$$$

 DE CE OARE VOR TOȚI SĂ NE VADĂ ÎNGENUNCHIATI!.... PENTRU CĂ SUNTEM O ENIGMA PENTRU MULȚI. 

Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană. Acest adevăr este destul de greu de digerat pentru celelalte mari naţiuni, printre care şi cu aspiraţii inalte la titlul de popor ales.

În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume (18,000 ani inainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnacop de miner descoperit vreo dată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tăbliţele de la Tărtăria, judeţul Alba 5-6.000 înainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, elenii (ahei şi dorieni), fenicienii..etc.

Traco-dacii reprezintă cea mai veche şi mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizaţiei Sumeriene, şi totodată cea mai numeroasă (180 - 200 de triburi). Ei puteau fi găsiţi în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franţa, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa... chiar şi Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care făcea parte însuşi Burebista).

Scrisul şi odată cu el istoria, au apărut mai întâi în spaţiul tracic şi abia mai târziu in spaţiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului.

Începând cu anul 1995, dupa studii îndelungate, însă intenţionat ţinute la subsol, o serie de savanţi americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populaţie neaşteptat de dezvoltată, (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ. Istoricul Homer spunea că numai tracii ştiau să lupte călare şi cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Christos.

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârşită, toate convenţiile fiind încheiate verbal şi apoi păstrate cu sfinţenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un băţ lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.

Traco-dacii erau singura civilizaţie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa.

În jurul anului 1400 Î.C, se construieşte în Tracia Nord-Dunăreană, cea dintâi şcoală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare şi al celor 12 constelaţii).

Confom mărturiilor rămase posterităţii ale lui Platon şi Socrate, însuşi Pitagora şi-a completat studiile la şcoala Zamolxiană, şi tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului.

Istoricul Herodot, îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaţilor, (Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuţi ca Cimiry. Migraţi ulterior către Italia, Spania, Anglia şi Irlanda au fost cunoscuţi sub denumirea de celţi.

Zona Nord-Dunăreană (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru. Un teren bogat în aproape toate bogăţiile pământului, cu terenuri agricole (Grânarul Europei de mai târziu), păşuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine apărată contra majorităţii dezastrelor naturale, etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungaţi din vatra strămoşească şi nici deznaţionalizaţi.

Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol: în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri.

România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, că românii vor deveni un popor îndrăgit şi respectat de toate popoarele lumii."

Bibliografie:

- Augustin Deac - Istoria Adevărului Istoric

- P.L.Tonciulescu - Ramania, paradisul regăsit

- Nicolae Densuşianu - Dacia Preistorică , Vol.1, 2, 3, 4, 5

- Cornel Bârsan - Revanşa Daciei

Foto: Familia mea

Via Dogaru Adi

$$$

 

Știați că oamenii care trăiesc astăzi sunt împărțiți pe generații? De la cei marcați de războaie mondiale până la copiii care cresc cu inteligență artificială, fiecare generație are trăsături proprii, formate de contextul istoric și tehnologic în care a trăit.

🕊️ Generația Silențioasă (1926–1945)

A trăit în umbra marilor războaie și a reconstrucției. Sunt discreți, muncitori și profund marcați de lipsuri și disciplină.

🧱 Baby Boomers (1946–1964)

S-au născut în epoca prosperității postbelice. Optimiști, stabili, obișnuiți cu ideea de carieră lungă într-un singur loc de muncă.

🧠 Generația X (1965–1979)

Adesea sceptici și independenți. Au crescut cu casete, telefoane fixe și au făcut trecerea la lumea digitală.

🌐 Millennials (1980–1994)

Generația internetului. Colaborativi, flexibili, caută sens și echilibru între viața personală și muncă.

🤳 Generația Z (1995–2009)

Nativi digital. Crescuți cu YouTube, rețele sociale și activism online. Autentici, rapizi în gândire și adaptabili.

🚀 Generația Alpha (2010–2024)

Multiconectați, autodidacți și crescuți cu realitate augmentată, aplicații educaționale și roboți de jucărie. Pentru ei, AI-ul e ceva normal.

🤖 Generația Beta (2025–2039)

Prima generație care va trăi într-o lume în care inteligența artificială și automatizarea vor fi complet integrate în viața de zi cu zi – de la școală și job, până la medicină și divertisment.

$$$

 🔷'8️⃣0️⃣În anii ’80, în loc să fie distruse, mai multe biserici din București au fost salvate printr-o ingenioasă manevră inginerească, unică în Europa de Est la acea vreme. Au fost ridicate și mutate cu totul!

🔹În anii ’80, în plin proces de sistematizare a Bucureștiului, mai multe biserici vechi, cu valoare istorică și spirituală, au fost salvate de la distrugere printr-o ingenioasă manevră inginerească fără precedent. În loc să fie rase de pe fața pământului, aceste lăcașuri de cult au fost ridicate cu totul de pe fundațiile lor și mutate – unele chiar și câteva sute de metri.

🔹Această intervenție spectaculoasă a fost posibilă datorită curajului și inteligenței unui om: inginerul Eugeniu Iordăchescu, care a inventat o tehnologie specială de mutare a clădirilor, bazată pe glisarea întregii structuri pe șine metalice și role. Fără să afecteze zidurile, pictura interioară sau turlele, bisericile au fost deplasate cu o precizie uimitoare, milimetru cu milimetru, timp de zile întregi, sub ochii uluiți ai credincioșilor și ai muncitorilor care știau că asistă la un act de salvare în tăcere.

🔹Printre cele mai impresionante exemple se numără Biserica Mihai Vodă, mutată pe o distanță de 289 metri și coborâtă cu 6 metri față de nivelul inițial, pentru a fi mascată între clădirile nou ridicate. La fel, Schitul Maicilor, Biserica Sfântul Ilie-Rahova, Biserica Olari și multe altele au fost salvate prin aceeași metodă. În total, 13 biserici au fost relocate în București în acea perioadă, într-un efort tăcut, dar remarcabil de păstrare a patrimoniului în vremuri ostile memoriei.

🔹Această operațiune nu a fost doar un act tehnic, ci o formă discretă de rezistență culturală și spirituală. Într-o perioadă în care trecutul era considerat un obstacol în calea „omului nou”, iar credința era marginalizată, translatările bisericilor au devenit gesturi de protejare a identității și a continuității românești. Ascunse între blocuri, lăcașurile de cult și-au continuat viața, slujbele, clopotele și rugăciunile, chiar și în umbra indiferenței oficiale.

🔹Astăzi, aceste biserici stau mărturie nu doar a trecutului spiritual, ci și a geniului tehnic românesc, a curajului profesional și a valorii tăcute a celor care au ales să protejeze, nu să distrugă. Ele sunt dovezi vii că în mijlocul unei epoci care promova ștergerea memoriei colective, a existat totuși speranță, solidaritate și hotărârea de a salva ceea ce este sacru.

🔹În spatele fiecărei biserici mutate în acei ani se află o poveste – nu doar de piatră și mortar, ci de conștiință, verticalitate și credință dusă până la capăt. Încă în picioare astăzi, nu sunt doar clădiri religioase, ci simboluri ale unei rezistențe silențioase care a învins tăcerea cu ajutorul științei și al devotamentului față de rădăcini.

Sursa: Anxietate•

$$$

 

Cândva, voi avea un fiu, iar eu voi face totul exact pe dos. Îi voi spune, de la vârsta de trei ani: „Dragul meu! Nu ești obligat să devii inginer. Nu trebuie să fii jurist. Nu contează ce vei alege să fii când vei crește. Vrei să fii medic legist? Foarte bine! Comentator sportiv? De ce nu! Un clovn într-un centru comercial? Alegere minunată!”

Iar la împlinirea celor treizeci de ani, va veni la mine acel clovn chel, transpirat, cu fardul topit pe față, și-mi va spune: „Mamă! Am treizeci de ani! Sunt clovn într-un mall! Asta ai vrut pentru mine? La ce te gândeai, mamă, când îmi spuneai că nu e necesar să fac studii superioare? Ce sperai, mamă, când mă lăsai să joc fotbal cu băieții în loc să fac matematică?”

Iar eu îi voi răspunde: „Dragul meu, eu doar te-am urmat, nu am vrut să pun presiune pe tine! Nu iubeai matematica, iubeai joaca cu cei mai mici.” Iar el va spune: „Eu nu știam unde duce totul, eram copil, nu puteam decide nimic. Tu... tu mi-ai ruinat viața” — și își va întinde cu mâneca murdară rujul pe obraz. Atunci mă voi ridica, îl voi privi cu atenție și-i voi spune: „Ascultă-mă. În lume există două tipuri de oameni: unii trăiesc, iar alții caută mereu vinovați. Și dacă tu nu înțelegi asta, atunci ești un prost.”

El va spune „ah” și va leșina. Terapia va dura în jur de cinci ani.

Sau poate altfel. Cândva voi avea un fiu și voi proceda exact invers. Îi voi spune de la trei ani: „Nu fi prost, Vladic, gândește-te la viitor. Învață matematica, Vladic, dacă nu vrei să lucrezi toată viața într-un call center.”

Iar la treizeci de ani va veni la mine acel programator chel, transpirat, cu riduri adânci pe chip, și-mi va spune: „Mamă! Am treizeci de ani. Lucrez la Google. Muncesc douăzeci de ore pe zi, mamă. Nu am familie. La ce te gândeai, mamă, când mi-ai spus că o slujbă bună îmi va aduce fericirea? Ce-ai vrut, mamă, când m-ai obligat să învăț matematică?”

Iar eu voi spune: „Dragul meu, eu am vrut doar să ai o educație solidă! Să ai șanse reale, copilul meu.” Iar el va răspunde: „Ce să fac cu toate aceste șanse, dacă sunt nefericit, mamă? Trec pe lângă clovni în mall și îi invidiez. Ei sunt fericiți. Puteam fi și eu acolo, dar tu... tu mi-ai frânt viața” — și își va freca cu degetele rădăcina nasului, sub ochelari. Atunci mă voi ridica, îl voi privi cu seriozitate și-i voi spune: „Ascultă. În lume există două tipuri de oameni: unii trăiesc, alții se plâng continuu. Și dacă tu nu înțelegi asta, înseamnă că ești un prost.”

