală, l-a împlinit până la sfârșitul vieții. A abordat mai multe genuri - epigrame, romane, versuri, însă dramaturgia l-a făcut să se remarce în fața publicului. A fost atât de pasionat de scris, încât în tinerețe a realizat și reviste, fără ajutorul tiparului, reviste scrise... de mână, precum „Ghiocelul”, cu versuri, schițe, teatru, sau „Ardealul”. 

Pe măsură ce înainta în vârstă, Tudor Mușatescu s-a dedicat tot mai mult teatrului. A scris piese, a tradus, a fost director de scenă și chiar proprietar de teatru.Și-a făcut debutul la Paris, în anul 1923, cu piesa „Focurile de pe comori”. O parte dintre piesele sale de teatru („Titanic vals”, „...escu”, „Visul unei nopți de iarnă”) au fost traduse în mai multe limbi (franceză, engleză, germană, italiană, greacă, poloneză, cehă) și jucate în străinătate, iar altele au fost ecranizate s-au înregistrate pe discuri de vinil.Ca și Caragiale, Tudor Mușatescu a practicat o dramaturgie a moravurilor, fiind un fin observator al tipologiilor umane, al situațiilor vieții în care, nu de puține ori, marile drame se împletesc în sufletele oamenilor cu umorul, mai mult sau mai puțin negru.

În „Titanic vals”, piesă scrisă de Mușatescu și ecranizată, în anul 1964, de Paul Călinescu, ne întâlnim cu o temă atât de actuală românilor - cea a îmbogățiților peste noapte, a căror cultură și educație sunt mult depășite de ambiții de tot felul. În urma dramei scufundării Titanicului, familia obișnuită a unui funcționar din Câmpulung Muscel se trezește moștenind o avere fabuloasă, care trezește în majoritatea membrilor ei cele mai ridicole dorințe. Modestul funcționar Spirache Necșulescu (jucat în film într-un mod genial de Grigore Vasiliu Birlic) se trezește deodată împins de soție și mamă către scena politică, deși acesta nu voia decât o viață liniștită. Se vede însă că banii nu i-au adus fericirea lui Spirache, care deodată a trebuit să îmbrace haina deputăției, omul acceptând în cele din urmă candidatura. Însă planul său secret era să scape cu ajutorul sincerității totale, afișate la discursul politic, prin care a recunoscut că nu are nici un fel de calitate pentru o mare funcție politică. Însă - fatalitate! - auditoriul a apreciat în mod deosebit sinceritatea omului de rând ajuns candidat și astfel Spirache a adus fericirea, fără să vrea, între ambițioșii membri ai familiei sale.

Alte piese scrise de Tudor Mușatescu sunt: „Panțarola” (1928), „Sosesc deseară” (1931), „...escu” (1933), „Visul unei nopți de iarnă” (1937), „Țara fericirii” (1946), „Madona” (1947), „Profesorul de franceză” (1948), „A murit Bubi” (1948), „Geamandura” (1950), „Burtă Verde” (1952), „Trenurile mele”.

Surse:

https://radioromaniacultural.ro/portret-dramaturgul-si-romancierul-tudor-musatescu/

http://no.nottara.ro/res/doc/Dosar_de_prezentare_Titanic_Vals.pdf

http://www.teatrul-odeon.ro/spectacol/titanic-vals

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/tudor-musatescu-si-valsul-titanic-al-dramaturgiei-noastre-120207.html

http://aarc.ro/filme/view/4437

$$$

 S-a întâmplat în 21 noiembrie1944: În timpul celui de-al doilea război mondial, armata română ducea lupte grele în nordul Ungariei pentru cucerirea Munţilor Bukk. Anterior, la 25 octombrie 1944, armata română eliberase ultima localitate românească de sub ocupaţie maghiară, oraşul Carei. După 25 octombrie 1944, armata română a participat, la eliberarea Ungariei și a desfăşurat acţiuni militare pe Tisa mijlocie, pentru eliberarea oraşelor Debreţin şi Nyiregyhaza, iar ulterior a participat la marea operaţie pentru eliberarea Budapestei, unde şi-a adus o contribuţie importantă la ruperea centurilor fortificate ale oraşului şi la nimicirea marilor centre de rezistenţă.

A avut, de asemenea, un mare rol în eliberarea oraşului Miskolc şi în cucerirea munţilor Hegyalya, Bukk şi Matra. Pe frontul din Ungaria, armata română a angajat peste 210.000 militari, eliberând 14 oraşe mari şi 1.224 de comune. In cursul acestor lupte, din rândul ostaţilor noştri au căzut la datorie 42.000 de oameni (morţi, răniti, dispăruţi şi prizonieri). Mai apoi, în Cehoslovacia, armata română, acţionând, în continuare, alături de armata sovietică, a desfăşurat acţiuni în perioada 18 decembrie 1944 – 12 mai 1945.

Pe frontul Cehoslovaciei au participat 248.450 militari români, din rândurile cărora au căzut 67.495 de eroi. De asemenea, aproximativ 2.000 de militari români din Regimentul 2 Care de lupta şi-au adus contribuţia la eliberarea părţii de nord-est a Austriei.Ei au înfruntat inamicul în lupte grele la Mistelbach, Zisterdorf şi Poysdorf. Cu un efectiv total de peste 538.536 de luptători, din care au pierit peste 169.822 de eroi, armata română, care a parcurs peste 1.700 de km de la Marea Neagra până in cadrilaterul Boemiei, a eliberat peste 200.000 km pătraţi de sub ocupaţie straina (România, Ungaria, Cehoslovacia şi Austria), a traversat prin lupte grele circa 20 de masivi muntoşi, a forţat 12 cursuri mari de apă şi a eliberat peste 3821 localităţi, dintre care 53 de mari oraşe.

Ostaşii români au provocat inamicului pierderi echivalând cu 15 divizii.Pe frontul de vest, efortul economic al României a atins fabuloasa sumă de 1.120.000.000 dolari, ceea ce însemna de patru ori bugetul României pe exerciţiul financiar 1937-1938. Zilnic, contribuţia României în războiul antihitlerist a fost de aproape cinci milioane de dolari. La 8/9 mai 1945, când războiul a luat sfârşit cu victoria Naţiunilor Unite – armata română se găsea în apropiere de Praga şi în estul Austriei, prezentându-se cu un bilanţ bogat de luptă, şi s-a întors în ţară cu drapelele de luptă acoperite de glorie, trecând pe sub Arcul de Triumf ca o armată biruitoare, care şi-a făcut datoria faţă de patrie şi poporul său, precum şi faţă de alte popoare. Că sovieticii au rămas pe la noi şi au impus o nouă societate, după chipul şi asemănarea lor, asta-i altă discuţie...Oricum, consecințele le trăim și azi!

Surse:

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/jertfele-armatei-romane-in-campania-din-vest-asediul-budapestei-1944-1945

https://ro.historylapse.org/romania-in-al-doilea-razboi-mondial-campania-militara-impotriva-germaniei-naziste

http://amnr.defense.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/GAMR/GAMR.pdf

http://www.actrus.ro/reviste/1_2003/d11.pdf

$$$

 S-a întâmplat în 21 noiembrie1999: La această dată, a murit gazetarul sportiv Ioan Chirilă, desemnat de colegii săi, cu puţin timp înainte de moarte, drept cel mai mare ziarist sportiv român. Cunoscut sub porecla de „Nea Vanea", Ioan Chirilă este autorul a 27 de volume de publicistică închinate unor sportivi sau evenimente sportive, scrise într-un stil original, colorat („Şepcile roşii“, „World Cup ’66“, „Argentina“ etc.). De multe ori, reflectarea evenimentului sportiv era un pretext pentru reportaje literare sui-generis, evocând, emoţionant, locurile, oamenii obişnuiţi şi artele. Cărţile sale au fost editate în tiraje foarte mari, cartea „Nadia“ de exemplu vânzându-se în 300.000 de exemplare.

Ioan Chirilă s-a născut la data de 25 octombrie 1925 în orașul Ismail din sudul Basarabiei - o localitate care aparține în prezent Ucrainei. Tatăl său, Ștefan G. Chirilov, care se născuse în anul 1890 în comuna Cairaclia (județul Ismail), era agricultor și industriaș de etnie lipoveană, primar al comunei Cairaclia, președinte al Băncii Populare din aceeași comună, decorat cu Meritul Comercial Clasa I, Ordinele Coroana României și Steaua României în Gradul de Cavaler. Mama sa, Caliopi Alaman, era de origine greacă, familia ei fiind venită în România din Insula Andros. În anul 1940, la vârsta de 15 ani, Ioan Chirilă a trecut Dunărea, împreună cu familia sa, și s-a stabilit în orașul Galați, iar apoi la Brăila, unde a absolvit liceul. Ulterior, s-a mutat la București, unde s-a înscris la Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o în anul 1949. În această perioadă a practicat mai multe sporturi: fotbalul (ca junior la echipa de categorie inferioară Cetatea Ismail, apoi, în timpul războiului, la divizionara B Dacia „Vasile Alecsandri" Galați. Cariera de fotbalist i-a fost întreruptă de o accidentare gravă; dar, în timpul studiilor universitare a jucat volei, tenis și a practicat atletismul (aruncarea greutății).

Din anul 1951, el a lucrat ca redactor sportiv la Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport, pentru ca din anul 1959 să activeze ca jurnalist la cotidianul „Sportul popular“ - transformat după Revoluție în „Gazeta sporturilor“. La acest cotidian sportiv, Ioan Chirilă a îndeplinit pe rând funcțiile de redactor (1959-1961), șef de rubrică (1961-1971), publicist comentator (1971-1978), șef de secție (1978-1993), director general (1993-1999). Din anul 1997 a lucrat ca senior editor la cotidianul „Pro Sport“.A participat la nouă turnee finale ale Campionatului Mondial de Fotbal și la două ediții ale Jocurilor Olimpice de vară.În anii '70, a deținut la Radiodifuziunea Română o rubrică permanentă în calitate de comentator.

