$$$

 Casa în care n-am fost niciodată singuri

Când ne-am mutat într-o casă închiriată, am ales-o cu gândul la cățeaua noastră, Kelly – un Rottweiler mare, dar blând. Locuiserăm la bloc, iar curtea părea o binecuvântare pentru ea. Casa era ieftină, ceva mai veche, dar părea exact ce aveam nevoie.

Doamna care ne-a arătat casa avea o ezitare greu de ascuns. Ne-a lăsat pe noi să intrăm primii și a spus, aproape șoptit:

„Aici a murit soacra mea… mie una mi-e frică să intru.”

Am zâmbit. Nici eu, nici soțul meu nu credeam în astfel de povești. Ne-am mutat fără ezitare.

Dar noaptea a venit cu o liniște… grea. Apăsătoare.

Kelly, care obișnuia să doarmă liniștită într-un colț, nu m-a slăbit o clipă. Mă urmărea pas cu pas, cu ochii mari, neliniștiți. Când m-am ridicat să merg la baie, a venit după mine – lipită de picior. Apoi, fără niciun avertisment, s-a stins lumina.

Un întuneric dens. Tăcere. Inimă bătând tare.

Am apucat să țip, și – la fel de brusc – s-a aprins becul. Singur. Nimeni nu era lângă întrerupător.

A doua întâmplare a fost și mai tulburătoare.

Era trecut de ora 2. Soțul meu dormea cu masca de oxigen – are apnee, și aparatul îl ajută să respire. Furtunul acela se fixează destul de strâns.

S-a trezit brusc, sufocat. Furtunul fusese tras din aparat.

Kelly se plimba agitată prin cameră, ciulind urechile, dar nu scotea niciun sunet. Privea într-un colț gol, fix, de parcă ar fi văzut ceva.

Noi n-am văzut nimic. Dar am simțit.

Am mai rămas acolo câteva săptămâni. De fiecare dată când închideam ușa, aveam senzația că ceva rămâne… în spatele nostru. Că nu eram doar noi. Că pereții ascultau.

Într-o zi, fără să mai analizăm prea mult, am decis să plecăm. Și din ziua în care am închis poarta acelei case, Kelly n-a mai fost neliniștită. Iar nopțile au devenit din nou doar… nopți.

Sursa: Claudia Verhaegen, Oradea, culeasa in iulie 2025