El va spune „oh” și va cădea leșinat. Va avea nevoie de aproximativ cinci ani de terapie.

Sau altfel. Cândva voi avea un fiu și voi face totul pe dos. Îi voi spune de la trei ani: „Eu nu sunt aici ca să-ți dau lecții. Eu sunt aici să te iubesc. Du-te la tatăl tău, dragul meu, întreabă-l pe el. Eu nu vreau să fiu din nou țapul ispășitor.”

Și la treizeci de ani, va veni la mine acel regizor chel, transpirat, cu o melancolie slavă în privire, și-mi va spune: „Mamă! Am treizeci de ani. De treizeci de ani încerc să-ți atrag atenția, mamă. Ți-am dedicat zece filme și cinci piese de teatru. Am scris o carte despre tine, mamă. Și totuși, parcă nu-ți pasă. De ce nu ți-ai exprimat niciodată părerea? De ce m-ai trimis mereu la tata?”

Iar eu îi voi spune: „Dragul meu, nu am vrut să decid în locul tău! Eu doar te-am iubit, iar pentru sfaturi... tatăl tău era acolo.” Iar el va spune: „Și la ce-mi foloseau sfaturile lui, când eu pe tine te întrebam, mamă? Mi-am dedicat viața dorinței de a-ți câștiga atenția, mamă. Sunt obsedat de tine, mamă. Aș da orice să știu măcar o dată, o singură dată, ce gândești despre mine. Prin tăcerea ta, prin detașarea ta, tu... tu mi-ai frânt viața” — și-și va arunca teatral mâna la frunte. Atunci mă voi ridica, îl voi privi adânc în ochi și-i voi spune: „Ascultă. În lume există două tipuri de oameni: unii trăiesc, iar alții așteaptă la nesfârșit. Și dacă tu nu înțelegi asta, înseamnă că ești un prost.”

El va spune „ah” și va leșina. Terapia va dura, cel mai probabil, cinci ani.

Acest text este un excelent antidot împotriva perfecționismului nostru matern – acea luptă de a fi „mama ideală”. Relaxați-vă! Oricât ne-am strădui să fim cele mai bune mame, copiii noștri tot vor avea ce povesti psihoterapeuților lor.

Autor: Svetlana Hmel...

Preluat: Marcus de seară...

$$$

 Pilda asinului care n-a renunțat...

Inspirată din Esop, VI sec. î.Hr.

Într-o zi, asinul unui ţăran căzu într-un puț adânc.

Animalul începu să răcnească și să plângă cu disperare.

Timp de ore întregi, ţăranul încercă să găsească o soluție, dar în cele din urmă se opri, obosit și deznădăjduit.

„E prea bătrân... și oricum, puțul acesta e uscat de mult timp şi trebuie astupat," îşi zise.

Așa că își chemă vecinii, fiecare luă o lopată și începură să arunce pământ în puţ.

Când înțelese ce i se întâmplă, bietul animal începu să ragă și mai tare.

Dar, după câteva clipe, spre uimirea tuturor, asinul tăcu.

Ţăranul privi în jos și ceea ce văzu îl lăsă fără cuvinte:fiecare pală de pământ care cădea pe spatele lui era scuturată, bătută cu copitele, iar asinul urca un pas mai sus.

Cu fiecare lopată aruncată, asinul se ridica. Până când, în cele din urmă, ieși singur din puţ, liber, cu capul sus.

Morala:

Viața ne va arunca, fără milă, tot felul de greutăți.

Uneori, ne va îngropa în dezamăgiri, boală, singurătate sau nedreptate.

Dar secretul nu e să ne plângem,ci să folosim fiecare pală de pământ ca pe un pas spre ieşire...

Fiecare problemă e o treaptă.

Fiecare lovitură poate fi transformată în ridicare.

lar dacă nu renunțăm, chiar și din cel mai adânc puț putem ieși... în lumină.

Gând de final:

Bate pământul. 

Calcă-I. 

Ridică-te. 

Nu te opri.

Învaţă să fii o soluție, nu o povară.

lubește mai mult.

 lartă mai repede. 

Şi lasă ca „adevărații măgari" să fie alții...

Sursa: Planeta Pământ 

și curiozitatea ei...

$$$

 Când te gândești la cele mai inteligente animale, probabil îți vin în minte delfinii, cimpanzeii sau câinii. Dar... porcii?

Porcii sunt uneori mai inteligenți decât câinii, iar asta nu e doar o legendă rurală. Studii științifice au demonstrat că porcii au o inteligență comparabilă cu a unui copil de 3 ani. Ei pot învăța comenzi, pot fi dresați ușor și reacționează la nume exact ca un câine de companie.

Recunosc propria reflexie în oglindă, acesta fiind un test clasic al conștiinței de sine, pe care puține animale îl trec (alături de elefanți, delfini sau ciori).

 Învăță rapid prin observație și sunt capabili să rezolve puzzle-uri sau să treacă prin labirinturi pentru a obține hrană, demonstrând o memorie excelentă și o remarcabilă capacitate de planificare și adaptare.

Mai mult decât atât, porcii sunt extrem de sociabili și empatici. Își formează prietenii, comunică printr-o gamă variată de sunete și pot chiar suferi dacă sunt separați de partenerii lor.

Departe de stereotipul de animal „murdar și simplu”, porcul este o creatură complexă, curată și... deșteaptă!...

Sursa: Atlasul Lumii ...

$$$

 În Japonia medievală, pisicile erau considerate extrem de valoroase, deoarece aveau un rol esențial în protejarea uneia dintre cele mai importante resurse ale țării: mătasea. Producția de mătase era o industrie vitală, iar șoarecii și șobolanii reprezentau o amenințare constantă pentru fermele de viermi de mătase și pentru depozitele de coconi. Din acest motiv, autoritățile japoneze au emis legi care interziceau cumpărarea și vânzarea pisicilor, pentru ca acestea să poată circula liber și să-și facă treaba.

Pisicile erau hrănite și respectate de comunități, fiind văzute drept protectoare ale bunăstării colective. Multe temple și gospodării le ofereau hrană și adăpost, considerându-le adevărate „gardiene” ale prosperității. În unele zone, se credea că pisicile protejează nu doar bunurile materiale, ci și de spirite rele, așa că erau tratate cu mult respect.

Această protecție legală a dus la creșterea populației de pisici și a consolidat statutul lor special în cultura japoneză. Chiar și astăzi, în Japonia, pisicile sunt privite ca animale norocoase și protectoare, moștenire directă a credințelor și practicilor din acea perioadă...

Preluat: Internet...

$¢$

 

În timpul unui razboi, soldații au intrat într-un sat și au violat toate femeile. Una singură i-a rezistat soldatului care intrase peste ea, pe care l-a ucis și decapitat! După ce soldații au plecat, toate femeile au ieșit din case și-și ridicau hainele rupte plângând, cu excepția celei care se luptase! Ea a plecat acasă și a venit cu capul soldatului în mâini. Privirea ei era plină de mândrie și spunea:

-Credeați că l-aș fi lăsat să mă violeze fără să-l omor sau să mă omoare???

Femeile din sat s-au uitat una la alta si au hotărât să o ucidă, pentru ca ea sa nu se mai mândrească cu onoarea ei si pentru ca soții lor sa nu le întrebe cand se intorc acasă de ce nu au rezistat ca ea! A fost atacată și ucisă.

(Au ucis onoarea ca să poată trăi rușinea! )

La fel se petrec lucrurile în cazul corupților din societatea noastră de astăzi. Ei ucid și izolează fiecare persoană cinstită, astfel încât să nu existe martor la corupția lor...!

$$$

 Orașul care reapare o dată pe an – Enigma cetății subterane din mijlocul deșertului

La marginea unui deșert tăcut din Asia Centrală, acolo unde dunele par să înghită orice urmă de viață, există o poveste care circulă doar în șoaptă printre triburile nomade: o dată pe an, într-o noapte fără lună, un oraș întreg iese din nisip, își deschide porțile, apoi dispare la răsărit. Fără urme. Fără martori oficiali. Fără explicații.

Într-un manuscris persan de secol XIV, numit Zahir, apare o scurtă mențiune despre „o cetate de lumină” care „se arată numai celor cu inimă curată”. Textul, extrem de criptic, notează:

„Unde nisipul bate în cerc și cerul tace, acolo se înalță ziduri care nu sunt din această lume. Dar ele nu rămân. Doar cei ce au pierdut tot pot păși înăuntru.”

Acest fragment a fost considerat o alegorie. Până când, în anii ’90, doi exploratori francezi au relatat că, în timp ce traversau o zonă pustie în Karakum, au văzut la distanță o structură luminoasă, ca un oraș cu ziduri albe și turnuri din piatră translucidă. Au încercat să se apropie, dar la mai puțin de 500 de metri, imaginea a dispărut în aerul fierbinte.

Cei puțini care susțin că au ajuns aproape spun că orașul este de o simetrie perfectă. Are patru porți, fiecare orientată spre unul dintre punctele cardinale, iar în mijloc – o piață cu o fântână care nu curge. Clădirile nu par părăsite, dar nu există oameni. Uneori, se aud pași. Alteori, se simt curenți de aer rece care vin dinspre subteran.

Unii spun că în interiorul orașului timpul încetinește. Că o oră petrecută acolo pare o clipă. Alții spun că au simțit o prezență – ca și cum cineva i-ar fi privit din ziduri.

Sateliții nu detectează nimic neobișnuit în zonă. Dar un fenomen recurent atrage atenția: la o anumită dată a anului, senzorii de temperatură detectează o scădere bruscă, cu 6–7 grade Celsius, într-o zonă circulară cu diametrul de 3 km. Fenomenul durează aproximativ 6 ore, apoi totul revine la normal.

Unii cercetători cred că este vorba despre o activitate geotermală neobișnuită. Alții vorbesc despre o anomalie de tip spațio-temporal – o buclă în care trecutul și prezentul se suprapun pentru scurt timp.