Ioan Chirilă a fost şi traducător. A tradus din limba rusă, de la cărţi tehnice, până la piese de teatru precum „Turnul de Fildeş" de Viktor Rozov, „Fuga" de Mihail Bulgakov, şi câteva schiţe de M. Zoscenko, pe care le-a dramatizat sub titlul „Când comedia era rege". Toate s-au jucat pe scena Teatrului de Comedie din Bucureşti. În memoria sa, Asociaţia Presei Sportive din România oferă, în cadrul unor gale anuale, Premiile „Ioan Chirilă” pentru presă şi publicistică sportive.

Cărți publicate:

Decatlonul de aur (Editura UCFS,1963)

Finala se joacă astăzi (Ed. Uniunii de Cultură Fizică și Sport, 1966)

World Cup'66 (Ed. Uniunii de Cultură Fizică și Sport, 1966)

Glasul roților de tren.Istoria „Rapidului" (Ed. CNEFS, 1968; ed. a II-a, Ed. Economică, 2000)

Șepcile Roșii (Ed. CNEFS, București, 1969)

Mexicul - această „fata morgana" (Ed. Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport, 1970)

Mexico '70. Jurnal sentimental (Ed. Stadion, 1970; ed.a II-a, 2002, încorporând „Mexicul - această "fata morgana"; ed.a III-a, 2009, Gazeta sporturilor)

Ar fi fost prea frumos (Ed. Stadion, 1972; ed.a II-a, 2009, Gazeta sporturilor)

Învingătorul lui Cruyff - Campionatul Mondial de fotbal 1974 (Ed. Sport-Turism, 1975; ed. a II-a, 2001)

Cu cărțile pe față. Însemnări din lumea sportului (Ed. Sport-Turism, 1976)

Nadia (Ed. Sport-Turism, 1977; ed.a II-a, 2001; ed.a III-a, 2009)

Ar! Gen! Ti! Na! (Ed. Sport-Turism, 1978,ediția a II-a, 2001)

Răsucind fusele orare.Însemnările unui cronicar de fotbal (Ed. Sport-Turism, 1980)

My Husband, the King (titlul dat de autor: Meciul iubirii; redactată pentru Mariana Simionescu) (1980)

Viața la puls 200.Ocolul lumii în 30 de sporturi (Ed. Sport-Turism, 1981)

España '82 (Ed. Sport-Turism, 1982)

Și noi am fost pe Conte Verde (Ed. Sport-Turism, 1983)

Pe marile bulevarde ale fotbalului (Ed. Sport-Turism, 1984)

Zile și nopți pe stadion (Ed. Sport-Turism, 1986)

Frumoasele noastre duminici (Ed. Sport-Turism, 1988)

Franz über alles (Ed. Sport-Turism, 1990)

Eu am jucat cântând (redactată pentru Ilie Năstase) (1991)

Maratonul meu (1993) (ed. a II-a, 2000, încorporând părți din „Zile și nopți pe stadion")

Lucescu și drogul său, fotbalul (Ed. Mentor, 1999; ed.a II-a, 2009, Gazeta sporturilor)

Un veac de fotbal românesc (Ed. Fundației Pro, Brașov, 1999) - împreună cu Mihai Ionescu

Surse:

http://www.tribuna.ro/stiri/special/ioan-chirila-peste-40-de-ani-de-creatie-in-maratonul-gazetariei-sportive-91947.html

https://a1.ro/video/antena-3/eroul-zilei/365-de-eroi-ai-romaniei-ioan-chirila-cavalerul-presei-sportive-id807818.html

http://tudorchirila.blogspot.com/2011/11/in-memoriam-ioan-chirila.html

$$$

 Dacă nu cer prea mult...

Misoginie sau misoginism ?

Feminină sau feministă ?

Misandrie sau misandrism ?

Câte greșeli gramaticale conține textul de mai jos ?

(avertisment : spațiul lăsat înaintea unor semne – doar șase – de punctuație e voluntar)

Ah, femei, femei, cum ne băgați la idei...

Viaţa nu este ce ai trăit, ci ceea ce îţi aminteşti că ai trăit şi cum ţi-o aminteşti pentru a o povesti.

Gabriel Garcia Marquez

Cea mai infidelă amantă a omului este Speranța.

Te înșeală zilnic și, totuși, trăiești cu ea toată viața...

Murphy's Laws

Filosofii care cred cu tărie în puterea de convingere a logicii n-au discutat niciodată cu o femeie.

Cesare Pavese

Când o femeie își contureaza buzele, e ca atunci când un soldat îsi curăţă mitraliera.

Bob Hope

În esenţa sa, femeia este o fiinţă accesibilă numai la valorile vitale ale Erosului şi complet inaccesibilă la valorile suprapuse sau deviate ale acestor valori vitale.

Emil Cioran

O femeie este atât de bătrână pe cât arată.

Samuel Taylor Coleridge

Noaptea are puterea de a face femeile mai atrăgătoare.

Alfred de Musset

Femeia și hainele se aleg la lumina zilei.

Maurice Chevalier

Femeile își iubesc mai mult copiii, pentru că pot fi sigure că acel copil e al lor.

Aristotel

Un bărbat care ştie totul despre femei nu ştie nimic despre una singură.

John Steinbeck

S-a spus că o mulțime de femei ar vrea să mă vadă dezbrăcat, dar nu există un binoclu destul de lung pentru acest lucru.

Andy Garcia

Orice femeie poate păcăli un bărbat dacă ea vrea și dacă acesta este îndrăgostit de ea.

Agatha Christie

Un arheolog este soțul ideal pe care o femeie îl poate avea, cu cât ea îmbătrânește, cu atât acesta devine mai interesat de persoana ei.

Agatha Christie

Of, femeile astea sunt imposibile ! Poetul a avut dreptate : nu poți trăi cu ele, dar nu poți trăi nici fără ele !

Aristophanes

Femeia care te iubește se interesează de viitorul tău, femeia care nu te iubește îți solicită atenția pentru problemele ei curente.

Maurice Dekobra

Toate femeile sunt cetăți care pot fi cucerite, diferă numai durata asediului.

Sébastien-Roch Nicolas de Chamfort

Dumnezeu a creat omul și, găsind ca nu e destul de singur, i-a dat-o pe femeie, ca să-l facă să-şi simtă mai bine singurătatea.

Paul Valery

Când femeile nu mai știu ce să facă, se dezbracă, şi acest lucru e probabil singurul bun pe care îl pot face.

Samuel Beckett

O femeie are nevoie de două luni să-şi cunoască soţul, iar un bărbat de două vieţi ca să-şi cunoască femeia.

Lewis Trondheim

Cel mai frumos cadou pe care poate să-l facă o femeie unui barbat este sa-i arate că are încredere în forțele lui.

Helen Fielding

Orice bărbat însurat știe de ce un taifun nu poate purta decât numele unei femei.

Arthur Buchwald

Femeile tratează în special rănile provocate de ele.

Jacques Marchand

O femeie face un bărbat din fiul său în douăzeci de ani, în timp ce alta îl prostește în douăzeci de secunde.

Helen Rowland

Femeia nu vede niciodată ce-ai făcut pentru ea, nu vede decât ce n-ai facut.

Georges Courteline

Nu atingeți genunchiul unei femei la masă, femeia își dă seama instinctiv dacă bărbatul care-i atinge genunchiul o mângâie sau doar își șterge degetele pline de grăsime pe ciorapul ei.

George Moore

Urâțenia e un dar al zeilor pentru unele femei, căci atrage dupa sine virtute fără modestie.

Ambrose Bierce

Femeia este capodopera lui Dumnezeu, mai ales dacă are nervi pe ea.

Alphonse Allais

Există femei cărora nu le place să facă să sufere mai mulţi bărbați în același timp, aşa că preferă să se dedice unuia singur : acestea sunt femeile fidele.

Alfred Capus

E adevarat că femeia este jumătatea bărbatului, pentru că un bărbat însurat nu mai este decât jumătate din bărbatul care era.

Romain Rolland

Dragostea este efortul pe care îl face un bărbat pentru a se mulțumi cu o singura femeie.

Paul Geraldy

Nu cred că dușmanul femeii este bărbatul, dar poate că avocatul ei chiar el este.

Shana Alexander

Sunt doar o persoană prinsă în corpul unei femei.

Elayne Boosler

Cea mai grea întrebare, la care nu am reușit să găsesc un răspuns, în ciuda celor treizeci de ani de cercetare asupra sufletului feminin, e :

Ce vrea o femeie ?

Sigmund Freud

Femeia castă este cea pe care nu a vrut-o nimeni.

Publius Ovidius Naso

Nu există durere mai nimicitoare pentru sufletul unei femei decât aceea de a se fi dăruit întreagă, trup şi suflet unui bărbat nedemn de iubirea ei.

Stefan Zweig

Când inima unui bărbat este deprimată de atâtea preocupări, ceaţa este imediat împrăștiată în momentul în care apare o femeie.

John Gay

Femeia este muzică rătăcita în carne.

Emil Cioran

Femeia e un pumn de pământ si lumină dăruit de Dumnezeu altui pumn de pământ și lumină : bărbatul, pentru a crea împreună cerul și infernul.

Mariana Fulger

Întotdeauna interpretez roluri de femei cu care mi-aş da întâlnire.

Angelina Jolie

Femeile sunt ca vapoarele : necesită atenție şi întreținere permanentă şi costă o mulțime de bani.

Edward A. Murphy

Cu cât îți dorești mai mult o femeie cu atât ea te va dori mai puţin.

Edward A. Murphy

Cel mai bun prieten al tău încetează să fie cel mai bun prieten al tău, din momentul în care apare o femeie frumoasă și amândoi sunteți interesați de ea.

Edward A. Murphy

Un bărbat poate fi fericit cu orice femeie atâta timp cât nu o iubește.

Edward A. Murphy

Este nevoie doar de un decolteu pentru a-l împinge pe bărbat să caute profunzimea unei femei.

Zsa Zsa Gabor

Nu-i cereți unei femei imposibilul, e capabilă sa vi-l dea.

Valeriu Butulescu

Pe drumurile nesigure acordăm întâietate femeilor.

Valeriu Butulescu

Unele femei sunt ca frunzele, cu cât sunt mai veștede, cu atât sunt mai zgomotoase.

Valeriu Butulescu

Sufletul unei femei e ca o carte, trebuie să fie prea bun ca să-l citești de două ori.

Valeriu Butulescu

Vântul cugetă : pădurea e totuși femeie, indiferent dincotro bat, ea trebuie să freamăte.

