$$$

 Minunea de la Prislop

Sunt împreună cu soția mea din anul 2004 și, vreme de 10 ani, am fost doar noi doi, fără a avea copil. Nu că nu ne-am dorit – ba din contră – dar nu se întâmpla. La un moment dat, când anii treceau pe repede-înainte și ne apropiam cu pași repezi de vârsta de 35+, începi să faci investigații, analize și tratamente, care, în final, n-au avut niciun rezultat pozitiv.

Acum 13 ani, a încolțit în mintea mea (auzind și citind pe net) ideea despre Mănăstirea Prislop și harul Părintelui Arsenie Boca.

Nu sunt un om care să meargă duminica la biserică în fiecare săptămână. Mergeam la sărbătorile mari – Crăciun, Paște – și în rest doar la ocazii speciale: nunți, înmormântări.

Dar atunci, în ziua aceea – o zi de ianuarie rece – nu știu ce m-a apucat, dar am citit, în 24 de ore, fără să-mi vină somnul, tot ce am găsit în format electronic despre Părintele Arsenie Boca.

Lucram în același domeniu în care lucrez și acum, iar serviciul mă ducea în județul Hunedoara. Am ajuns, la scurt timp după ce am citit pe net (la două zile), în zona Hațegului și mi-am zis că, dacă tot sunt acolo, să iau calea indicatoarelor și să ajung la Prislop.

Era ceva de vis: ger de crăpau pietrele, senin, dar cu soarele spre asfințit.

Când am ajuns la poarta mănăstirii, soarele apusese de tot, ceea ce însemna că nu aveam mult timp de petrecut, pentru că se întuneca.

De când am intrat pe poartă, am avut o stare care nu poate fi descrisă în cuvinte – liniște sufletească, o stare care te împlinea atât de tare, încât mi-am dorit să stau cât mai mult acolo.

Zăpada era măturată, dar cu toate astea era prezentă pe toate aleile din curtea mănăstirii.

Când am început să urc de la mănăstire spre mormânt, în fața mea a apărut un tânăr – băiat, aproximativ 20 de ani – l-am văzut foarte clar cum vine și se apropie.

Când a ajuns în dreptul meu, am salutat cu „Bună seara”, pentru că așa mi-a venit… răspunsul a fost imediat: „Doamne ajută!” (știam de salutul ăsta, mai ales în incinta lăcașurilor ca biserici și mănăstiri).

În 3 secunde după ce am auzit salutul, am zis în gând: „Na, bravo, că ai salutat tu cu bună seara, când ar fi trebuit cu Doamne ajută!”

Am mai făcut un pas și m-am întors, uitându-mă în spate, oarecum să-mi repar salutul… dar tânărul nu mai era. Pe moment mi-am zis că o fi luat-o printre copaci, de nu-l mai vedeam.

Am ajuns la mormânt (pe vremea aceea nu era împrejmuit decât cu flori și era o băncuță pe care se putea sta), m-am așezat pe bancă și am început să mă rog, într-un ger de crăpau pietrele, într-o liniște care a fost întreruptă, la un moment dat, de cântecul unei păsări – un cântec liniștitor.

În jurul meu nu era nicio altă persoană și mi-am permis să stau exact cât mi-a rezistat corpul, din cauza gerului. Singur eram, dar nu m-am simțit singur. Trăiam o stare pe care nu o mai trăisem niciodată, și nici până în ziua de azi nu m-am mai întâlnit cu acea stare – chit că la Prislop am mai ajuns (dar nu s-a mai întâmplat să fiu singur la mormânt).

Rugăciunea mea a fost ascultată, și, la câteva luni după vizita acolo, de sărbătoarea Bunei Vestiri, soția mea (și eu) am aflat că o să fim părinți.

În același an, dar în luna decembrie, s-a născut fiica noastră, care acum are o frumoasă vârstă și ne umple viața zi de zi!

Sursa: s-a pastrat anonim, intamplata in Prislop, culeasa in iulie 2025