Nu există nicio civilizație cunoscută care să fi locuit acea regiune în perioada istorică clasică. Dar în 2007, un ciob de ceramică gravat cu simboluri necunoscute a fost găsit la marginea cercului de răcire. Materialul nu corespunde niciunui compus din zonă – are o densitate și o rezistență apropiată de cea a siliciului pur.

Simbolurile, traduse ipotetic, ar însemna:

„Aici este interzisă uitarea. Aici rămâne doar ceea ce a fost cu adevărat.”

Un grup de mistici sufi crede că orașul este, de fapt, un spațiu unde amintirile devin reale. Că cei care pășesc acolo nu intră într-un loc, ci în propriul trecut. Că orașul se naște din gânduri, dorințe și regrete adunate de-a lungul anului, și că se destramă dimineața, odată cu uitarea.

—

#orasulcareapare #cetateadinadancuri #fenomenespectaculoase #misteregeografic #timpulcareseopreste

$$$

 📍 Marea gaură albastră din Belize – Fereastra către adâncurile necunoscute ale Terrei

La 70 de kilometri de coasta Belize-ului, în mijlocul apelor turcoaz ale Mării Caraibilor, se află una dintre cele mai misterioase formațiuni naturale de pe planetă: Marea Gaură Albastră. Acest uriaș crater subacvatic, cu diametrul de peste 300 de metri și o adâncime de aproximativ 125 de metri, pare o pată întunecată și perfect rotundă în inima oceanului. Este atât de simetrică, încât pare aproape artificială – o ușă uriașă către lumea de dedesubt, care ascunde mai multe întrebări decât răspunsuri.

Formată în timpul ultimei ere glaciare, când nivelul mării era mult mai scăzut, Groapa Albastră a fost, inițial, un sistem de peșteri calcaroase. Pe măsură ce ghețarii s-au topit și nivelul oceanelor a crescut, acoperind totul, tavanul acestor peșteri s-a prăbușit, dând naștere unei doline spectaculoase, care azi atrage cercetători, scafandri și aventurieri din întreaga lume. Dar ceea ce face această gaură atât de fascinantă nu este doar forma ei perfectă, ci misterul profund care o înconjoară.

Jacques Cousteau, celebrul explorator marin, a inclus Marea Gaură Albastră printre primele zece locuri de scufundare din lume, iar în 1971 a cartografiat pentru prima dată interiorul său, folosind vasul său emblematic, Calypso. De atunci, mulți au urmat, dar niciunul nu a reușit să dezvăluie toate secretele pe care această formațiune le ascunde.

Ce se află, de fapt, în străfundurile Găurii Albastre?

Scafandrii povestesc despre o lume tăcută, rece și întunecată, unde lumina dispare brusc, iar viețile marine devin rare. Într-o zonă aflată la aproximativ 90 de metri adâncime, se formează un strat de hidrogen sulfurat, o barieră mortală care separă apele oxigenate de cele anoxice. Sub acest strat, viața, așa cum o știm, dispare aproape complet. Totul devine tăcut. Negru. Imobil.

În 2018, o echipă de cercetători condusă de Richard Branson și Fabien Cousteau a realizat una dintre cele mai detaliate explorări ale Groapei Albastre, folosind un submersibil special. Ce au descoperit acolo i-a cutremurat: rămășițe umane, posibile urme de epave și o rețea de formațiuni geologice imposibil de explicat, similare cu cele din peșterile de pe uscat, dar la o adâncime unde nimeni nu credea că pot exista. Exploratorii au menționat o senzație ciudată de plutire în timp, o stare aproape hipnotică, pe măsură ce coborau în întunericul absolut, iar presiunea devenea tot mai apăsătoare.

Unii oameni cred că Marea Gaură Albastră este doar o formațiune geologică rară. Alții, însă, susțin teorii care variază de la energii magnetice bizare, până la legături cu rețele subterane de peșteri ce comunică cu alte zone îndepărtate ale planetei. S-au făcut comparații cu Triunghiul Bermudelor, iar unii localnici povestesc legende străvechi despre „ochiul mării” care înghite suflete rătăcitoare.

Faptul că în adâncurile Găurii Albastre se păstrează o lume complet izolată de restul oceanului ridică o altă întrebare tulburătoare: dacă acolo jos, unde nu există oxigen, lumină sau viață, se ascunde o fereastră către o realitate geologică de neînțeles? Poate fi Groapa o relicvă a unei lumi pierdute sau o poartă spre ceva ce nici nu ne imaginăm?

În ciuda progresului tehnologic, Marea Gaură Albastră rămâne o enigmă. Un loc unde știința se întâlnește cu mitul, unde fiecare scufundare aduce noi întrebări și mai puține răspunsuri. Este o invitație deschisă la umilință – un memento că planeta noastră este încă plină de teritorii neexplorate, de povești nespuse, de adâncimi în care omul pătrunde doar pentru câteva minute... dar care ar putea păstra mistere de milioane de ani.

Acolo, sub oglinda perfectă a oceanului, între umbre și liniște, Marea Gaură Albastră ne amintește că lumea în care trăim nu a fost încă descifrată complet. Că între albastrul cerului și albastrul mării există o zonă de taină absolută, unde legile se schimbă și unde poate, doar poate, planeta ne vorbește prin tăcere.

#fenomenenaturale .

$$$

 Secrete dezvăluite de Radu Beligan, după ce l-a vizitat pe patul morţii pe cel mai mare actor de comedie român, Grigore Vasiliu Birlic

Unul dintre cei mai mari actori români de comedie a fost Grigore Vasiliu Birlic, devenind celebru în special după ce a interpretat mai multe roluri din piesele lui Caragiale. A fost strălucit în piesele de teatru “D-ale carnavalului”, “Conu Leonida față cu reacțiunea”, “O scrisoare pierdută” – toate de Caragiale, dar şi în alte piese ca “Avarul” și “Burghezul gentilom” de Moliere, “Bădăranii” de Carlo Goldoni, “Egor Bulicov” de Maxim Gorki, “Revizorul” de Nikolai Gogol, “Mielul turbat” de Aurel Baranga, etc.

Născut în 1905 în Fălticeni, actorul a decedat în anul 1970, la vârsta de doar 65 de ani în Bucureşti. Înainte de a muri (grav bolnav fiind), Vasiliu Birlic a fost vizitat la spital de actorul Radu Beligan, care descrie această întâmplare într-o carte autobiografică:

“L-am văzut pe Grigore Vasiliu-Birlic la spital, pe patul de suferinţă, puţin înainte de a pieri. Faţa, tot mai puţină, căpătase culoarea humei, iar ochii aveau o strălucire stinsă. Neputând accepta prezentul, convertise trecutul şi viitorul în prezente: evoca ostenit amintiri, încropea vagi proiecte. L-am încurajat, jucându-i cât am putut mai bine comedia optimismului.

Dar Birlic, care era un actor înnăscut, care ghicea din instinct toate trucurile meseriei, care ştia să plângă fără lacrimi, stârnind hazul publicului, nu m-a crezut. S-a mărginit să-mi mulţumească pentru reprezentaţie, reîntorcându-se între spaimele sale, recăzând în direcţia propriei lui singurătăţi.

Puţin timp după aceea, sub efectele maladiei, a vrut să creadă şi să accepte iluzia. S-a agăţat de minciunile pe care i le spusesem, le-a asociat cu cele oferite de cei apropiaţi lui, pândind o presupusă şi imposibilă ameliorare.

Când acest profesionist al veseliei, care ne făcea să râdem ca nimeni altul de naivitatea, de stupiditatea, de mărginirea ori de nostalgiile nelecuite ale omului ne-a părăsit, am avut sentimentul că unele dintre chipurile sub care ni s-a înfăţişat tuturora – bucuria – vor rămâne totdeauna legate pentru mine de obrazul acela concentrat asupra chinului, istovit de durere”.

Preluat : Dogaru Adi...

$$$

 În inima regiunii italiene Abruzzo, unde dealurile verzi întâlnesc tradițiile vechi de secole, există un loc cu adevărat neobișnuit, care pare desprins dintr-o poveste cu sfinți și miracole. Acolo, la marginea unei podgorii pitorești, vizitatorii pot descoperi o fântână care nu oferă apă, ci vin roșu. Nu este o iluzie, nici vreo înscenare turistică: vinul curge cu generozitate din robinet, iar trecătorii sunt încurajați să-și umple gratuit un pahar. Acest gest neobișnuit nu este doar un capriciu modern, ci o expresie autentică a ospitalității italiene, adânc înrădăcinată în valorile creștine și în spiritul pelerinajului.

Fântâna se află în localitatea Ortona, chiar pe traseul spiritual cunoscut sub numele de „Cammino di San Tommaso” – o rută de pelerinaj care îi conduce pe cei credincioși și pe căutătorii de sens spre locul unde se află relicvele Sfântului Toma. Acest drum străbate peisaje rurale, sate istorice și mănăstiri, fiind parcurs de oameni care își doresc o călătorie nu doar fizică, ci și sufletească. Pentru mulți dintre acești pelerini, un pahar de vin oferit gratuit poate însemna mai mult decât un simplu răsfăț – este o mângâiere, o binecuvântare neașteptată pe un drum uneori obositor.

Inițiativa aparține cramei Vila Dora Sarchese, un loc cunoscut pentru calitatea vinului produs acolo, dar și pentru implicarea sa în păstrarea tradițiilor locale. Proprietarii cramei au dorit să le ofere pelerinilor un simbol al generozității și al comuniunii, inspirându-se din practicile medievale, când cei aflați în călătorii lungi erau întâmpinați de comunități cu apă, hrană și, uneori, vin. Așa a apărut această fântână specială, care funcționează non-stop și care a devenit un simbol modern al ospitalității abruzzese.

Construcția fântânii nu este doar funcțională, ci și artistică. Este încastrată într-un perete de piatră rustic, iar robinetul este amplasat într-o formă care aduce aminte de un potir. În jurul ei, peisajul este liniștit, iar mirosul viței-de-vie se împletește cu cel al vinului. Trecătorii pot poposi acolo pentru a se odihni, a contempla natura sau a împărtăși un moment de bucurie cu alți călători. Atmosfera este una de pace și comuniune, în care barierele dintre străini dispar în fața unui gest atât de simplu și atât de uman: o băutură oferită din inimă.