Valeriu Butulescu

Femeia e precum vinul, cât timp e dulce, nu te-amețește.

Valeriu Butulescu

Melancolia-i o virtute la femei și un păcat la bărbaţi.

Emil Cioran

În războiul etern dintre sexe, femeile sunt deja învingătoare.

Edward A. Murphy

Cheia către inima unei femei este un dar neașteptat, într-un moment neașteptat.

Edward A. Murphy

Dacă un bărbat vorbește într-o pădure si nu e nici o femeie prin preajmă să îl audă, chiar și atunci tot femeia are dreptate și el nu.

Edward A. Murphy

Femeia este atrasă de pieptul bărbatului locul în care acesta își ţine inima și portofelul.

Valeriu Butulescu

Explozie demografică, femei născând soldați.

Valeriu Butulescu

Scriitorul, ca și femeia frivolă, își comercializeaza intimitățile.

Valeriu Butulescu

Bărbatul, mereu sedus de formele femeii, de mărginirea ei fermecătoare...

Valeriu Butulescu

A simți, a iubi, a suferi, a se devota, va fi întotdeauna textul femeilor.

Honoré de Balzac

Femeia e forța motrice a vietii, bărbatul e doar cheia de contact.

Valeriu Butulescu

Toate femeile devin ca mamele lor. Aceasta e tragedia lor. Nici un bărbat nu reuseste același lucru. Asta e tragedia lui.

Oscar Wilde

Să deturnezi spre hotel o femeie care tocmai mergea la biserică...

Valeriu Butulescu

Mai regină decât floarea doar femeia poate fi.

Dumitru Matcovschi

Dorinţa unei femei e să se mărite cat mai curând cu putință, iar a unui bărbat sa stea neînsurat cât mai mult posibil.

George Bernard Shaw

Iubirea înseamnă a fi doi și a nu fi decât unul. Un bărbat și o femeie ce se topesc într-un înger.

Victor Hugo

În privința femeilor, bărbații se pot teme de orice, de solidaritatea lor, însă, niciodată.

Vasile Ghica

În faţa femeilor inaccesibile trăiești voluptatea șarpelui care ar dori să înghită elefantul.

Vasile Ghica

Foarte greu de descifrat : metafora modernă şi femeia dintotdeauna.

Vasile Ghica

Fericirea femeii nu poate fi confecționată decât parțial în afara atelierelor de croitorie.

Vasile Ghica

Femeile sunt mult mai mulțumite de când cosmonauții le-au adus și luna de pe cer.

Vasile Ghica

Femeile s-au năpustit spre Don Juan ca oile lui Panurge.

Vasile Ghica

Femeile au primit din partea poeților cele mai scumpe cadouri verbale.

Vasile Ghica

Femeia nu trebuie sa fie inoportun de frumoasă și nici bărbatul ostentativ de inteligent.

Vasile Ghica

Femeia își câștigă florile mai întâi cu nurii, apoi cu cratița.

Vasile Ghica

Fără vibrație, arta e salcie, ca și femeia fără mister.

Vasile Ghica

Cum să aibă femeia același conținut, când ea își schimbă forma de trei ori pe zi ?

Vasile Ghica

Cerul nu poate avea mai multe taine decât poate avea o femeie frumoasă.

Vasile Ghica

Când o femeie afirmă că nu şi-a înșelat niciodată soțul este greu de înțeles dacă o spune cu mândrie sau cu regret.

Vasile Ghica

Primul veșmânt al femeii a fost frumusețea.

Vasile Ghica

Femeilor li se pretinde, de regulă, o singură calitate : frumusețea, bărbaților, nici atât.

Vasile Ghica

Femeia a fost proiectată pentru iubire, nu pentru prietenie.

Vasile Ghica

Femeia : cea mai albastră rană din câte omenirea a îndurat oricând.

Vasile Ghica

Femeia este lucrarea de diplomă a lui Dumnezeu la examenul de estetică.

Vasile Ghica

Când femeile vor să-şi facă autocritica, își găsesc minunate defecte.

Valeriu Butulescu

Femeile sunt niște nulități simpatice.

Emil Cioran

De ce nu scriu femeile, pentru că ele pot plânge oricând...

Emil Cioran

Femeia-i Paradisul ca noapte.

Emil Cioran

Spectacolul unei femei vesele întrece în vulgaritate vulgaritatea însăși.

Emil Cioran

O agonie neîmplinită este erotică și de aceea nu poți iubi femeia ce nu-ți șoptește despre moarte și nu te ajută în a nu mai fi.

Emil Cioran

O femeie credincioasă comandă soțului ei ascultându-l.

Publius Syrus

Au existat destule muze care i-au ajutat pe poeți să urască femeia.

Vasile Ghica

O femeie ocolită de bârfă nu se mai poate considera frumoasă.

Vasile Ghica

Numai corsetul a fost în stare să scoată sufletul femeilor.

Vasile Ghica

Nici o femeie părăsită de Don Juan nu s-a sinucis.

Vasile Ghica

Dacă cu o singură femeie am fost în stare să fac o fată ca Ana-Maria, vă dați seama ce putem face toți împreună !

Adrian Păunescu 

Femeile ne iubesc pentru defectele noastre, dacă avem destule ele ne vor ierta totul, chiar şi uriașele noastre intelecte.

Oscar Wilde

Atâta timp cât o femeie poate să arate cu zece ani mai tânără decât fiica ei, ea este perfect mulțumită.

Oscar Wilde

Natura nu a avut curaj să lase toate femeile să opteze între frumusețe şi înțelepciune.

Vasile Ghica

La rădăcina înverșunărilor poetice se află deseori o femeie rezistentă la frumos.

Vasile Ghica

Cel ce-şi iubeşte femeia, o va supune prin iubire.

Ioan Gură-de-Aur

Nimic nu poate modela mai bine sufletul unui bărbat, decât femeia de lângă el.

Ioan Gură-de-Aur

Urâțenie, un dar al zeilor pentru unele femei, care atrage dupa sine virtute fără modestie.

Ambrose Bierce

Slăbiciuni, anumite puteri primordiale ale femeii despotice, cu care își păstrează dominația asupra masculului din specia ei, ținându-l în serviciul voinței ei și paralizându-i energiile rebele.

Ambrose Bierce

Indiscreție, vina femeii.

Ambrose Bierce

Frumusețe, puterea cu care o femeie farmecă un iubit și înfricoșează un soț.

Ambrose Bierce

Excepție, un lucru care își ia libertatea de a face diferența cu alte lucruri din categoria lui, cum ar fi un bărbat cinstit, o femeie sinceră.

Ambrose Bierce

Domnișoară, titlu cu care marcăm femeile necăsătorite pentru a indica faptul că sunt pe piață.

Ambrose Bierce

Circ, un loc în care caii, poneii și elefanții pot vedea bărbați, femei și copii care se comportă prostește.

Ambrose Bierce

A simți, a iubi, a suferi, a se devota, va fi întotdeauna textul femeilor.

Honore de Balzac

Niciodată femeile nu sunt mai puternice decât după ce au fost înfrânte.

Honore de Balzac

Fericirea este poezia femeilor.

Honore de Balzac

Te plângi că femeia trece de la unul la altul, nu o învinui :

ea caută un om statornic.

Johann Wolfgang von Goethe

$$$

 Cuvinte de sub țiplă

     Felul în care a fost predată – de fapt impusă, oficial și ideologic – istoria laromanica, înainte de 1990, a marcat fundamental subconștientul colectiv până în zilele noastre, unii fiind în stare să treacă repede și oricând de la isterie la primitivism și lămuriri cu ciomagul pentru a ne aduce pe calea cunoașterii. 

Astfel, undeva pe la origini, Homo Sapiens era descris ca deosebit de înapoiat și cu minte puțină, dar – ce mare fericire pe el – dialectica istoriei (de la taica Marx cetire) l-ar fi pus pe calea socialismului, "viitorul luminos al omenirii", și așa a început era civilizației, desigur, cu oarecari poticniri prin comuna primitivă, apoi cele capitaliste, ca lupta de clasă, de exemplu.

De unde și uimirea constantă a observatorului civilizației, fie și în ce privește doar lucrurile mărunte. Căci nu puține ne sunt surprizele, încă de la prima simplă descoperire.

Bunăoară, metodele din vechime privind conservarea alimentelor, supuse în permanență alterației, lege biologică.

Un exemplu modest, etanșeitatea. O obțineau prin stratul de grăsime adăugat peste carnea fiartă sau prăjită, peste fructele confiate sau făcute dulceață, 

prin ceară sau – ce simț de adaptare și spirit de observație ! – prin așezarea unei membrane elastice pe gura vasului de lut sau ceramică, membrană care odată uscată crea etanșeitate și impermeabilitate.

Dar de unde o luau ? Ei bine, din intestinele animalelor. Și atunci, această minte "puțină" a realizat, și nu strict empiric, că bășica udului (vezica urinară, în aparență bună de nimic) avea calitatea de a se usca și întări fără să se altereze. Și a fost îndelung folosită, de cei mai săraci, de exemplu (pare cam mitologie ideea, dar o amintim), chiar și în loc de geam la ferestrele colibei de odinioară. Sau ca membrană muzicală, pentru efectul de rezonanță.

Dacă facem acum o mică incursiune de vocabular, descoperim că în fondul lexical balcanic (Sprachbund) denumirea ei era, în greacă, τσίπλα,, iar în slavonă (acum bulgară) ципа. La fel în sêrbo-croată.

Deci, prin derivație lingvistică, bășica udului a devenit pielița aceea folosită pentru etanșeitate.

Mai mult – e un exemplu de gastronomie franceză modernă - celebrul Paul Bocuse obținea în anii '60 o a treia stea, consacrarea absolută, în Ghidul Michelin, cu o rețetă de pasăre la cuptor în țiplă (vezică) de porc.

