$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - DUMITRU RADU POPESCU

Scriitorul Dumitru Radu Popescu (semna şi D.R. Popescu) s-a născut la 19 august 1935, în satul Păuşa din judeţul Bihor, într-o familie de învăţători. 

A fost nuvelist, romancier şi dramaturg, fiind considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori români ai literaturii contemporane.

Și-a făcut studiile la Institutul de Medicină şi Farmacie din Cluj, a abandonat în anul al III-lea de studiu, și s-a înscris la Facultatea de Filologie a Universităţii Victor Babeş din Cluj. 

A debutat în 1958 cu volumul de nuvele şi schiţe "Fuga", iar dintre romanele sale mai importante sunt "Vara Oltenilor" (1964), "F" (1969) (Premiul Uniunii Scriitorilor), "Vânătoarea regală" (1973), "O bere pentru calul meu" (1974), "Ploile de dincolo de vreme" (1976), "Împăratul norilor" (1976), "Podul de gheaţă" (1982), "Oraşul îngerilor" (1985).

A semnat la revistele "Steaua", "Tribuna" şi "Contemporanul" din Cluj, la ultimele două fiind şi redactor-şef.

A scris şi piese de teatru - "Vara imposibilei iubiri" (1966), "Vis" (1968), "Aceşti îngeri trişti" (1969), "Pădurea cu pupeze", dar şi scenarii de filme - "Prea mic pentru un război aşa de mare" (1970), "Duios Anastasia Trecea" (1980).

A fost recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor în 1964, 1969, 1973, 1975, 1978, 1979 şi 1980 şi cu premiul "I.L. Caragiale" al Academiei în anul 1970.

A fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din 1981 până în 1989, iar din 24 octombrie 1997 a devenit membru corespondent al Academiei Române. 

Din 2006, a fost membru titular al Academiei Române. Din acelaşi an a fost director general al Editurii Academiei Române şi vicepreşedinte al Consiliului ştiinţific editorial.

Scriitorul Dumitru Radu Popescu a încetat din viaţă in 2 ianuarie 2023. Avea 87 de ani.

Citate D.R.Popescu:

“Lenea este singura mea libertate. Inutilă de altfel. Sau extrem de utilă, nu ştiu. Stau între incertitudini. E o formă de existenţă incertitudinea, cel puţin in ce mă priveşte. Lenevind, ascult şi vad nu doar minunile lumii, ci şi dezastrele ei şi învăţ ceea ce ştie dintotdeauna toată lumea, că dincolo de bucurie se află şi reversul ei. Lenevind simt cum cresc şi mă maturirez (aproximativ, fiindcă mi-e groază de omul matur care ştie totul şi nu se mai teme de nimic, nici chiar de moarte, mi-e frica de fiinţele stăpâne pe sine, docte, coapte, cum se mai zice; poate e la mijloc şi o groază de cuvinţele `matur`, `doct`, `copt` etc), absorb ca un burete o lume care nu este a mea, cum apa nu este organic a buretelui, şi aştept să uit sau sa le împartaşesc altora (tot o tentativă ca sa uit) ce-am aflat şi să devin ceea ce ar trebui să fiu cu adevărat eu (curat şi luminat, ca argintul strecurat, cum cer descântecele să rămână cel lovit de boli şi blesteme când ele vor pleca) şi ceea ce n-o să mai fiu niciodata, am impresia.”

“Nu cred că există pe lume fiinţă omenească, oricât de inteligentă, de evoluată, care să nu atingă din când în când limitele stupidităţii, să nu fie de un număr de ori în viaţă imbecilă. Ce să facem? Viaţa nu e o lecţie s-o înveţi pe de rost. Suntem pregătiţi doar pentru împrejurări de rutină. Nu o dată ne regăsim în banca de şcoală primară silabisind.”

“Iubirea obligă. Devii dependent de cei ce te iubesc, nu știai? Cu atât mai mult când sunt mici și slabi. Când cineva te face protectorul lui, zeul lui, îți încredințează o datorie sfântă, și nu poți, nu ai voie să te dezici. Să-i înșeli încrederea, să-l trădezi? Iubindu-te, oamenii te constrâng să-i slujești mai mult decât dacă ți-ar porunci - nici asta nu știai? Prin adorație se obține o stăpânire vicleană, cea mai despotică.”