Deși pare un concept de poveste, fântâna cu vin nu este un loc al excesului sau al distracției lipsite de sens. Există reguli de bun-simț: fiecare este invitat să se servească cu măsură, să respecte liniștea locului și să aprecieze darul primit. În fond, ideea nu este aceea de a consuma, ci de a trăi o experiență simbolică, în care vinul devine expresia unei întâlniri între oameni, a unui moment de recunoștință și de reflecție. De aceea, mulți dintre cei care ajung acolo nu se grăbesc să plece, ci stau câteva clipe în tăcere, cu paharul în mână, privind spre zare.

Fântâna cu vin din Abruzzo a devenit, în timp, nu doar un punct de atracție turistică, ci și un loc cu puternică încărcătură spirituală. Într-o lume în care generozitatea e adesea condiționată, acest mic gest necondiționat reamintește de frumusețea lucrurilor simple. Un pahar de vin, oferit unui necunoscut fără a aștepta nimic în schimb, poate deveni un act de credință, de iubire și de speranță. Iar cei care au norocul să ajungă acolo pleacă nu doar cu gustul vinului pe buze, ci și cu un zâmbet în suflet...

Sursa: Anxietate• ...

$$$

 Pisicile torc la frecvența de 25-50 Hz, exact frecvența folosită în fizioterapie pentru vindecarea oaselor fracturate. Vibratiile torsului stimulează regenerarea țesuturilor și reduc inflamația. De aceea pisicile își vindecă fracturile de trei ori mai repede decât alte mamifere.

Pisicile sunt adesea asociate cu liniștea, misterul și eleganța lor naturală, dar una dintre cele mai fascinante caracteristici ale lor este torsul – acel sunet blând, ritmic, aproape hipnotic, pe care îl produc atunci când sunt relaxate, mulțumite sau chiar atunci când sunt rănite. Deși pentru mulți oameni torsul pisicii este doar o manifestare afectivă, știința a descoperit că acest fenomen are efecte biologice profunde, atât pentru pisici, cât și – surprinzător – pentru oamenii din jurul lor.

Torsul pisicii se produce la o frecvență cuprinsă între 25 și 50 de hertzi (Hz), o gamă care nu este aleatoare, ci coincide cu frecvențele folosite în fizioterapie umană pentru stimularea vindecării oaselor fracturate și regenerarea țesuturilor. În medicina sportivă, aceste vibrații sunt utilizate de aparate specializate pentru a accelera recuperarea, reducând inflamațiile, calmând durerile și stimulând refacerea celulară. Cu alte cuvinte, pisicile par să aibă încorporat un sistem natural de terapie prin vibrație, ceea ce le face deosebit de eficiente în propriul proces de vindecare.

Această abilitate a fost confirmată prin numeroase observații: pisicile care suferă răni sau fracturi se vindecă de până la trei ori mai repede decât alte mamifere de dimensiuni similare. De exemplu, un os fracturat la o pisică se poate reface complet în doar câteva săptămâni, fără tratamente complicate. Acest ritm accelerat de regenerare nu este întâmplător, ci este susținut de frecvențele vibratoare generate de tors. În momentele de suferință, stres sau durere, pisicile încep să toarcă nu ca expresie de mulțumire, ci ca metodă instinctivă de auto-vindecare.

Studiile mai recente sugerează chiar că torsul ar putea avea un rol și în menținerea sănătății sistemului osos în ansamblu. Pisicile domestice, spre deosebire de alte animale care sunt mai active fizic, pot petrece ore întregi nemișcate. Totuși, ele nu dezvoltă atrofii musculare sau pierderi semnificative de densitate osoasă – un fenomen care ar putea fi explicat tocmai prin aceste micro-vibrații produse zilnic, ce mențin tonusul țesuturilor și al oaselor.

Dar torsul nu ajută doar pisica. Numeroase persoane care trăiesc alături de pisici declară că prezența acestor animale le reduce anxietatea, le calmează ritmul cardiac și îi ajută să se relaxeze. Efectele benefice nu sunt doar psihologice – s-a constatat că simpla apropiere de o pisică care toarce poate induce o stare de relaxare profundă, echivalentă cu o mini-sesiune de terapie prin vibrație. Este un motiv pentru care terapia asistată de animale, în special în centre pentru bătrâni sau spitale, începe să includă și pisici.

În concluzie, torsul pisicii nu este doar un sunet plăcut – este un mecanism de vindecare integrat, un dar al naturii care ajută aceste creaturi să rămână sănătoase, agile și rezistente. Și, poate fără să știm, ne ajută și pe noi. Să dormim mai liniștiți, să ne calmăm durerile interioare sau să ne simțim pur și simplu mai bine, în timp ce lângă noi, o pisică toarce liniștită, cu ochii închiși, învăluindu-ne în frecvențele vindecătoare ale naturii. 🐾

Sursa: Inefabil...

$$$

 Ariciul 🦔 este unul dintre cele mai simpatice animale sălbatice pe care le putem întâlni în România și totodată, un adevărat campion al supraviețuirii. Dar puțini știu cât de interesant este comportamentul lor în perioada de reproducere.

Primăvara târziu sau vara devreme, femela dă naștere la între 2 și 7 pui, într-un cuib ascuns bine în iarbă deasă, sub frunze sau în scorburi. Puii de arici se nasc orbi, roz și fără țepi duri, care încep să apară abia după câteva ore.

Mama este extrem de atentă! Dacă simte pericol, își mută puii unul câte unul, ținându-i în gură, spre un loc mai sigur. Acesta este un comportament rar întâlnit la mamifere și arată cât de inteligente și protectoare sunt femelele de arici.

După doar câteva săptămâni, puii încep să exploreze, urmând-o în șir indian pe mamă. Deși par fragili, țepii lor îi apără de prădători, iar simțul olfactiv și auzul sunt foarte dezvoltate.

Aricii sunt esențiali pentru ecosistem: consumă insecte, melci și dăunători din grădini. Așa că, dacă vezi un arici, oferă-i un colț liniștit, fără pesticide, și te vei bucura de un aliat blând și curajos în lupta cu gândacii...

Sursa: Atlasul Lumii...

$$$

 Contele de Monte Cristo a existat cu adevărat.  

Numele lui nu era Edmond Dantes, ci Pierre Picaud. Povestea lui a fost o inspirație evidentă pentru Dumas.

 Picaud a fost un cizmar care a reușit să se logodească cu o femeie bogată, Marguerite Vigoroux. Acest lucru a dezlănțuit invidia a trei prieteni: Solari, Chaubart și Mathieu Loupian. Acesta din urmă în special era obsedat de aventura Margueritei, din cauza zestrei ei.

 Totul se petrece în 1807, în plină epocă napoleoniană. 

 Cei trei l-au acuzat pe Picaud de spionaj pentru britanici. 

 Un al patrulea prieten, Allut, era conștient de conspirație, dar a tăcut.  

Picaud a fost arestat în timpul logodnei și închis la fortul Fenestrelle, fără să cunoască motivele

 În timpul închisorii, Picaud a săpat o groapă în celula lui, ajungând nu la ieșire, ci la celula unui preot italian, părintele Torri. Preotul i-a povestit despre o comoară ascunsă în Milano.

 Preotul a murit, Napoleon a căzut, iar Picaud a fost eliberat. S-a dus la Milano și a găsit comoara.

 Foarte bogat, și-a asumat identitatea falsă a lui Joseph Lucher și s-a întors la Paris.  

Deghizat în preot, a reușit să-l facă pe Allut să se spovedească nu înainte de a-i oferi un diamant.

 Loupian se căsătorise cu Marguerite și își deschisese un restaurant. Picaud a reușit să se angajeze în restaurant.

 Prima victimă: Chaubart.  

În timpul unei plimbări pe Pont des Arts, Picaud îl înjunghie pe Chaubart și atașează un bilețel pe corp. "Numărul unu"

 Răzbunarea pe Loupian este mai răutăcioasă. Mai întâi își căsătorește fiica cu un criminal care se dă drept nobil. Fata va muri de inima zdrobită. Apoi își va induce fiul în eroare într-o companie proastă. În cele din urmă dă foc restaurantului lui Loupian. Atât Loupian, cât și Marguerite mor nebuni.  

În cele din urmă reușește să-l otrăvească pe Solari.

 Dar, spre deosebire de omologul literar, nu totul merge bine. Allut îl răpește pentru că își dorește bogățiile.  

Picaud rezistă, dar este rănit de moarte. Poliția îl găsește și înainte de a muri Picaud spune povestea.

 Și așa a aflat Dumas despre asta, scriindu-și capodopera...

Sursa: MISTERE CURIOZITATI CULTURA...

$$$

 Locul din România unde mașinile urcă singure la deal – Misterul Gravitației Inversate de la Tărtăria

Într-o zonă liniștită a județului Alba, unde dealurile se rotunjesc blând și drumurile șerpuiesc printre păduri și pajiști, există un fenomen care sfidează logica, legile fizicii și simțul nostru de orientare. Pe un segment de drum aparent banal, dacă oprești mașina, o lași pe liber și ridici piciorul de pe frână, aceasta nu coboară la vale, cum te-ai aștepta. Din contră: începe să se deplaseze în sus, urcând „la deal”, fără motor, fără efort, ca și cum ar fi trasă de o forță invizibilă.

Fenomenul a fost documentat, testat și repetat de zeci de ori. Este real. Este spectaculos. Și totuși... nimeni nu știe cu certitudine de ce se întâmplă.

📍 Unde se află acest loc?

Locul se numește Dealul fără nume sau, mai popular, „drumul care urcă singur” și este situat în apropiere de satul Tărtăria, județul Alba. Mai exact, între Tărtăria și localitatea Lunca Mureșului, pe un sector de drum județean cu o ușoară pantă vizibilă cu ochiul liber.