În limba rumânurilor sintagma a derivat din nou, căci felul în care erau ambalate sau etichetate sistematic produsele industriale a generat, prin analogie, expresii specifice, în special pentru ceva nou : sub țiplă, ca în/de sub țiplă – țiplă, ce mai !

$$$

 Diletantisme si etimologii (un punct de vedere avizat)

 

Păcatele limbii române

Mişto şi legenda bastonului

— de Rodica Zafiu

     Mişto este, fără îndoială, cuvântul fundamental al argoului românesc : prin răspândire, vechime şi chiar prin sens - pentru că exprimă cea mai generală apreciere pozitivă. Cuvîntul este emblematic şi prin origine: provine din limba romaní, sursa principală de împrumuturi a nucleului argotic românesc. Deşi a intrat de mult în uzul colocvial- ca şi şmecher, fraier, pilă, banc etc. -, mişto a început prin a fi un cuvînt argotic şi este în continuare perceput ca atare de vorbitori.

    În privinţa originii sale, constatăm că s-a răspândit de mai multă vreme o explicaţie eronată, de circulaţie orală, dar care a avut destul de mult succes între nespecialişti. Conform acestei explicaţii, mişto nu ar fi de origine ţigănească, ci ar proveni din construcţia germană mit Stock "cu baston". Această ipoteză etimologică nu se găseşte, desigur, în dicţionarele noastre etimologice, nici în cele generale. E atribuită, în genere, scriitorului Victor Eftimiu, autorul mai multor etimologii fanteziste ; unii spun că au auzit-o de la cîte un profesor ; cei mai mulţi, în ultimii ani, au găsit-o circulînd pe internet. În spaţiul web explicaţia apare în zeci de versiuni, sub titluri de genul "Acum ştii!", pe forumuri sau în diverse comentarii. În jurul ei s-au construit detaliile motivante ale mai multor poveşti complicate : ar fi fost răspândită de studenţii reveniţi din Austria sau Germania, de germanii din Ardeal, de cei aduşi de Carol I în Regat, în mod special de un fotograf care făcea poze "mit Stock" şi "ohne Stock", sau de croitorii de costume scumpe, care ar fi dat bastoane ca bonus ; s-ar referi la atributele societăţii înalte, ale domnilor eleganţi cu pălărie şi baston, în opoziţie cu mitocanii lipsiţi de asemenea accesorii.

    Aceste explicaţii - prin ipoteze şi scenarii contextuale - n-ar fi total irelevante dacă originea cuvîntului ar fi într-adevăr una obscură. Numai că nu este deloc aşa. Explicaţia prin limba ţigănească - prezentă în toate dicţionarele noastre - e cît se poate de solidă, din punct de vedere al formei, al sensului şi al căilor de pătrundere. Nu e cîtuşi de puţin o "legendă urbană", cum o califică, pe site-ul 123urban.ro, partizanii teoriei "mit Stock" (care corespunde, tocmai ea, etichetei de legendă). Adverbul ţigănesc mişto, cu sensul bine, a pătruns în argoul românesc, apoi în limba comună, păstrîndu-şi foarte bine sensul şi forma invariabilă - nu numai ca adverb, ci şi ca adjectiv (o tipă mişto). I s-au adăugat, treptat, noi sensuri (trecerea de la "bine" la "frumos" e aproape automată; adăugarea sensului "ironie, batjocură" e mult mai neclară) şi a căpătat, adaptîndu-se morfologic, prin analogie, o formă feminină (miştoacă, destul de rar, după care s-a refăcut un şi mai rar miştoc). Dacă am avea doar aceste date, am putea încă presupune că mişto ar fi fost preluat în ţigăneşte din română sau din germană (aşa şi cred unii, încercînd să împace legenda bastonului cu faptul evident al prezenţei cuvîntului în limbajul ţiganilor: "cuvântul ţigănesc Ťmiştoť este o deformare a germanului Ťmit Stockť - Ťcu bastonť, elegant", România liberă, 18/08/2006). În realitate, mişto este un cuvînt vechi şi stabil în limba romaní, aparţinînd lexicului său de bază. Apare înregistrat în dialectele vorbite de romi din diverse ţări, de exemplu în glosarul etimologic al lui Giulio Soravia, Dialetti degli Zingari Italiani (1977), ca şi în Robert Sailley, Vocabulaire fondamental du tsigane d'Europe ? (1979); are corespondente în sanscrită şi în dialecte indiene contemporane. Între zecile de comentarii din internet, am găsit de altfel unul - anonim şi profesionist - care punea lucrurile la punct, invocînd asemenea argumente lingvistice. Succesul falsei explicaţii provine, desigur, din caracterul ei spectaculos şi neaşteptat, dar poate, pentru unii, şi din dorinţa secretă ca un cuvînt atît de frecvent să nu fie de origine ţigănească.

    Cuvîntul există şi în argoul franţuzesc, unde a intrat direct din romaní, dar ocupă o poziţie destul de marginală; în Dictionnaire de l'argot (Larousse, 1990), apare cu forma michto şi cu varianta misto, ca adjectiv "bon, agréable, beau". Mişto a fost înregistrat, de altfel, de mai vechile cercetări asupra limbii ţiganilor (în primul rînd a celor din România): Kogălniceanu (în Esquisse sur l'histoire, les moeurs et la langue des cigains, Berlin, 1837) îl transcrie cu t sonorizat, devenit d - mischdo - şi îl defineşte ca "bon", cu precizarea că se referă la inanimate (spre deosebire de ladscho, care s-ar referi la persoane); diferenţierea este desigur legată de natura adverbială a cuvîntului, prin care sînt calificate acţiuni, situaţii, în genere abstracte. La J.-A. Vaillant (în Grammaire, dialogues et vocabulaire de la langue rommane des sigans, Paris, 1861), cuvîntul apare înregistrat în forma misto, cu explicaţia "bien". Cam în aceeaşi perioadă apare volumul Origine e vicende dei Zingari, de Francesco Predari (Milano, 1841), în al cărui glosar se găseşte forma mischdo, cu o explicaţie semantică similară celei formulate de Kogălniceanu (preluată probabil de la acesta): "buono", specializat pentru inanimate.

    Explicaţia etimologică definitivă, reluată apoi de dicţionarele şi articolele de specialitate, a dat-o Alexandru Graur, în studiul său din 1934, Les mots tsiganes en roumain. Lingvistul făcea totuşi, imprudent, o afirmaţie riscantă asupra circulaţiei cuvîntului, apreciind că acesta este pe punctul de a ieşi din uz şi de a fi înlocuit ("actuellement, pourtant, il semble que le mot n'est plus en faveur, sa place étant prise par şucar"). Sumbra previziune a fost contrazisă de realitatea evoluţiei limbii. 

*

     Un articol de Radu Beligan

    În ciuda diferentei de varsta dintre noi, Victor Eftimiu mi-a acordat prietenia lui, mai ales dupa ce am jucat rolul vagabondului din "Omul care a vazut moartea". Faceam deseori vacantele impreuna la mare si ne pierdeam in lungi discutii peripatetice, el in plina faconda, eu fermecat de eruditia lui in multe domenii.

    Odata, la Constanta , ne-am oprit in fata unei vitrine in care erau expuse vreo douazeci de busturi in miniatura ale lui Ovidiu, exilatul de la Tomis. Niste orori din ghips, trase in serie. Peste gramada de busturi kitsch, un anunt scris cu litere mari preciza: "OVIZI, 6 lei." Imi amintesc explozia de ras pe care ne-a starnit-o acest plural stupefiant si, de aici, consideratiile de ordin lingvistic. In fond, negustorul facuse o analogie: GUVID – GUVIZI, OVID - OVIZI...

    Eftimiu, care se nascuse in Bobostita din Epirul albanez si n-a stiut, pana la sapte ani, nici o boaba romaneasca, era pasionat sa descopere originea unor cuvinte si detinea secretul multor etimologii neasteptate.

    De pilda, imi spunea el, cuvantul sandulie, cu care oltenii numesc covorasul de langa pat, vine de la frantuzescul "descente du lit". Cine si-ar fi inchipuit ca atat de neaosul mujdei vine tot din franceza: mousse d'ail (adica spuma de usturoi)?

    Cuvantul misto, revendicat de tigani, deriva, dupa Eftimiu, de la sintagma nemteasca "mit stock", adica "cu baston", ceea ce inseamna cineva de conditie buna. Un tip cu baston e un tip misto!

    Tot din germana ne vine si cuvantul smecher. Boierii olteni care aveau podgorii, imi explica Eftimiu, au angajat specialisti in degustarea vinurilor. In germana, schmecken inseamna a avea gust, a fi bun la gust. Omul care facea operatia era un smecher, adica un specialist pe care nu-l puteai pacali cu un vin prost. De aici, prin extensiune, un individ istet, imposibil de tras pe sfoara.

     Cu totul neasteptata este originea altor doua cuvinte a caror etimologie o descoperise Eftimiu. E vorba de patachina si joben.

    Dictionarul ne spune ca patachina e planta numita in latineste Rubia Tinctorum, dar nu ne arata ca tot patachina se spune si unei femei de moravuri usoare. Care e radacina acestei patachine? In Bucuresti, exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Patac. Fratele acestuia a fost cel dintai care a deschis in Romania un "santan" pe bulevardul Elisabeta, importand de la Viena niste fete vesele care circulau seara pe bulevard in fata "institutiei", ca sa atraga clientela. Acestea erau "fetele lui Patac", adica patachinele...

    In ce priveste cuvantul joben, multa lume se intreaba de ce acest soi de palarie e desemnata in toate limbile cu cuvinte care indica forma ei (in franceza haut-de-forme, in engleza top hat, in germana zylinder, in italiana cilindro, limba romana fiind singura in care numele inaltei palarii are cu totul alta denumire, afara de aceea populara de "tilindru". Explicatia este simpla: cel ce a introdus in Bucuresti prestigiosul acoperamant era un negustor francez care avea magazinul pe Calea Victoriei si se numea Jobin.

    Tot Eftimiu mi-a revelat ca, in limba engleza, animalele comestibile au doua nume, un nume cand sunt moarte si un alt nume cand sunt vii. Boul se cheama OX cand e pe patru picioare. Si cand e taiat se cheama beef. Vitelul viu se cheama calf, mort se cheama veal. Porcului i se pune pig cand e viu si porc cand e mort. Oaia este sheep cand traieste si, cand moare, devine mutton. De ce ? Fiindca in Anglia , incepand cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost intotdeauna nemti : OX, sheep, calf, pig. In vreme ce bucatarii au fost totdeauna francezi : veau - veal ; porc - porc ; mouton - mutton ; boeuf - beef !

$$$

 Prostia de lux – sau cum s-a impus Călin Georgescu, deșteptul proștilor

    cg este un exemplu imaginar al fenomenului „prostiei de lux”: vorbește complicat, se vrea sofisticat, cu fraze care par profund filosofice, dar care, analizate lucid, sunt goale. Aceasta i-a permis să cucerească „jumătate de țară” – adică să impresioneze prin falsă aparență și prestanță mincinoasă, fără conținut verificabil.

