$$$

 Francisc Iosif Rainer - omul, profesorul, savantul

Dacă ai fi intrat într-un amfiteatru de la Medicină în anii ’30 și ai fi văzut un bărbat înalt, cu gesturi largi, plimbându-se dintr-o parte în alta a catedrei și vorbind când cu voce puternică, când aproape în șoaptă, ai fi știut că acela este Francisc Rainer. Profesorul nu ținea prelegeri, ci spunea povești despre corpul uman, despre oase, nervi și mușchi, dar care, de fapt, erau lecții despre viață.

Născut pe 28 decembrie 1874, în Bucovina, Francisc Rainer a descoperit devreme că medicina nu e doar o meserie, ci o cheie spre înțelegerea omului. A absolvit Facultatea de Medicină din București, și-a susținut doctoratul cu mențiunea cum laude și a frecventat universități europene pentru a-și adânci cunoștințele. Încă din primele lui cursuri la Iași, iar mai târziu la București, a adus o idee nouă: anatomia nu este doar un inventar de părți, ci „știința formei vii” - un dialog permanent între formă și funcțiune.

Poate că de aceea nici nu se mulțumea să predea doar pentru studenții mediciniști. 

La Școala de Belle-Arte îi învăța pe tineri artiști cum să surprindă tensiunea unui mușchi sau echilibrul unei siluete, nu doar conturul corpului. La Institutul de Educație Fizică le vorbea viitorilor antrenori despre mișcare și echilibru, folosind atât știința cât și observația. Avusese inspirația genială de a face punți între discipline, convins că omul nu poate fi înțeles pe bucăți, ci doar ca un întreg.

În 1940, în București, a pus bazele unui muzeu și laborator de antropologie, acesta fiind începutul viitorului Institut de Antropologie care astăzi îi poartă numele. Aici, a adunat peste 6.000 de cranii și schelete, fiecare documentat cu grijă: vârstă, sex, proveniență, istoric medical. Pentru el, nu era o colecție inertă, ci un atlas viu al diversității umane.

Francisc Rainer nu a fost doar un om de laborator, astfel că, între 1928 și 1932, alături de sociologul Dimitrie Gusti, străbate satele din Carpați. Măsoară, fotografiază, pune întrebări, notează povești. Vede în ochii oamenilor același lucru pe care îl vedea la microscop: legături subtile între viața socială, sănătate și biologie. Această abordare integratoare, pe care studenții lui au numit-o mai târziu „rainerism”, a rămas un reper în antropologia românească.

În amfiteatru, era exigent și direct. Nu accepta jumătăți de măsură: ori știai, ori verificai. Îți putea critica munca fără menajamente, dar, dacă îți vedea potențialul, te susținea necondiționat. Așa a format oameni care au devenit figuri legendare în domeniile lor:

George Emil Palade, student al său la Medicină, care avea să câștige Premiul Nobel pentru descoperirile din biologia celulară;

Ștefan Milcu, endocrinolog de marcă, care a dus mai departe ideea organismului ca sistem integrat;

Artiști și antropologi precum Horia Dumitrescu sau Gheorghe Ghițescu, care au păstrat vie anatomia artistică și rigoarea observației.

Într-o vreme în care clientelismul și extremismul își făceau loc în universități, Rainer a rămas ferm pe poziții: numirile trebuiau să fie pe merit, știința nu putea fi folosită pentru a justifica rasismul. Chiar și atunci când unii studenți radicali i-au întrerupt cursurile, nu a cerut niciodată sancțiuni împotriva lor, considerând că mai au nevoie de timp să crească și să se maturizeze. Unul câte unul, studenții respectivi și-au cerut scuze de-a lungul timpului, scuze care au fost acceptate cu eleganță de marele profesor.

În 1943, a primit diagnosticul de cancer pulmonar, probabil din cauza anilor de lucru cu vapori de formaldehidă. Nu a dramatizat, ci a continuat să predea, să își vadă de cercetări și să își pregătească finalul cu aceeași meticulozitate cu care își ordona colecțiile. Și-a prezis moartea și a plecat exact când spusese: pe 4 august 1944, cu o zi înainte de retragerea trupelor germane din București.

Astăzi, numele său stă pe frontispiciul Institutului de Antropologie și în amintirea tuturor celor care cred că un profesor adevărat nu îți dă doar informații, ci îți schimbă felul în care vezi lumea. Dacă Rainer ar fi aici, probabil ar zâmbi și ar spune:

„Nu poți înțelege omul doar din manual. Trebuie să-l vezi, să-l asculți și să-l cunoști în întregime.”