Localnicii au observat fenomenul de zeci de ani. În anii '90, locul a devenit cunoscut printre pasionații de mistere, iar în ultimii ani a fost testat de jurnaliști, vloggeri și chiar fizicieni amatori. Toți au observat același lucru: mașinile urcă singure, bicicletele lasă impresia că sunt trase „în sus”, iar apa turnată pe asfalt pare să curgă în direcția greșită.

🧲 O anomalie gravitațională?

Mulți au speculat că este vorba despre o anomalie magnetică sau gravitațională. Teorii mai îndrăznețe susțin că zona ar avea o concentrație specială de metale în subsol sau că este intersectată de așa-numitele „linii energetice ale Pământului”, similare cu cele care apar în jurul piramidelor.

Totuși, măsurătorile științifice arată că atracția gravitațională nu este diferită de restul regiunii. Gravitația nu se inversează, iar câmpul magnetic nu este ieșit din comun.

🔍 Explicația științifică: o iluzie optică?

Cea mai acceptată teorie este aceea că avem de-a face cu o iluzie topografică. Adică un efect optic produs de configurația reliefului din jur. În lipsa unui orizont clar sau a unor repere stabile (precum clădiri verticale sau copaci drepți), creierul uman este păcălit în evaluarea înclinației drumului. Astfel, o pantă descendentă este percepută ca fiind ascendentă.

Cercetători în optică și fizică vizuală au demonstrat în alte locuri din lume – precum Mystery Spot în SUA sau Magnetic Hill în Canada – că astfel de iluzii apar frecvent în zone cu peisaje atipice.

Dar chiar și dacă există o explicație științifică, senzația trăită acolo este una stranie, greu de ignorat.

🚗 Testul mașinii lăsate pe liber

Cel mai simplu test este cel cu o mașină. Te oprești în punctul cunoscut, lași mașina pe liber și o lași să se miște. În mod paradoxal, aceasta pornește ușor „în sus”, poate ajunge la o viteză de 10-15 km/h, și se oprește abia la câțiva zeci de metri mai sus, într-un punct care pare... mai jos.

Unii au testat și cu mingi, sticle de apă, roți de bicicletă. Rezultatul e același: totul pare să sfideze gravitația.

🧭 Un loc care atrage turiști, dar și întrebări

În ultimii ani, zona a început să atragă turiști curioși, pasionați de paranormal sau de fenomene ciudate. Autoritățile locale au discutat chiar ideea de a promova locul turistic, dar fără să-l transforme într-un parc de distracții.

Există o subtilitate în farmecul acestui loc: este natural, tăcut, aparent banal – și tocmai de aceea atât de tulburător. Te afli pe un drum obișnuit, într-un peisaj liniștit, și totuși... ai senzația că lumea se răstoarnă puțin.

🌀 Nu toate misterele lumii sunt ascunse în temple antice sau în adâncurile oceanelor. Unele se află chiar la marginea unui sat din România, pe un drum de țară, unde gravitația pare să uite în ce direcție să tragă. Iar când legile fizicii par să fie doar sugestii, poate că e momentul să ne oprim... și să ascultăm Pământul.

#DrumulCareUrcăSingur #GravitațieInversă #MistereleRomâniei #CuriozitățiNaturale #NicolaeComandatu

$$$

 În Japonia ai voie să dormi la muncă. 

Practica se numește „inemuri” și simbolizează dedicarea totală față de job. Dacă adormi de epuizare la birou, colegii și șefii înțeleg că muncești din greu – așa că nu te trezește nimeni.

În Japonia, cultura muncii are reguli și semnificații diferite față de multe alte părți ale lumii. Un exemplu surprinzător este faptul că oamenii pot dormi la locul de muncă, fără să fie criticați sau sancționați. Această practică se numește „inemuri”, un cuvânt care înseamnă literalmente „a fi prezent în timp ce dormi”. Cu alte cuvinte, angajatul rămâne fizic prezent la serviciu, chiar dacă, pentru câteva momente, cedează în fața oboselii. Este o manifestare a realității japoneze, unde responsabilitatea față de muncă depășește cu mult granițele unui program obișnuit de 9 la 17.

„Inemuri” nu este o scuză pentru lene, ci un semn discret de implicare profundă. În loc să plece acasă sau să ceară pauze lungi, un angajat japonez rămâne la birou și, atunci când oboseala îl învinge, adoarme pentru scurt timp. Nimeni nu consideră acest gest lipsit de profesionalism. Dimpotrivă, colegii și superiorii văd în el dovada unui efort intens, al unui om care și-a depășit limitele pentru a-și duce la capăt sarcinile. Într-o societate care pune preț pe seriozitate, acest gest este încărcat de respect tăcut și înțelegere reciprocă.

Mulți angajați din Japonia petrec ore suplimentare la birou, de multe ori fără să fie obligați, ci din simțul datoriei față de echipă și companie. În acest context, oboseala cronică a devenit parte din viața profesională. Somnul scurt, luat în timp ce stai la birou sau chiar în timpul unei ședințe, este perceput ca un semn al dăruirii și perseverenței. Este o tăcere care comunică mai mult decât ar face-o orice laudă – un mesaj tăcut că îți pasă, că ești acolo trup și suflet, chiar dacă trupul obosește.

Această abordare este posibilă datorită unui cod social nescris în care aparențele contează, dar nu mai mult decât faptele. Un angajat surprins dormind nu este judecat aspru, atâta timp cât rezultatele muncii sale vorbesc de la sine. Totul ține de echilibru: „inemuri” este acceptat când vine ca urmare a muncii intense, nu ca un obicei superficial. Este nevoie de discernământ, de o înțelegere subtilă a contextului, iar superiorii din companiile japoneze au învățat să citească aceste semnale cu empatie.

Fenomenul este întâlnit nu doar în birouri, ci și în alte locuri publice, cum ar fi trenurile sau sălile de așteptare. Japonezii pot fi văzuți dormind în poziții incomode, cu capul pe masă sau sprijiniți de perete, în haine de lucru, cu laptopul încă deschis. Nimeni nu râde, nimeni nu comentează. Într-o societate în care eficiența este o valoare națională, fiecare pauză de somn este o formă de reîncărcare, o scurtă regenerare care ajută la menținerea ritmului și a performanței.

În final, „inemuri” reflectă o viziune profund umană asupra muncii: nu suntem mașini, iar epuizarea este o realitate care nu trebuie ascunsă. Dormind câteva clipe la birou, angajatul nu se rupe de responsabilități, ci își oferă o scurtă șansă de a continua mai bine. Este un simbol al echilibrului fragil dintre sacrificiu și supraviețuire, între presiune și compasiune. Japonia nu încurajează oboseala ca stil de viață, dar o recunoaște ca parte inevitabilă a muncii dedicate – iar „inemuri” este modul său tăcut și elegant de a o accepta...

Sursa: Anxietate• ...

$$$

 Deși este adesea considerat „descoperitorul Americii”, Cristofor Columb nu a fost primul european care a ajuns pe continentul american.

În realitate, vikingii, sub conducerea lui Leif Erikson, au ajuns pe coastele Americii de Nord cu aproape 500 de ani înaintea lui Columb!

Dar cum a reușit Cristofor Columb să schimbe istoria lumii?

În 1492, Columb căuta o rută mai rapidă spre Asia, crezând că poate ajunge în India navigând spre vest. Călătoria lui a fost finanțată de regii Ferdinand și Isabella ai Spaniei, iar scopul său era să stabilească rute comerciale pentru condimente și alte resurse prețioase.

În loc să ajungă în Asia, Columb a atins Insulele Bahamas, crezând că a găsit un nou teritoriu în Asia. Așa a deschis calea pentru exploratori și coloniști care aveau să schimbe pentru totdeauna fața lumii.

 Columb a fost un om controversat. În timp ce a fost apreciat pentru realizările sale, explorările sale au avut un impact devastator asupra populațiilor indigene din America. Multe dintre practicile sale și ale urmașilor săi au dus la dispariția a milioane de oameni din cauza bolilor, războaielor și muncii forțate.

Deși mulți îl consideră „descoperitorul Americii”, Columb nu a fost nici măcar primul care a realizat că Americile existau. Alte culturi, inclusiv cele ale civilizațiilor precolumbiene, cunoșteau foarte bine aceste teritorii. În plus, descoperirea lui Columb a fost doar începutul unei perioade de colonizare care a schimbat ireversibil istoria umanității.

Cristofor Columb este o figură complexă, ale cărui realizări și fapte au avut un impact profund asupra istoriei, însă și multe controverse. Astăzi, moștenirea sa este revizuită constant pentru a reflecta atât realizările, cât și greșelile sale...

Sursa: Atlasul Lumii ...

$$$

 Nu ai un aparat meteo prin preajmă? Nicio problemă! Natura are propriile sale „dispozitive”, iar unul dintre cele mai delicate e… păpădia!

Știai că păpădia își închide florile înainte de ploaie? Nu e magie, e adaptare pură: petalele se strâng ca să protejeze polenul de umezeală, pentru ca planta să poată continua să se înmulțească. Dar asta nu e tot!

Puful acela fragil, care pare că zboară la cel mai mic adiere de vânt?

Când presiunea atmosferică scade și urmează vânt puternic, păpădia își strânge micile „pene” – ca un soldat care se pregătește de furtună. O strategie genială de supraviețuire!

Și nu e singura:

Lalelele își strâng petalele când plouă.

Gălbenelele reacționează la temperaturi și umiditate.

Margaretele se „închid” pentru a-și păstra energia.

Natura nu doar că supraviețuiește, dar se adaptează cu o inteligență tăcută care ne lasă fără cuvinte.

Așa că data viitoare când vezi o păpădie închisă, poate n-ar fi rău să-ți iei umbrela...

Sursa: Stiai asta? ...

$$$

 Respectă relația de cuplu dintre două persoane, nu căuta să te poziționezi între cei doi oameni...respectă-le spațiul, intimitatea, prezentul cât și viitorul, precum și alegerile pe care le fac. 

Nu căuta să-ți atragi ,,aliați" sau să distrugi ceea ce a fost deja construit. 

Nu invidia atunci când descoperi ceva bun și frumos la celălalt. Caută și află binele și frumosul din tine (dacă există !).