Lista frazelor și conceptele imposturii „de lux”

Câteva fraze de prostie de lux 

1. „Ființa se trezește doar în măsura în care absența trezirii își afirmă prezența prin cafea.”

2. „Umbra nu este lipsa luminii, ci plenitudinea absenței care luminează non-ființa.”

3. „Tramvaiul nu transportă pasageri, ci devine el însuși transportat de către propria posibilitate de a fi tramvai.”

4. „Scaunul nu este gol, ci locuit de ideea de ședere care, tocmai prin absența corpului, se așază mai deplin.”

5. „Pantoful se pierde nu în spațiu, ci în sine ; pierderea e modul cel mai autentic de a fi pantof.”

6. „Apa nu este apă, ci text lichid, în care bulele sunt semne ce refuză centrul. Energie.”

7. „O ușă închisă nu este o simplă absență a trecerii, ci totalitatea infinită a trecerilor imposibile care se afirmă prin ea.”

8. „Oglinda nu reflectă chipul, ci produce absența lui, absență ce se revelează ca prezență aburită.”

9. „Frigiderul nu păstrează hrana, ci reîntemeiază temporalitatea prin amânarea putrezirii.”

10. „Ceasul care s-a oprit nu măsoară timpul, ci dezvăluie esența timpului ca imposibilitate de a fi măsurat.”

11. „Săpunul nu curăță, ci murdărește murdăria cu puritate, abolind distincția dintre pete și lumină.”

12. „Un buzunar gol nu e lipsa banilor, ci o plenitudine a lipsei, o bogăție a absenței de monedă.”

13. „Pisica nu are umbră, ci umbra împrumută pisicii posibilitatea de a fi pisică.”

14. „Scara nu duce nicăieri, ci produce spațiul vertical al trecerii care, prin trecere, confirmă ne-trecerea.”

15. „Nasturele care lipsește nu este o absență, ci centrul nevăzut care structurează haina prin golul său.”

16. „Ploaia nu cade, ci ridică pământul în înălțimea propriei umezelii.”

Termeni din dicționarul prostiei de lux

1. Plenaritate absențială – lipsa devine mai completă decât prezența.

2. Dialectica golului – nimicul se afirmă ca entitate ontologică.

3. Transcendența trivială – importanță sublimă în cele mai banale obiecte.

4. Simultaneitate paradoxală – două stări contradictorii coexistă aparent logic.

5. Metaforicul absolut – metafora devine realitate independentă.

6. Onto-neantizare – transformarea prezenței într-o stare de non-existență conceptuală.

7. Evaporarea semantică – sensul unei fraze se pierde în rafinament.

8. Intensitate iluzorie – aparența profunzimii inexistente.

9. Reflecție auto-referențială – obiectul se analizează pe sine fără informații exterioare.

10. Absența afirmativă – lipsa prezentată ca afirmație în sine.

cg, „deșteptul proștilor”, folosește aceste fraze și termeni cu un aer de solemnitate bine calculată. Publicul care nu verifică realitatea frazelor poate fi impresionat, iar „jumătate de țară” poate fi cucerită prin aparență intelectuală, fără conținut concret. Astfel, prostia de lux devine un instrument de putere : sofisticată, manipulatoare și greu de demontat de neinițiați, spectaculoasă în fața maselor.

— inspirația :

     Victor Sorin Ploscaru

$$$

 C. S. Lewis

 ”Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”

— dintr-o carte scrisă în 1942

Un tânăr diavol :

- Cum ai trimis în infern atâtea suflete ?

Bătrânul diavol :

- Prin frică !

Cel tânăr :

- Bravo ! De ce le era frică ? Război ? Foamete ?

Bătrânul :

- Nu... De o boală !

Cel tânăr :

- Nu s-au îmbolnăvit ? Nu erau pe moarte ? Nu a existat niciun leac ?

Bătrânul :

– ...s-au îmbolnăvit. Au murit. Exista un leac...

Cel tânăr :

- Nu înțeleg...

Bătrânul :

- Au crezut din greșeală că singurul lucru pe care trebuie să-l păstreze cu tot prețul este VIAȚA ! Nu s-au îmbrățișat... Nu s-au salutat... S-au îndepărtat unul de celălalt !

Au renunțat la toate contactele umane... La tot ce este uman ! Au rămas fără bani. Și-au pierdut locul de muncă. Dar se temeau pentru viața lor chiar dacă nu mai aveau nici măcar pâine. Au crezut tot ce-au auzit, au citit ziare și au crezut orbește tot ce au citit. Au renunțat la libertate. Nu au mai plecat de acasă. Nu au mers nicăieri. Nu și-au vizitat rudele și prieteni.

Lumea s-a transformat într-un mare lagăr de concentrare, cu prizonieri voluntari. Au acceptat totul ! Doar pentru a supraviețui unei alte zile mizerabile... Nu au trăit, au murit în fiecare zi !

A fost ușor să le iau sufletele mizerabile...

$$$

 15 noiembrie 1876: S-a născut Anne-Elisabeth de Noailles (născută Brâncoveanu), scriitoare franceză de origine română, contesa De Mathieu, membru de onoare al Academiei Române.

Anna de Noailles (nume de fată Ana Elisabeta Brâncoveanu, 15 noiembrie 1876, Paris, Île-de-France, Franța – 30 aprilie 1933, Paris, Île-de-France, Franța) a fost o scriitoare și poetă franceză de origine română, vedetă a saloanelor mondene din Paris la începutul secolului al XX-lea.

BIOGRAFIE

Ana Elisabeta Brâncoveanu (sau Brancovan, după grafia franceză) s-a născut în familia boierească Brâncoveanu, dintr-o mamă de origine greacă, Raluca Moussourus (sau Rachel Musurus), căsătorită cu Grigore Brâncoveanu (1827 – 1886). Mama ei era fiica lui Musuruș-pașa, ambasador al Turciei la Londra în anii 1850 și a Anei Vogoride. Raluca Musuruș a fost o cunoscută muziciană, idolul compozitorului polonez Ignacy Paderewski. Grigore Brâncoveanu și mama lui, Zoe Mavrocordat, fuseseră adoptați de către marele ban Grigore Brâncoveanu, ultimul descendent pe linie masculină al voievodului Constantin Brâncoveanu.

Ana Brâncoveanu s-a căsătorit cu contele Mathieu Ferdinand Frederic Pascal de Noailles (1873-1942) la 18 august 1897, căsătoria fiind celebrată la vila Bessaraba din Amphion, în apropiere de Evian, pe țărmul sudic al lacului Léman. Soții Mathieu de Noailles și Anna de Noailles au avut un singur copil, un fiu, Anne-Jules de Noailles (1900-1979) care a avut titlul nobiliar de conte. Acesta din urmă s-a căsătorit în anul 1925 cu Hélène de Wendel , fiica marelui industriaș și deputat Guy de Wendel și a Elenei Argyropoulo, a cărei mamă era născută Sutzu, din ramura greacă a acestei familii.

După circa un secol Anna de Noailles este mai celebră pentru rolul ei de femeie de societate și aristocrată, de prietenă a unor literați celebri, decât pentru poemele sale de influență parnasiană. Debutul său poetic s-a produs în 1899, iar la scurt timp a publicat un volum antologic, în 1901, „Le Cœur innombrable” care a avut un succes remarcabil. A fost aleasă imediat membră a prestigioasei Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises. Academia Franceză i-a acordat marele premiu pentru literatură. A fost prima femeie comandor al Legiunii de Onoare. Anna de Noailles era vara prinților Emanuel și Anton Bibescu, prieteni intimi ai lui Marcel Proust și se înrudea cu toți aristocrații care au avut reședința la Paris. Corespondența sa inedită cu Maurice Barrès a fost publicată în 1986. A fost admirată de Jean Cocteau și i-a fost prezentată lui Pierre Loti, un alt mare scriitor francez și prieten personal al reginei Maria și al României. Caracterizări ale literaturii contesei Anna de Noailles au făcut scriitorul Robert de Montesquiou - rudă prin alianță - și sociologul român Dumitru Drăghicescu, autorul ulterior al cărții "Psihologia poporului român". Contele Robert de Montesquiou (1855-1921), colecționar de artă, a fost unul dintre exponenții cei mai cunoscuți ai dandismului, estetismului și decadentismului, al prețiozității stilistice, critic literar de temut. Montesquiou scria despre Anna de Noailles: "Oare căror atavisme se datorește faptul că, odată cu această nouă muză, au înflorit din nou trandafirii și garoafele vechilor poeți persani...este ceva care revine după multe veacuri, din rădăcini adânci". Dumitru Drăghicescu făcea următoarea apreciere: "Mentalitatea contesei este cu totul franceză. Ea a respirat din plin atmosfera intelectuală și artistică a Parisului. Educația ei literară s-a făcut în acel cerc de intelectuali care se inspiră cel puțin în aceeași măsură de emoțiile cerebrale ca și din viața fizică concretă, de emoțiile simțurilor...Marele secret pe care îl posedă doamna de Noailles, secret care este atât de rar, este de a surprinde și mira cititorul prin combinații de cuvinte cu totul neașteptate, dar care nu sunt deloc bizare. Acesta este puternicul talent, secretul doamnei de Noailles..." Anna de Noailles și-a construit o viziune poetică originală, găsind o sursă de inspirație în păgânismul grec și în gândirea radicală a lui Nietzsche. Opera sa poetică dezvoltă într-o manieră foarte personală marile teme ale dragostei, naturii și morții.

