$$$

 Prietenul vârcolac - anii 2000, sector 1, Bucuresti

Să vorbim despre vârcolaci, pricolici... Am rămas datoare cu o poveste reală, trăită de mine și prietenii mei acum în jur de 20 de ani. Dacă cineva îmi povestea, nu credeam așa ceva. Toată întâmplarea are loc undeva la periferia Bucureștiului, într-o seară de vară.

Eram o gașcă de prieteni (fete și băieți) care, în fiecare seară, ne strângeam la poarta unei prietene (o să o numesc Ana) și socializam, râdeam, glumeam etc. În cartier, pe strada cu ea, se mutaseră trei frați veniți de prin Moldova (veniseră în capitală pentru a munci), apropiați de vârste cu noi. Ne-am împrietenit repede, s-au integrat foarte bine în gașca noastră.

Într-una din seri stăteam toți și spuneam povești cu fantome, spirite etc. (la două case distanță de casa Anei erau liniile de cale ferată și, evident, că existau multe povești despre spiritele oamenilor care și-au pierdut viața călcați de tren acolo). La un moment dat, unul dintre frați (o să îl numesc Andrei) a început să ne vorbească despre vârcolaci: să nu ieșim afară în nopțile cu lună plină, să avem grijă că ei chiar există printre noi și că ar putea fi oricine... Noi, evident, ne-am amuzat, nu credeam așa ceva.

După vreo două zile, Andrei ne-a rugat dacă putem merge la locul lui de muncă (lucra ca paznic la o clădire dubioasă), pentru că avea nevoie de o mână de ajutor să strângă niște lucruri pe acolo. Bineînțeles că am mers toți, ne-a apucat noaptea și am zis că rămânem până la ora 5, când încep mijloacele de transport să circule. Toate bune și frumoase: ne-am făcut treaba, am râs, am glumit, ba chiar avea și un radio unde puteam asculta muzică.

Ceva ciudat ne-a atras atenția în seara aceea: de fiecare dată când Andrei se apropia de radio, efectiv se bruia, apoi la fel și cu becurile care pâlpâiau întruna în prezența lui. Când pleca din încăpere, totul era ok. I-am spus și lui despre ciudățeniile astea, dar era foarte relaxat, ba chiar a spus că, fiind o clădire veche, cel mai probabil sunt ceva entități care vor să își facă simțită prezența. Noi am luat de bună ce a zis și nu i-am mai pus întrebări.

A venit dimineața, am plecat toți acasă, apoi seara eu nu am mai ieșit afară – nu știu cum am reușit să fac varicelă. Vreo două săptămâni am stat numai în casă, fără vizite (la vremea aceea nu avea toată lumea telefon mobil, deci eram ruptă de realitate). Au trecut cele două săptămâni, am ieșit afară, toată lumea părea în regulă, doar că Andrei dispăruse din peisaj. Am întrebat de el, iar prietenii au spus că lipsește de zile bune, că ultima dată când s-au văzut le-a spus o poveste ireală, că au râs de el și că de atunci nu l-au mai văzut.

Apoi Ana s-a uitat pe cer și a văzut că e lună plină. S-a schimbat la față instant. Am întrebat-o ce are, moment în care ceilalți au început să râdă și au început să îmi povestească ce le spusese Andrei ultima dată când s-au văzut. Se presupunea că Andrei i-a avertizat din nou să nu iasă afară în nopțile cu lună plină, că el de fapt este vârcolac, că se transformă într-un animal în nopțile cu lună plină, că nu se poate controla, omoară tot ce-i iese în cale, are o forță incredibilă, că se izolează tocmai pentru a nu face rău etc.

Drept să vă spun, nici mie nu mi-a venit a crede așa ceva. Orele au trecut, nu ne-am dat seama că ne apropiem de miezul nopții, când, dintr-o dată, din curtea casei lui apare Andrei. Un Andrei pe care nu îl recunoșteam niciunul. Un Andrei schimbat la față, cu ochii strălucitori de parcă erau niște luminițe. S-a apropiat de noi și, mai mult scrâșnind din dinți decât vorbind, ne-a spus pe un ton răstit să intrăm imediat în casa Anei și să nu ieșim de acolo până când cântă cocoșii.

Noi, evident, ne-am uitat unii la alții, ne-a bufnit și râsul, doar Ana era super panicată, ne-a implorat să intrăm toți la ea în casă, aproape plângând. Noi nu și nu. Văzând că nu înțelegem pericolul, Andrei a plecat spre casă. Pe la jumătatea drumului ceva l-a făcut să se întoarcă. Doar atât am apucat să văd (pentru că am fost luată pe sus de un prieten și băgată în casă alături de ceilalți): un Andrei care efectiv arăta ca un câine biped, cu ochii strălucitori, o gură înspumată, care urla ca un lup sau câine sau ce-o fi fost, și venea spre noi – sau cel puțin așa părea.

Am stat toți în casă și am așteptat să cânte cocoșii și să se crape de ziuă. Am ieșit toți afară mai înspăimântați ca niciodată, dar totuși voiam să îl găsim pe Andrei, să ne spună ce a fost asta! L-au găsit băieții peste liniile de cale ferată, dezbrăcat, plin de zgârieturi și de sânge, foarte dezorientat. Nu a dorit să discute cu noi atunci. Ne-a spus, la vreo câteva zile, că el este vârcolac, că este un blestem, că așa pățește de când era mic și cam asta a fost tot ce ne-a povestit.

Apoi, dintr-o dată, a dispărut. Toată familia s-a mutat din cartier. De curând am văzut că cei doi frați ai lui s-au mutat din nou în cartier... nu și el. Nu am îndrăznit să-i întreb de el, poate nici nu mă mai recunosc, au trecut 20 de ani.

După tot ce am văzut atunci, sunt convinsă că nu suntem niciodată în siguranță noaptea și că nu știm cu cine avem de-a face. O înfățișare de om poate ascunde, de fapt, un diavol... Și da, fantomele există, vârcolacii există, toate există, doar că nu se arată tuturor – sau poate nu se arată oricui.

Sursa: s-a pastrat anonima, Bucures ti, culeasa in august 2025