Nu folosiți oamenii drept obiecte în atingerea propriilor scopuri. 

E printre cele mai degradante comportamente ale naturii umane. 

Cultivă delicatețea, bunăvoința față de tine însuți, ca să le poți oferi și celorlalți apoi. 

 Respect oamenii sinceri, care spun adevărul și acționează fără ipocrizie !

Preluat Internet...

$$$

 “CIMITIRELE SUNT PLINE DE OAMENI CARE CREDEAU CĂ SUNT DE NEÎNLOCUIT…🫵🫵🫵

Și totuși, pământul nu s-a oprit. Soarele a răsărit și a doua zi. Cineva le-a ocupat scaunul. Altul le-a șters numele de pe ușă. Poate chiar cu ușurare.

Adevărul crud? Lumea merge înainte. Chiar și fără tine. Chiar și fără mine.

Sistemele, companiile, bisericile, relațiile, toate își găsesc înlocuitori. Șocant de repede.

Ce părea că se prăbușește odată cu plecarea ta... se reconstruiește.

Ce credeai că nu funcționează fără tine... se reorganizează.

Ce ți-a jurat că nu mai iubește pe nimeni... iubește altfel, pe altcineva.

Suntem importanți, dar nu indispensabili.

Și poate că aici e cel mai amar adevăr și, paradoxal, cea mai profundă eliberare.

Pentru că atunci când înțelegi că ești trecător, înveți să nu te mai agăți.

Nici de funcții. Nici de relații. Nici de aplauze. Nici de control.

Înveți să fii prezent, nu să stăpânești.

Să dăruiești, nu să impui.

Să contezi, nu să te crezi centrul universului.

Ne consumăm viețile muncind ca disperații, crezând că fără noi totul se năruie.

Ne pierdem sănătatea dovedind că suntem cei mai buni, cei mai deștepți, cei mai valoroși.

Și când clachezi... cineva îți spune calm: „Îți luăm un înlocuitor”.

Poate că e momentul să trăiești altfel.

Să fii om, nu legendă. Să iubești, nu să controlezi.

Să trăiești, nu doar să construiești o imagine.

Pentru că într-o zi… nu vei mai fi.

Și nu titlurile tale vor conta. Nici trofeele. Nici sacrificiile.

Ci ce-ai atins în alții, ce-ai lăsat în suflete, nu în dosare.

Restul... va fi uitat.

Așa cum au fost uitați toți ceilalți care au crezut că sunt de neînlocuit. “

Sursa: Razvan Vasile

$$$

 Fefeleaga.

De aici a început totul.Eram în clasa a șasea și făcusem o nefăcută. M-am băgat în "combinațiile" dirigintei mele și nu i-a căzut bine. Am avut alegeri pentru poziția de comandant de detașament (eram pionieri),m-am băgat,am candidat și le-am câștigat. Diriginta avea însă o altă opțiune, era o fată, cea mai bună din clasă la învățătură.

Represaliile nu au întârziat. Diriginta mea era și profesoara mea de limba română. Am rămas corigent în trimestrul întâi, corigent în trimestrul doi și la un pas de a rămâne repetent.

În trimestrul trei, diriginta ne-a dat tema pentru acasă: să scriem o compunere despre cum ne imaginăm noi că va fi viața Fefeleagăi după ce îl vinde pe Bator.

Pentru cei care nu își mai aduc aminte, în nuvela "Fefeleaga" de Ion Agârbiceanu, personajul principal, Fefeleaga, o femeie văduvă, își vinde calul, Bator, pentru a putea plăti înmormântarea ultimului ei copil, Păunița.

Mai detaliat, povestea Fefeleagăi este una de suferință și sacrificiu. Rămasă singură cu cinci copii după moartea soțului, ea muncește neîncetat pentru a-i crește, ajutată de calul ei, Bator. Însă, copiii mor rând pe rând, iar Fefeleaga, deja bătrână și slăbită, este nevoită să vândă calul, singura ei alinare și tovarăș, pentru a putea înmormânta ultimul copil, Păunița. Această despărțire este plină de durere pentru ea, deoarece Bator reprezenta și o amintire a familiei sale.

Am scris compunerea, am scris cum aș fi văzut eu viața Fefeleagăi începând cu a doua zi,după vânzarea calului.Una tristă.Cum ar fi putut fi altfel,pentru o femeie care pierduse tot,dar absolut tot.

În următoarea oră de limba română, cu un ton sobru, metalic, dar și ușor ironic, diriginta m-a întrebat dacă am scris compunerea. Am răspuns cu un "da" abia șoptit. M-a ridicat în picioare și m-a pus să o citesc. Inima îmi bătea în piept ca pistonul unei locomotive cu abur.

Am început să citesc.

"Mai tare!" a tunat diriginta.

Și am citit.Mai tare...

Când am terminat, mi-a fost teamă să ridic ochii din caiet. Se făcuse o liniște nefirească în clasă. Nimeni nu zicea nimic. Mi-am ridicat privirea. Diriginta plângea.

Tu ai scris asta?Glasul îi tremura iar cuvintele ei pluteau în aer oscilând între mirare și emoție.

Da, am îngăimat eu,cu glasul gâtuit.Cuvintele mi-au ieșit greu, ca și cum ar fi trebuit să le scot dintr-un loc ascuns,unde nu aș fi dorit să le vadă nimeni.

Mi-a dat 10.

Apoi, în aceeași zi, m-a dus la Casa Pionierilor și m-a înscris la Cenaclul Flacăra. Erau nume grele acolo: Ioan Evu, Eugen Evu, Dumitru Hurubă, Trupa Canon.Iv Martinovici,Victor Niță și alții

Am trecut clasa, ba mai mult, în anii următori am avut doar 10 la română. Și la liceu a fost la fel (Liceul Pedagogic, prima treaptă). M-a ochit profesoara de română din prima și m-a băgat în cercul literar al liceului.(Liceul avea și revistă proprie,îmi aduc aminte că am publicat și eu în revista aia ).Am continuat să merg și la Cenaclul Flacăra, mă simțeam bine acolo. Cu sprijinul "adulților" de acolo am scos un mic volum de poezii. Se numea Excelsior.

De fapt, era o plachetă scoasă în tiraj mic.(buget mic, tiraj mic) Am pierdut-o, nu am mai găsit-o și regret asta.

În treapta a doua de liceu, am lăsat-o mai moale cu metaforele. Eram la liceul auto, deveniseră prioritare motoarele, raliurile, mașinile și aproape toți băieții ne visam șoferi de TIR.

În ultima clasă de liceu, profesoara de română ne-a cerut să scriem fiecare, dacă dorim, un catren pentru tabloul aniversar de sfârșit de an, drept motto,urmănd ca ea să decidă care va fi ales.Și am scris.

Motto-ul scris de mine suna așa:

Deschideți porțile. Venim.Cu ochii inundați de soare,

Ne întrupăm din raza lui,ca fructul întrupat din floare.

Pășim pe trupul unei veri,spre rodul toamnelor albastre.

Deschideți porțile. Venim.E ziua împlinirii noastre.

Profesoara m-a întrebat dacă sunt ale mele, dacă nu le-am copiat de undeva, și mi-a promis că va verifica "la sânge".

A verificat. N-avea ce găsi. Versurile erau ale mele. Și, într-un final, au ajuns motto pe tabloul aniversar, dar și pe fluturașii de absolvire.

Cam asta a fost mica mea aventură literară, de început. Mi-am mai exersat metaforele în scrisorile și cărțile poștale pe care le trimiteam Romanitei.Da, totul a început cu Fefeleaga.

Aș fi putut avea un alt destin, o altă menire. A fost alegerea mea. Dar, cum spune Edith Piaf: Non, je ne regrette rien.

Dar mai am timp.(Dacă îmi dă Dumnezeu).Mai am timp să scriu.Ce ziceți?

https://www.youtube.com/watch?v=Q3Kvu6Kgp88

$$$

 Se spune că Marilyn Monroe, cu franchețea ei încântătoare, i-a spus odată lui Einstein:

,,Noi doi am putea avea un copil. Ar ieși frumos ca mine și deștept ca tine".

La care, părintele relativității, i-ar fi răspuns: ,,Ba mai repede cred că ar ieși cu frumusețea mea și inteligența ta."

Atunci încă nu se știa (testele s-au făcut mai tarziu), că IQ-ul pe care-l avea Marilyn Monroe era de 165, cinci puncte peste cel al "celui mai mare geniu al tuturor timpurilor".

Marilyn Monroe ( Norma Jeane Baker, 1926-1962) era o mare cititoare. Avea în casă o bibliotecă cu vreo mie de cărți și își petrececea multe ore citind opere literare, poezie, teatru, filosofie. Spiritul ei, pe lângă o mare dorință de a trăi, avea o imensă curiozitate și o nestăpânită foame de cunoaștere.

Acestea sunt unele dintre minunatele citate, ale acestei incredibile femei:

,,Unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-a întâmplat e că sunt femeie.

Toate femeile așa ar trebui să simtă."

,,Câinii nu mușcă. Oamenii da."

,,Nu mă simt ca o primăvară. Mă simt ca o toamnă fierbinte de culoare roșie."

,,Râzi când ești trist. Să plângi e prea ușor."

,,Nimeni nu mi-a zis că eram frumoasă când eram copil. Tuturor copiilor ar trebui să li se spună că sunt frumoși, chiar dacă nu sunt."

,,E mai bine să fii singură, decât nefericită cu cineva."

,,Imperfecțiunea e frumusețe și nebunia genialitate. E mai bine să faci pe ridicolul decât să fii plictisitor."

,,Dezamăgirile te fac să-ți deschizi ochii și să-ți închizi inima."

,,Sunt o fată mică într-o lume mare încercând să găsească pe cineva pe care să-l iubească."

,,Nu am părăsit niciodată pe cineva în care am crezut."

,,Niciodată nu am înșelat pe nimeni. Uneori i-am lăsat pe bărbați să se înșele singuri."

,,Dacă aș fi urmat toate regulile, nu aș fi ajuns nicăieri."

,,E mai ușor să iubești un om decât să trăiești cu el."