Salonul Anei de Noailles, de pe Avenue Hoche a atras ca un magnet pe unii din cei mai mari scriitori francezi Parisului secolului XX: Pierre Loti, Francis Jammes, André Gide, Frederic Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, François Mauriac, frații Daudet, Robert de Montesquiou, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob. Prietenia dintre Marcel Proust și Anna de Noailles s-a închegat în 1899, la Amphion, când scriitorul petrecuse vara nu departe de Villa Brancovan. Un cercetător al operei lui Proust va scrie despre „Prietenia parfumată ca un șerbet de trandafir între cei doi orientali, Ana și Proust, asemănători sufletește nu numai prin inteligență, dar și prin cruzimea lor ascunsă, mascată la ea printr-o conversație supratensionată și sclipitoare, la el prin analiza clinică și psihologică a celor mai nemărturisite pasiuni”. Prin „orientali”, autorul se referă la originea greco-română a contesei și la faptul că mama lui Proust era evreică.

După Primul Război Mondial societatea și gusturile literare se modifică și Anna de Noailles se trezește că scena literară este ocupată de Dadaism și Tristan Tzara și de avangarda suprarealistă a lui André Breton.

Deși era prietena personală a lui Colette, Anna de Noailles rămâne o reprezentantă a ceea ce criticii francezi numesc la Belle Époque literară. Opera ei a fost comparată cu cea a unor Swinburne și d’Annunzio, iar textele ei au fost considerate ca fiind „Dionysiac-extatice, senzuale, erotice, jucăușe, câteodată violente și mereu marcate de un tragic curent subteran”. Se spune că Joseph Reinach i-ar fi spus:

Madam', în Franța sunt numai trei miracole – Jeanne d’Arc, râul Marne și dumneavostră.

Nicolae Iorga o considera „cel mai mare poet francez, care era dinspre partea tatălui o Româncă” și vorbea de faptul că și-a câștigat „un loc unic”, în ”literatura franceză, în a lumii întregi. Anna de Noailles a fost modelul personajului contesei Gaspard de Reveillon din romanul lui Proust „Jean Santeuil”, și s-a considerat pe sine însăși cea mai mare poetă franceză și regină literară neîncoronată a Franței.

La insistențele lui Iorga, Anna de Noailles devine la data de 25 iunie 1925 prima femeie admisă în Academia Română, ca membru de onoare.

A murit în anul 1933, în apartamentul său din Rue Scheffer, Paris. La slujba sa de înmormântare ținută la Biserica ortodoxă din Paris au participat cei mai importanți politicieni și literați ai epocii sale. „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui G. Călinescu o descrie doar ca fiind „lipsită de loialitate față de rădăcinile sale românești”. Pe măsură ce poeta Ana de Noailles revine în atenția culturii franceze ea va fi probabil redescoperită și în țara natală.

În porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise din Paris se găsește cavoul familiei Bibescu (no. 6), în care sunt înmormântate Anna de Noailles și Martha Bibescu. Inima contesei Anna de Noailles se odihnește în urna plasată în centrul templului din parcul aflat în vechiul domeniu din Amphion-les-Bains.

OPERA LITERARĂ

- Anna de Noailles, Le Coeur innombrable, Paris, Calmann-Lévy, 1901. (Inima fără egal), volum de poezii premiat de Academia Franceză

- Anna de Noailles, L'Ombre des jours, Paris: Calmann-Lévy, 1902. (Umbra zilelor)

- Anna de Noailles, Les Éblouissements. Paris: Calmann-Lévy, 1907.

- Anna de Noailles, Les Vivants et les Morts. Paris: Fayard, 1913. (Vii și morții)

- Anna de Noailles, Les Forces éternelles. Paris: Fayard, 1920. (Forțele eterne)

- Anna de Noailles, Poème de l'amour. Paris: Arthème Fayard & Cie., 1924. (Poeme de amor)

- Anna de Noailles, L'Honneur de souffrir. Roman. Paris: Bernard Grasset, 1927. (Onoarea suferinței)

- Anna de Noailles, Exactitudes, Paris: Bernard Grasset, 1930. (Exactități)

- Anna de Noailles, Derniers Vers et Poèmes d'enfance, Paris: Bernard Grasset, 1934. (Ultimele versuri și poeme din copilărie)

- Anna Brâncoveanu de Noailles, Cartea vieții mele (titlul original: Le Livre de ma vie, Hachette, 1932.

Sursa: România țara mea de glorii

$$$

 

Au trecut anii...ani în care marii noștri actori jucau în roluri importante în filme ce ne făceau să fim mândri de regii ce ne amuzau sau ne întristau!

Cu aceste versuri ,marele nostru actor,fiu al mării,Jean Constantin ,cucerea inimile tuturor,când apărea pe scenele teatrelor de estradă de pe litoral și era aplaudat îndelung,din toată inima și cu deplină admirație...sau la televizor.

Nu era spectacol fără Jean...

De Nea Mărin , marele nostru actor,Amza Pellea...ce mai pot adăuga?

Un colos al cinematografiei românești,plecat mult prea devreme pe scena unde probabil că îngerii și Dumnezeu, îi urmăresc scenele inconfundabile , cu un umor ce îl făcea și pe cel mai trist om, să râdă!

Să le fie luminată veșnicia!

Ne este dor de prezența și veselia lor ,într-o lume din ce în ce mai tristă!

Virginia Mincu 

,,De-ar fi viața de vânzare, aș păstra la purtător

Trupul meu de lup de mare, dar aș pune alt motor... 

Cu o inimă nebună, să se țină de prostii,

Iar atunci când se consumă, să o trec pe baterii.

De-ar fi viața de vânzare, eu mi-aș vinde anii mei, 

Și-aș păstra în buzunare doar pe primii 23.

Mi-aș lua iar lodenul verde, de acum 35 de ani,

Ani ce nu mi i-aș mai pierde, să-i aștept pe-americani.

De-ar fi viața de vânzare, ce-aș mai bea cu toți ai mei... 

Zeci de lăzi de corăbioare, Murfatlar de 12 lei.

Și pe mama mea, săracă, ce-a crescut un vagabond,

As plăti-o să mă facă înc-o dată, dar mai blond!

Hai prieteni, hai in piață, că azi nu mă uit la bani, 

Să vă cumpăr câte-o viată, să fac cinste la golani.

Să încingem cheful mare, haideți toți la masa mea, 

Dacă viața-i de vânzare, să ne batem joc de ea!

Toamna a venit, piesa s-a sfârșit... 

Ieși din scenă-acum, paiață! 

Teatrul este gol, viața e un rol,

Fir-ar mama ei de viață!"

 

✍🏼 Jean Constantin

$$$

 

𝗖𝗲 𝗲𝘀𝘁𝗲 ,, 𝗩𝗢𝗩𝗜𝗗𝗘𝗡𝗜𝗔" 𝘀𝗮𝘂 " 𝗢𝗩𝗜𝗗𝗘𝗡𝗜𝗔" ? 

     Cea dintâi sărbătoare însemnată din Postul Crăciunului, cunoscută în popor și sub numele de „Vovidenia” sau „Ovidenia”, ne aminteşte tuturor despre momentul în care Fecioara Maria, la vârsta de doar trei ani, a fost adusă de părinții săi, cu evlavie, în templul din Ierusalim.

      Clipa în care Fecioara Maria a intrat în templu este prăznuită, an de an, pe 21 noiembrie. Atunci, Maica Domnului a fost primită solemn de comunitatea templului, condusă de preotul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Astfel, vedem că părinții Maicii Domnului, Ioachim şi Ana, și-au împlinit promisiunea făcută lui Dumnezeu în rugăciunile lor: că dacă vor fi binecuvântaţi chiar și la bătrâneţe cu un copil, îl vor dărui Lui, ca să-i slujească așa cum se cuvine.

    Asa s-a și întâmplat. Tradiția Bisericii ne dă mărturie despre cum, până la vârsta de 15 ani, Maica lui Dumnezeu a petrecut în rugăciune, milostenie și fapte ale dreptei credințe: „În fiecare zi se ruga de dimineaţă până la ceasul al treilea, apoi până la ceasul al nouălea se ostenea cu lucrul de mână, iar de la al nouălea ceas se ruga iarăşi până târziu în noapte. Şi în fiecare seară Arhanghelul Gavriil, arătându-i-se împreună cu alţi îngeri, îi aducea hrană cerească, iar hrana primită de ea de la preoţi o dădea săracilor.” Cu cât Maica Domnului creştea cu vârsta, în aceeași măsură spora și cu harul şi se ruga mult în Sfânta Sfintelor, astfel încât pe bună dreptate se spunea, conform scrierilor bisericești, că, dintr-o zi, cel mai mult timp îl petrecea acolo.

      Preasfânta Fecioară a rămas la templu până la vârsta de 15 ani, când arhiereul a considerat că este momentul ca ea să se căsătorescă, mai ales că părinții ei trecuseră la Domnul de ceva timp. În momentul în care a aflat de acest lucru, Maica Domnului le-a spus clericilor că ea încă din pruncie este făgăduită lui Dumnezeu și că a ales o viaţă de feciorie neîntinată, la care ține mult. De aceea, a fost logodită cu dreptul Iosif, care avea pe atunci vârsta de 80 de ani, nu înainte ca Ea să săvârșească ultima sarcină dată de arhiereu: ţeserea unei noi catapetesme pentru Sfânta Sfintelor, catapeteasmă care avea să se rupă în două în momentele Pătimirii Domnului pe Crucea de pe Golgota. Luând-o în casa lui din Nazart, dreptul Iosif a devenit ocrotitorul și ajutătorul Maicii Domnului.

     Din punct de vedere etimologic, sărbătoarea „Vovideniei” sau a „Ovideniei”, așa cum mai este ea cunoscută în popor, provine din limba slavonă, (în limba rusă, Владения cu sensul „intrare, deținere") și desemnează sărbătoarea religioasă a Intrării Maicii Domnului în Biserică.

     Din punct de vedere liturgic, în seara dinaintea acestui mare praznic, la Vecernie, se citesc trei texte profetice din cadrul Vechiului Testament, care fac trimitere directă la Maica Domnului. La fiecare citire se menționează faptul că, „pentru că slava lui Dumnezeu a umplut templul Domnului Dumnezeu Atotputernic”. A doua zi, la Utrenie, în bisericile noastre se citește pericopa evenghelică de la Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, în cadrul căreia este relatată vizita pe care Maica Domnului i-o face Elisabetei după momentul Buneivestiri. Acest „fragment evanghelic” este citit, de fapt, la toate sărbătorile închinate Maicii Domnului și include Cântarea atât de cunoscută tuturor: „Mărește sufletul meu pe Domnul. Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”.

       Începând cu sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, la strană încep să se cânte catavasiile Nașterii Domnului, semnificând faptul că ne apropiem din ce în ce mai mult de momentul Nașterii Domnului și de prăznuirea Crăciunului. Tot din ziua de 21 noiembrie, creștinii pot începe să asculte colinde, prelungiri ale catavasiilor ascultate în biserică și cântări de bucurie care vestesc Întruparea Fiului lui Dumnezeu și pogorârea lui pe pământ pentru izbăvirea și mântuirea noastră.

Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului este și prima zi însemnată în calendarul nostru ortodox cu dezlegare la pește,

 simbol cu adânci semnificații în cadrul Bisericii noastre. 

Dezlegările la pește din timpul posturilor nu sunt sub nicio formă o încălcare cu bună-știință a înfrânării, ci zile de post cu mângâiere, în care asceza și rugăciunea se îmbină cu bucuria și mărturisirea prezenţei Fiului lui Dumnezeu în mijlocul nostru.

    Preluat- Ion Aluneanu

$$$

 Femeile care nu se agață de bărbați, ci își clădesc singure destinul, fără să se risipească și fără să se înjosească, modelându-și cu propriile mâini universul, trezesc un respect fără margini și o admirație firească. Astfel de femei nu tulbură relațiile altora, nu pun pe primul loc dorința de a se mărita cu orice preț pentru un statut și nu își expun trupul în fotografii provocatoare pe rețelele sociale pentru a-și spori valoarea în ochii lumii. Valoarea lor e incontestabilă, fiindcă nu se măsoară în echivalențe materiale și nu are nevoie de asemenea spectacole. Dacă altele se dau peste cap să atragă atenția bărbaților, acestea fac exact contrariul. Ele și-au încheiat de mult căutările lăuntrice și știu limpede ce merită, ferindu-se de tot ce le-ar putea coborî standardele.

Au întotdeauna un caracter complex; se respectă profund și nu permit nimănui să se apropie cu ușurință. Pun un bărbat la încercare, răspund prin demnitate, mândrie și o aparentă detașare, fără să îngăduie cuiva să le frângă, să le trateze cu lipsă de considerație. Nu sunt dintre cele care se luptă pentru un bărbat. Sunt dintre cele care trebuie dorite cu răbdare și demnitate. Aleg singure cu cine vor să fie, fără să își coboare vreodată ștacheta până la nivelul celor care nu o pot atinge. Iar dacă în relațiile cu lumea nu încearcă să placă tuturor, nu caută aprobări, admirație sau înțelegere, cu bărbatul iubit au nevoie de certitudinea absolută că sunt unice. Când cuvintele devin de prisos, pentru că faptele răsună puternic. Când iubirea nu cunoaște murdărie sau trădare, fiindcă ea știe limpede ce nu va admite niciodată în viața ei și își permite această claritate. Este vie. Adevărată. Gânditoare. Nu o păpușă. Ea este temelia propriului ei univers și nimeni nu o poate manevra după bunul plac. Se simte bine în propria companie și nu se va încredința oricui. Are nevoie de un om cu care să poată construi o legătură cu adevărat profundă, în care să se dezvăluie și să se completeze reciproc. Nu cunoaște dependențe bolnăvicioase, atașamente fragile, îndoieli de sine sau frica de singurătate. Știe ce merită și va lua ceea ce îi aparține, pentru că pune pe primul loc propriile interese și echilibrul ei interior.

Nu este o egoistă condusă de capricii și dorințe trecătoare, ci o ființă sigură pe sine, care a învățat să se înțeleagă, să se audă, să se iubească, să se prețuiască și să se respecte. O persoană care își asumă responsabilitatea pentru viața și faptele sale.

În astfel de femei sălășluiesc înțelepciunea, demnitatea, mândria și forța. Ele își construiesc viața așa cum le cere armonia interioară. Modelate prin propriile eforturi, nelegate de nimic ce le-ar putea diminua libertatea, nu se tem de singurătate. Adunându-și lumea din fragmente, nu permit nimănui să le rănească. Având o proprie hartă a valorilor, știu cu exactitate ce vor și pășesc cu siguranță spre scopurile lor. Iar după ce au biruit în interiorul lor, își păstrează cu noblețe poziția, fără să se clatine. Femeile care știu să își pună pe primul loc valorile, să creadă necondiționat în ele și să plece fără ezitare din orice loc unde li se impune altceva, vor fi întotdeauna vrednice de tot ce este mai bun.

$$$

 Dacă totul se sprijină pe umerii tăi, vor da vina pe tine. Te vor critica. Vor polemiza cu tine. Vor cere, vor reclama, se vor supăra.

Așa se întâmplă întotdeauna. Oamenii, chiar și cei apropiați, nu pricep că tu ești cel care ține totul laolaltă. Lor li se pare că stânjenești, asemenea unui zid sau unui stâlp. Că prin gravitația ta îi obligi să se învârtă în jurul tău. Că îi strivești, asemenea altui stâlp – cel al atmosferei. Că e greu cu tine.

Ceri mereu ceva. Rezolvi necontenit probleme și îi silești și pe alții să facă la fel. Ești tot timpul împovărat, preocupat. Nu acorzi destulă atenție, ori, dimpotrivă, te agăți și dăruiești prea multă. Te bagi, ca să spun pe șleau.

Și nimeni nu te recunoaște, nimeni nu-ți mulțumește. Iar dacă izbucnești și spui: „Măcar un mulțumesc să fi spus!”, ți se va răspunde: „Dar noi nu ți-am cerut nimic! Singur ai făcut toate astea! Ne-am fi descurcat de minune și fără tine!”.

O, oameni nechibzuiți și nerecunoscători!

Am văzut familii în care cel pe umerii căruia se sprijinea totul a murit sau a plecat. Am văzut ruinele unei case și membri dezorientați, certați între ei. Sărăciți, slăbiți, rămași fără repere și fără agoniseală.

Am văzut și colective rămase fără cel pe care se ținea totul. Afaceri prăbușite. Organizații destrămate. Capitaluri uriașe risipite. Întreprinderi ajunse în paragină. Totul prefăcându-se în pulbere.

Pe cel pe umerii căruia stă totul nu-l prețuiește nimeni. Este pus la încercare. Este privit fără a fi văzut cu adevărat: el este căpitanul care poartă corabia printre recife și stânci. El este atlantul, nu un stâlp inutil. El este Soarele într-un sistem solar…

Și întotdeauna la fel: cu cât a fost mai puțin prețuit acela pe care se sprijinea totul, cu atât prăbușirea a venit mai iute.

O tristețe apăsătoare se desprinde de aici, despre nerecunoștință. Și despre felul în care este tratat adesea cel care duce lumea pe umerii săi. Mai târziu vor înțelege.

Și îi vor aduce și ultima acuzație: de ce i-ai părăsit și cui i-ai lăsat în grijă?..

Anna Kirianova

$$$

 

Gentlemanul din dreapta este Adam Rainer, singurul om din istorie care, de-a lungul vieţii, a fost atât pitic, cât şi gigant.

Rainer s-a născut în Austria, în 1899, iar la vârsta de 19 ani măsura doar 142 cm. A încercat să se înroleze în armată pentru a participa la Primul Război Mondial, însă a fost respins din cauza staturii sale prea mici.

La 26 de ani, a avut loc o creştere bruscă şi dramatică: în 1931, Adam ajunsese deja la înălţimea de 218 cm. Din pricina gigantismului a fost imobilizat la pat şi suferea de cifoză. Medicii au descoperit o tumoră hipofizară, responsabilă pentru acest salt neobişnuit de creştere la o vârstă la care oamenii încetează, de obicei, să se mai înalţe. Tumora a fost îndepărtată în 1930, însă Adam a continuat să crească, deşi într-un ritm mai lent.

La moartea sa, pe 4 martie 1950, înălţimea lui atingea 234 cm. După deces a fost incinerat, iar locul în care au fost depuse rămăşiţele sale rămâne necunoscut.

❗️ „Povestea se bazează pe arhive şi pe publicaţii medicale; unele detalii pot varia în funcţie de sursă.”

$$$

 Aşteptând paşii…

Ronald Reagan a fost primul preşedinte american divorţat. Căsnicia lui cu actriţa Jane Wyman a fost desfăcută la iniţiativa soţiei. Se pare că temperamentul frumoasei hollywoodiene nu era tocmai uşor, căci, după doar o lună de la a doua căsătorie, a început din nou un proces de divorţ. Nici al treilea mariaj cu cel de-al doilea soţ nu a avut viaţă lungă. În schimb, Ronald şi Nancy Reagan au trăit împreună cincizeci şi doi de ani, iar familia lor a rămas mereu un model de armonie.

În 1971, Reagan, pe atunci guvernator al Californiei, nu a putut fi prezent la nunta fiului său mai mare, Michael, şi i-a trimis acestuia o scrisoare cu binecuvântări şi sfaturi:

„Dragă Mike,

ai auzit, desigur, nenumărate glume răspândite cu generozitate de toţi «nefericiţii căsătoriţi» şi de cinici. Iar acum, în caz că nimeni nu ţi-a spus-o, iată şi o altă perspectivă: păşeşti în cea mai importantă şi mai profundă legătură pe care o poate trăi un om. Iar ea va fi exact ceea ce vei alege tu să fie.

Unii bărbaţi cred că îşi pot demonstra bărbăţia doar dând viaţă poveştilor de vestiar, convinşi cu îngâmfare că «ceea ce soţia nu află nu o poate răni». Adevărul este că, undeva în adâncul sufletului ei, chiar şi fără urme de ruj pe guler sau explicaţii şovăielnice despre nopţile târzii, o femeie întotdeauna ştie — şi odată cu această înţelegere se stinge o parte din magia cuplului. Mult mai mulţi dintre cei care mormăie despre inutilitatea căsniciei sunt, de fapt, cei ce au distrus-o prin propriile lor fapte, nu soţiile lor. Există o veche lege a fizicii: primeşti înapoi doar atât cât eşti dispus să oferi. Iar bărbatul care dă jumătate din cât ar trebui, tot pe atât va primi.