,,Nu pleca capul, ține fruntea sus și zâmbește, pentru că viața e un lucru frumos și ai multe motive pentru care să zâmbești."

Preluat Internet...

$$$

 Durerea nu te face întotdeauna puternic.

Uneori te face periculos.

Te transformă într-o bestie tăcută.

în cineva care a învățat să nu plângă... ci să ardă înăuntru.

Nu toți monștrii se nasc din rău.

Unele sunt create din forta dezamagirilor, loviturilor indiferentei, bazate pe imbratisari care nu au venit niciodata si promisiuni care au murit neimplinite.

Ai fost bun.

Ai fost nobil.

Tu ai fost acel suflet care a livrat totul fără măsură.

Până când lumea... te-a distrus.

Și acum, ce a mai rămas din tine, este acea creatură care zâmbește cu colți, care nu are încredere ușor, care iubește cu cicatrici și preferă să fie singură...

înainte să revin la a fi prostul care aștepta ceva real de la cineva gol.

Da, dar... Durerea creează monștri.

Dar nu toți monștrii sunt răi.

Unii sunt doar suflete obosite...

cu inima în flăcări și ochii plini de povești pe care nimeni nu voia să le audă. 💔

$$_

 De poți...

   - Rudyard Kipling -

De poți să nu-ți pierzi capul, când toți în jurul tău

Și l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ți ție vină;

De poți, atunci când toți te cred nedemn și rău,

Să nu-ți pierzi nici o clipă încrederea în tine;

De poți s-aștepți oricât, fără să-ți pierzi răbdarea,

De rabzi să fii mințit, fără ca tu să minți,

Sau când, hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea

Să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminți;

De poți visa, dar fără să te robești visării,

De poți gândi, dar fără să-ți faci din asta un țel,

De poți să nu cazi pradă nicicând disperării,

Succesul și dezastrul primindu-le la fel;

De rabzi s-auzi cuvântul rostit cândva de tine,

Răstălmăcit de oameni, ciuntit și prefăcut;

De poți să-ți vezi idealul distrus, și din ruine

Să-l reclădești cu-ardoarea fierbinte din trecut;

De poți risca pe-o carte întreaga ta avere,

Și tot ce-ai strâns o viață să pierzi într-un minut,

Și-atunci, fără a scoate o vorbă de durere,

Să-ncepi agoniseala cu calm de la-nceput;

Și dacă corpul tău, uzat și obosit,

Îl vei putea forța să-ți mai slujească încă,

Numai cu strășnicia voinței tale, și-astfel

Să stea peste vreme așa cum stă o stâncă;

De poți vorbi mulțimii,fără să minți, și dacă

Te poți plimba cu regii, fără a te-ngânfa,

De, nici amicii, nici dusmanii, nu pot vreun rău să-ți facă,

Pentru că doar dreptatea e călăuza ta;

Și dacă poți să umpli minuta trecătoare,

Să nu pierzi nici o filă din al vieții tom,

Al tău va fi pământul, cu bunurile-i toate

Și, ceea ce-i mai mult chiar, să știi, vei fi un OM!

$$$

 Experiența copilului care locuiește, periodic, la ambii părinți, după divorț.#

Atunci când, în urma divorțului, copilul este încredințat ambilor părinți și locuiește alternativ în două spații de viață distincte, experiența sa emoțională este complexă și influențată de mai mulți factori: calitatea relațiilor familiale, gradul de cooperare parentală, vârsta copilului și modul în care este gestionată tranziția între cele două medii.

1. Sentimentul de fragmentare

Copilul poate simți că trăiește „două vieți paralele”, fiecare cu reguli, dinamici și atmosfere emoționale diferite. Deși poate părea un compromis echitabil între părinți, pentru copil poate însemna lipsa unui nucleu stabil și a unui loc unic de referință.

Acest lucru poate genera:

 • oboseală emoțională din cauza adaptării continue,

 • confuzie privind apartenența („Unde e acasă?”),

 • tensiune între dorința de a mulțumi ambii părinți și nevoia proprie de coerență.

2. Ambivalență afectivă

Copilul poate experimenta emoții contradictorii:

 • bucurie că are timp cu ambii părinți,

 • dar și vinovăție pentru faptul că, fiind cu unul, îl „abandonează” temporar pe celălalt.

Acest conflict afectiv poate fi mai intens atunci când părinții nu cooperează sau transmit indirect mesaje de rivalitate.

3. Dezvoltarea unei adaptabilități forțate

Copilul devine adesea un „acrobat emoțional”, învățând rapid să se comporte diferit în fiecare casă.

Această abilitate poate fi interpretată din exterior ca „maturitate”, dar în realitate poate ascunde:

 • o pierdere a autenticității (copilul nu mai știe cine este „el” cu adevărat),

 • eforturi de autoreglare excesivă, care pot duce la epuizare psihică sau manifestări somatice.

4. Posibilitatea unei dezvoltări echilibrate

În condițiile în care:

 • părinții au o relație cooperantă,

 • regulile sunt clar comunicate și relativ armonizate,

 • copilul are spații sigure și este ascultat în nevoile lui. 

Traiul în două case nu este neapărat dăunător. Dimpotrivă, copilul poate dezvolta:

 • reziliență,

 • flexibilitate cognitivă,

 • o relație apropiată cu ambii părinți.

5. Ce are nevoie copilul în acest aranjament

 • Coerență emoțională – să nu fie pus în rol de mesager sau arbitru.

 • Timp de tranziție – pentru a se adapta între două ritmuri de viață.

 • Dreptul de a exprima preferințe și dificultăți, fără a fi vinovatizat.

 • Spații personale – nu doar fizice, ci și afective, în ambele case.

 • Stabilitate relațională – părinții să fie prezenți afectiv, nu doar fizic.

Copilul care locuiește alternativ la ambii părinți poate trăi o formă subtilă de dezechilibru, chiar și în lipsa conflictului deschis. Ceea ce îl protejează nu este formula juridică, ci calitatea relațiilor și empatia cu care este ghidat în acest nou teritoriu afectiv.

_$$¢_

 In Memoriam 

Herman Melville

Pe 1 august 1819 s-a născut Herman Melville în New York City( Statele Unite),scriitor, romancier, poet și eseist al perioadei Renașterii Americane.

Viitorul autor al romanelor Moby-Dick, Bartleby, Scrivener și al altor opere stranii și luminoase care i-au uluit pe contemporanii săi și i-au îngropat faima timp de decenii.

A vânat balene, a rătăcit prin deșerturi și a pătruns în sufletul uman cu un condei ascuțit ca un harpon.

Melville nu a fost un scriitor de adevăruri ușoare. Personajele sale au plutit în derivă — prin oceane, prin nebunie, prin labirinturi morale fără ieșiri clare. Moby-Dick a fost considerat în timpul vieții sale ca fiind prea lung, exagerat, chiar incoerent. Dar timpul a dezvăluit că a fost o călătorie mitică în obsesie, putere, rasă și adâncimile necunoscute atât ale mării, cât și ale sinelui.

Cea mai importantă lucrare a lui este Moby Dick. Această lucrare despre legendarul căpitan Ahab și obsesia sa pentru balena albă este un clasic al literaturii universale. (Spune-mi Ishmael este începutul lui Moby Dick). Un alt roman al său este Typee (1846), bazat pe experiențele sale din Polinezia.

Între 1853 și 1855, a publicat o serie de povești în Revista Putnam, adunate în Piazza Tales, printre care poveștile Bartleby, Benito Certeno și The Encantadas, compuse din zece schițe despre Insulele Galapagos unite de un singur narator.

În 1857, The Confidence-Man a fost ultima lucrare de proză ficțiune pe care a publicat-o. În ultimii săi ani, Melville s-a dedicat scrierii de poezie. Piese de luptă și aspecte ale războiului, din 1866, este o reflecție poetică asupra Războiului Civil și Clarel: Un Poem și Pelerinaj în Țara Sfântă, un poem epic fictiv, publicat în 1876.

A lăsat neterminat romanul Billy Budd, publicat postum la Londra în 1924.

În viața sa reală a fost inspector vamal și asta l-a plictisit aproape mortal. Ultimii săi ani de viață au fost liniștiți, obscuri. 

A fost aproape uitat.

Însă marea literatură are o memorie lungă.

Astăzi, îl citim nu doar ca pe un marinar al propozițiilor, ci ca pe un arhitect al ambiguității americane - fără teamă să întrebe: Cine suntem noi sub suprafață? Și ce monștri urmărim - sau devenim - în căutarea sensului?

$$$

 Legenda Cavalerilor Mesei Rotunde

Cu multe veacuri în urmă, eroii acestei legende trăiau și mureau pentru onoarea regelui, pentru pământul lor natal și pentru doamnele cele fermecătoare. Și totuși, ei trăiesc și astăzi, farmecându-ne cu vraja basmelor străvechi și purtându-ne într-o lume ce transcende spațiul și timpul, dar care rămâne înțeleasă de fiecare om – o lume ce luminează fiecare faptă a noastră. Regele Arthur și cavalerii săi viteji, deși demult plecați din ținuturile îndepărtate ale Britaniei, continuă să lupte în sufletele oamenilor, trezindu-le amintirile în inimă.

Cu mult, mult timp în urmă, trăia în Britania un rege temut – Uther Pendragon. Acesta era îndrăgostit de frumoasa Igraine, ducesa de Cornwall. Pentru a-și împlini visul de a o avea alături, Uther i-a promis fiul nenăscut vrăjitorului Merlin. Iar când copilul a venit pe lume, regele și-a ținut cuvântul și l-a încredințat pe prunc druidului înțelept, pentru a-l crește după propriile învățături. Așa a fost despărțit micul Arthur de părinți și a devenit fiul adoptiv al nobilului sir Ector.

Nu după multă vreme, Uther a murit, iar țara a fost cuprinsă de haos. De teamă că războaiele fratricide vor mistui regatul, Merlin a convocat, într-o noapte de decembrie, toți baronii Angliei. Când ieșiră din templu, văzură în piață un lucru miraculos – o piatră în care era înfiptă o sabie, până la jumătatea lamei. O inscripție spunea: „Cel ce va scoate această sabie din piatră, acela va fi regele Angliei.” Mulți au încercat, dar nimeni nu a izbutit. Tronul a rămas fără stăpân. Iar Excalibur, sabia fermecată a lui Arthur, ridicată din apele unui lac vrăjit de o mână misterioasă, strălucea asemenea luminilor a treizeci de făclii.