Vor veni, fireşte, momente în care vei privi pe altcineva sau îţi vei aminti de vremuri trecute şi va trebui să lupţi cu tentaţia de a-ţi demonstra că încă poţi cuceri. Dar lasă-mă să-ţi spun cum se dovedeşte cu adevărat forţa unui bărbat: rămânând alături de o singură femeie toată viaţa. Oricine poate fi nechibzuit şi infidel — pentru asta nu-ţi trebuie curaj. Mult mai mult îţi trebuie pentru a rămâne fermecător şi iubit de femeia care ţi-a auzit sforăitul, te-a văzut nebărbierit, te-a îngrijit bolnav şi ţi-a spălat hainele murdare. Să faci toate acestea şi, în acelaşi timp, să-i dăruieşti acea lumină caldă a fericirii — aceasta este adevărata muzică.

Dacă iubeşti cu adevărat o femeie, nu o vei umili flirtând cu secretara sau cu vreo cunoştinţă comună, lăsând-o să se întrebe dacă ea este motivul pentru care te-ai întors târziu acasă. Tot aşa cum nu vei dori ca o altă femeie, întâlnindu-se cu soţia ta, să surâdă în sinea ei, ştiind că ai trădat — fie şi pentru o clipă — pe cea pe care o iubeşti.

Mike, tu ştii mai bine decât mulţi ce înseamnă un cămin nefericit şi ce poate el face din oameni. Acum ai şansa de a aşeza totul cum se cuvine. Nu există bucurie mai mare pentru un bărbat decât aceea de a se apropia de pragul casei sale, la sfârşit de zi, ştiind că cineva, dincolo de uşă, aşteaptă sunetul paşilor lui.

Cu dragoste,

Tata

P.S. Nu vei avea niciodată necazuri dacă îi vei spune «Te iubesc» măcar o dată pe zi.”

Cuvinte frumoase, pline de grijă, ale unui tată iubitor. Şi ale unui bărbat care a ştiut să preţuiască prietenia adevărată şi dragostea din familie.

A dăruit mult pentru ca soţia lui să aştepte, cu inimă bună, paşii lui întorcându-se acasă.

Nu degeaba se spune: ceea ce semeni, aceea vei culege.

Iar soţia lui, Nancy — o femeie înţeleaptă şi o adevărată doamnă — i-a onorat pe deplin alegerea.

A devenit Prima Doamnă nu doar pentru poporul american, ci şi pentru propriul ei soţ.

Iar el…

Cunoscut lumii ca un lider ferm şi neclintit, nu a uitat totuşi niciodată că este, înainte de toate, un soţ devotat şi un tată iubitor.

Aşa cum sunt mulţi bărbaţi ai lumii.

Autor: Flora Snegava.

$$$

 Ce mister ascunde Lacul Sfânta Ana - singurul lac vulcanic din România?

Lacul Sfânta Ana, aflat în inima masivului Ciomatu din Ținutul Secuiesc, este singurul lac vulcanic din România 🌋. Format pe fundul unui crater stins, lacul impresionează prin forma sa aproape perfect circulară și prin peisajul spectaculos care îl înconjoară. Deși pare liniștit, originea sa rămâne un subiect fascinant pentru geologi și turiști deopotrivă.

Unul dintre cele mai mari mistere ale lacului este puritatea excepțională a apei 💧. Studiile arată că apa nu conține aproape deloc minerale, fiind comparată adesea cu apa de ploaie. Această compoziție neobișnuită se datorează faptului că lacul nu are izvoare subterane, alimentarea făcându-se exclusiv din precipitații. Din acest motiv, lacul își schimbă nivelul în funcție de anotimpuri.

Un alt aspect misterios este lipsa viețuitoarelor în apă 🐟. Din cauza mineralizării foarte scăzute, în lac nu trăiesc pești, iar flora subacvatică este redusă. Cu toate acestea, ecosistemul din jurul lacului este extrem de bogat, pădurile de conifere și foioase formând un habitat perfect pentru animale sălbatice și păsări rare.

Legenda spune că numele lacului vine de la o tânără pe nume Ana, obligată să se mărite împotriva voinței sale 👰. Nefericită, ar fi fugit în munți și s-ar fi aruncat în craterul vulcanic, lacul păstrându-i numele în semn de tragic destin. Deși este doar o poveste, ea adaugă un plus de magie și melancolie locului.

Un alt mister des evocat este legat de energia zonei ⚡. Mulți vizitatori afirmă că simt o stare de calm profund atunci când se apropie de apă. Psihologii pun acest efect pe seama izolării naturale și liniștii pădurii, însă localnicii cred că lacul are o încărcătură energetică specială, datorată originii sale vulcanice.

Lacul este considerat și un reper climatic unic 🌬️. Craterul în care se află creează un microclimat cu temperaturi mai scăzute și aer extrem de curat. În trecut, aici funcționa o stațiune de tratament, pacienții fiind aduși pentru afecțiuni respiratorii datorită concentrației scăzute de alergeni.

Cercetătorii sunt intrigați și de modul în care lacul a evoluat în ultimele decenii 📚. Nivelul apei a scăzut treptat, ceea ce sugerează posibile modificări naturale în circulația precipitațiilor sau în structura craterului. Totuși, lacul rămâne stabil și sănătos, fără semne de degradare ecologică majoră.

Astăzi, Lacul Sfânta Ana nu este doar un fenomen geologic, ci și un spațiu încărcat de simboluri, legende și frumusețe naturală 🌿. Fie că privești oglinda albastră a apei sau pădurile dese care o protejează, ai impresia că lacul ascunde un secret vechi pe care încă nu l-a dezvăluit pe deplin.

$$$

 - Cum, tataie, apeși aici și o văd pe Ana din Italia?

Banca veche din curtea bunicilor scârțâia de fiecare dată când cineva se așeza pe ea, ca și cum ar fi vrut să spună: „Știu tot ce se întâmplă aici, sunt martoră de-o viață.”

Într-o după-amiază blândă, de toamnă, pe banca aceea stătea tataie Dumitru, privind lung la telefonul negru din palma lui. Îl ținea de parcă era o pasăre fragilă, care ar fi putut zbura dacă apăsa greșit.

Pe lângă el, nepoata lui, Maria, o fetiță cu ochii ca două stele jucăușe, tropăia nerăbdătoare.

– Tataie, hai! Ți-am zis că azi facem video cu Ana!

– Măi, Maricica… nu știu io cum să fac să apar acolo. Să nu stric ceva…

– Nu strici nimic! Dacă nu știi, învățăm. Pentru asta sunt nepoții, nu?

Bătrânul zâmbi cu colțul gurii, rușinat și duios.

De când plecase Ana, nepoata cea mare, în Italia să muncească, sufletul lui era parcă mai greu. În fiecare seară privea la poza ei din ramă și ofta, ca și cum și-ar fi dorit să-i audă măcar respirația.

Telefonul acela „deștept”, cum îl numea el, era pentru Dumitru un fel de cutie fermecată, dar prea complicată. Îl folosea doar să răspundă. În rest, îl ținea în buzunar ca pe o unealtă pe care n-o înțelege și de care îi e frică.

Maria se așeză lângă el, lipindu-și umărul mic de umărul lui mare, bătătorit de muncă și ani.

– Uite, tataie… vezi butonul ăsta rotund?

– Îl văd, îl văd… dar după ce-l apăs, să nu sară ceva…

– Nu sare nimic, Doamne ferește! Uite, îl apăs eu prima dată.

– Și io după?

– Da, după. Așa înveți.

Maria apăsă ecranul, iar imaginea se lumină. Bunicul tresări.

– Aoleu… s-aprins!

– Da, normal! Acum e pornit. Bun. Aici căutăm numele Anei… uite-l!

– Ana… fata lui tataie…

Privirea lui se înmuie. De parcă numele acela ar fi fost o rugăciune.

– Acum, tataie, apeși aici…

– Aici?

– Da! Acolo. Și o vezi pe Ana din Italia!

Degetul său aspru tremura. Apăsă ușor, parcă să nu rupă ecranul.

Telefonul începu să sune. Tuu… tuu…

Tataie își ținea respirația. Maria i-a luat mâna în a ei, mică și caldă.

Și deodată, pe ecran apăru chipul Anei.

Zâmbitoare. Obosită, dar vie. Acolo. Cu ei.

– TATĂĂĂĂIE!!!

– A… A… Ana… fata lui tataie… tu ești? Tu chiar ești…?

Ochii lui se umplură instant de lacrimi. Își duse palma la gură, de parcă nu-i venea să creadă.

Maria zâmbea cu mândrie. Bunicul era sfârâind de emoție.

– Tataie, ce faci? Ce bine te văd!

– Da’… da’ cum te văd io așa? Cum am ajuns io p-aici, măi, fată?

– Maria m-a sunat! Maria te-a învățat!

– Așa e… fata asta mică știe vrăji…

Au vorbit minute bune. Au râs. Au lăcrimat.

Ana le-a arătat bucătăria ei din Italia. Maria le-a arătat bunicii temele. Tataie a întrebat de sănătate, de muncă, de tot.

Când convorbirea s-a încheiat, Dumitru i-a mângâiat capul nepoatei.

– Măi, Mariușo, m-ai făcut să nu mai fiu bătrân azi. M-ai dus pân’ la Italia și m-ai adus înapoi.

– Tataie… nu te-am dus nicăieri. Doar ți-am arătat unde să apeși. Restul… restul e iubire.

Bătrânul clipi des, să nu plângă prea tare.

– Să știi tu ceva, fetița lui tataie… dorul învață și pe cel mai bătrân om orice. Da’ fără tine… n-aș fi știut pe ce lume sunt. Acolo să apăs… să mi-o văd pe Ana…

– Ți-am zis. Acolo apeși. Și o vezi. Oricând.

Tataie își strânse nepoata la piept, cu o forță pe care doar dorul o poate da.

Și într-o lume în care tehnologia îi copleșea pe cei mari, într-o curte modestă, pe o bancă veche, o fetiță și un telefon „deștept” au făcut ceea ce satul, distanța și anii nu au reușit:

au adus o familie la aceeași masă, în același timp, chiar și la mii de kilometri distanță.

Sună-ți bătrânii. Arată-le unde să apese, ca să nu apese dorul pe sufletul lor.

Câteva secunde pentru noi înseamnă o zi întreagă de fericire pentru ei.