Anii au trecut, iar povestea sabiei fusese uitată. Într-o bună zi, în Londra s-au adunat cavaleri de pretutindeni, pentru a lua parte la un mare turnir. Printre oaspeți se aflau și sir Ector, fiul său Kay și necunoscutul Arthur, scutierul fratelui său. În drum spre întrecere, Kay își dădu seama că-și uitase sabia. Arthur se întoarse s-o aducă, dar casa era încuiată. Rușinat să se înfățișeze fără armă, Arthur observă sabia din piatră și, fără efort, o scoase. Cuprins de bucurie, i-o duse lui Kay. Acesta recunoscu îndată sabia lui Merlin și, arătând-o tatălui său, declară că el trebuie să fie regele. Dar sub privirea pătrunzătoare a lui Ector, spuse adevărul. Când Arthur scoase din nou sabia în fața tuturor cavalerilor uimiți, nu mai era îndoială – el era alesul.

Cât de minunat zugrăvesc legendele cavalerești calea eroului! Mitul lui Arthur este o poveste simbolică despre omul care vrea să se transforme, care caută sensul vieții, care își vede scopul și merge către el. Modestia și curăția sunt armele cele mai de preț în această călătorie.

A scoate sabia din piatră fără dorințe mărunte este începutul Drumului. Astfel se pune în mișcare roata tainică ce guvernează existența noastră. Sabia devine simbolul voinței și al verticalității spirituale. Mitul lui Arthur ne amintește că viața nu se măsoară în orele trăite, ci în pașii făcuți și în faptele împlinite. A fi rege nu este sfârșitul drumului, ci doar începutul său.

Arthur a domnit cu dreptate, precum se cuvine unui adevărat rege. A săvârșit fapte glorioase în slujba supușilor săi, iar vestea despre el a străbătut ținuturile. Visând la isprăvi, cei mai nobili cavaleri ai Britaniei au venit la curtea sa. Deși puternici și curajoși, lipsa de armonie le tulbura adesea traiul. Totul s-a schimbat însă în ziua nunții regelui: odată cu zestrea frumoasei Guinevere, Arthur a primit o masă neobișnuită — la ea puteau ședea 150 de cavaleri deopotrivă. Datorită formei sale rotunde, nimeni nu era mai presus decât altul. Așa s-a născut Frăția Cavalerilor Mesei Rotunde. O dată pe an, în Camelot, aceștia se adunau pentru a-și mărturisi faptele și a-și dovedi vrednicia.

Dar povestea nu se încheie. Legenda cheamă mereu înainte.

În Camelot nu lipseau bărbații de noblețe, dar un singur loc rămânea mereu liber la Masa Rotundă. Era „locul primejdiei”, căci doar cel mai curat cu inima și cel mai virtuos cavaler îl putea ocupa fără să se piardă. Într-o zi, acel cavaler a sosit.

În ziua Rusaliilor, după reînnoirea jurămintelor față de rege și de regat, cavalerii s-au așezat la masă. Atunci a intrat în sală un tânăr înveșmântat în alb. Pe spătarul locului liber apăru numele său — „Galahad”. Când și-a ocupat locul, cerul s-a întunecat, ferestrele au bătut cu putere și peste Camelot s-a lăsat bezna. Pe masă a apărut atunci o cupă — Sfântul Graal. Tradiția spunea că atâta timp cât Graalul va fi pe lume, Frăția va dăinui. „Și a fost purtată sfânta cupă prin întreaga sală, după care a dispărut, nimeni știind unde.” Cavalerii, copleșiți de vedenie, au rostit pe loc jurământul: să pornească fără întârziere în căutarea Graalului. De atunci, viața de festin și luptă a rămas în urmă.

Căutarea Graalului nu s-a oprit din secolul al XII-lea. Unii cred cu tărie că este un obiect real, ascuns într-un loc tainic, descoperibil doar cu o hartă secretă ori un cod. Dar legenda despre castelul Monsalvat descrie mai degrabă o insulă sacră decât o cetate medievală. Povestirile spun lucruri ciudate. Trubadurii și minnesängerii erau convinși că singura misiune cu adevărat importantă în viață este căutarea Graalului — căci el întruchipează cele mai nobile visuri, cea mai pură iubire, cele mai înalte aspirații la care poate tinde un suflet omenesc. Graalul se descoperă doar celor care îl caută cu toată ființa.

Numeroase încercări au însoțit căutarea Graalului de către cavalerii lui Arthur. Doar trei au ajuns la țel: neînvinsul Perceval, curatul la inimă Bors și desăvârșitul Galahad. Lor li s-a arătat Graalul ca o răsplată pentru curățenia sufletului și pentru curajul lor, pentru că l-au visat și ziua, și noaptea, și în somn, și treji.

Nu toți cavalerii s-au întors în Camelot. Iar pe cei întorși îi aștepta lupta de pe urmă. În ea, Mordreed, vrăjmașul întruchipat al binelui, l-a rănit de moarte pe Regele Arthur. Era timpul ca Frăția să părăsească lumea. O corabie tăcută l-a luat pe marele rege spre o insulă fermecată, unde nu există suferință, rău sau moarte. Cei mai de seamă cavaleri l-au urmat și acolo, în tainicul Avalon, dorm, împărțind soarta domnitorului lor.

Da, așa este – undeva, pe o insulă îndepărtată, cavalerii regelui Arthur încă dorm, în peștera de cristal doarme Merlin, dorm eroii romanelor medievale. Dorm și așteaptă clipa când lumea va avea din nou nevoie de ei. Iar când răul va cuprinde pământul și ceața egoismului va deveni de nepătruns, ei se vor trezi. Vor veni din nou să redea lumii binele și dreptatea. În ce haine vor fi îmbrăcați? În ce limbaj vor rosti adevărul? Ce arme vor purta în mâini?..

$$$

 Basmele „evreiești” ale lui Hans Christian Andersen

Într-o zi, Hans Christian Andersen, deja un scriitor renumit, se afla la Veneția și a hotărât să viziteze cartierul ghetoului evreiesc. A intrat, împreună cu un prieten, în casa unei familii evreiești și, zărind pe masă un exemplar al Tanahului, a deschis cartea și, spre uimirea gazdelor, a citit cu ușurință primele versete în ebraică.

În opera sa, Andersen s-a aplecat adesea asupra tematicii evreiești, iar în poveștile sale apare frecvent o fetiță pe nume Sara – povești care, de cele mai multe ori, au un final trist. De unde știa Andersen ebraica și cine a fost Sara?

Răspunsul e surprinzător: Hans Christian Andersen a învățat într-o școală evreiască, iar prietena copilăriei sale se numea Sara Heymann. Cum s-a întâmplat acest lucru? Andersen a crescut într-o familie foarte săracă, iar când nu s-a găsit loc pentru el într-o școală pentru nevoiași, a fost dus de mama sa la domnul Feder Carstens, care l-a primit în instituția sa. Detaliul este cunoscut biografilor săi, însă foarte puțini menționează că domnul Carstens era evreu și că școala condusă de el era una evreiască.

Această realitate poate fi ușor verificată. Andersen ținea jurnale, dintre care s-au păstrat douăsprezece volume. În ele se regăsesc numeroase astfel de amintiri.

La vârsta de 14 ani, în Danemarca, tânărul scriitor a fost martorul unui pogrom evreiesc. Tocmai sosise singur în Copenhaga. Iată ce nota în jurnalul său:

„În seara din ajunul sosirii mele, a avut loc aici o răscoală împotriva evreilor, care s-a răspândit în mai multe țări europene. Orașul era în dezordine, străzile – pline de lume. Zgomot, panică, confuzie – toate acestea întreceau cu mult închipuirea mea, concepția mea despre ce înseamnă un oraș mare.”

În acea perioadă, Andersen a fost profund marcat de torțele aprinse, de urmărirea evreilor, de cărțile arse și vitrinele sparte. Avea să poarte aceste amintiri cu el toată viața. De altfel, în Danemarca, evreii nu au mai fost persecutați până la mijlocul secolului XX, în timpul ocupației naziste, însă acel pogrom a lăsat o amprentă de neșters asupra autorului „Rățuștii celei urâte”.

Băiatul visător și retras nu reușea să-și facă prieteni, iar domnul Carstens, directorul școlii evreiești, a observat acest lucru și s-a apropiat de el, ocupându-se personal de educația lui, purtând conversații îndelungi și invitându-l la plimbări alături de fiii săi. Andersen prețuia profund afecțiunea și atenția acestui om, de care avea atâta nevoie. Chiar și la maturitate, Andersen nu l-a uitat. Ajuns celebru, îi scria scrisori, îi trimitea cărți și îl vizita.

Din fragmentele operei sale reiese că Andersen cunoștea obiceiurile evreiești, precum și legile religiei iudaice.

Afecțiunea sa față de poporul evreu transpare adesea. În anul 1866, Andersen vizitează Amsterdamul. Participă la un concert simfonic și notează în jurnalul său:

„Publicul era elegant, dar am observat cu tristețe că nu zăresc niciun fiu al poporului care ne-a dăruit pe Mendelssohn, Halévy și Meyerbeer, ale căror compoziții strălucite le ascultăm în această seară. Nu am văzut niciun evreu în sală. Când mi-am exprimat nedumerirea, am auzit – vai, dacă urechile m-ar fi înșelat! – că evreilor le este interzis accesul aici. Am rămas profund tulburat de această umilință a omului față de om, de cumplita nedreptate ce domnește în societate, în religie și în artă.”

De-a lungul vieții, scriitorul a întreținut prietenii apropiate cu numeroase familii evreiești, care, adesea, i-au oferit sprijin. Familia Collin, de pildă, l-a ajutat să-și continue studiile la Copenhaga, obținând pentru el o bursă regală la Școala Latină și asumându-și multe din grijile și cheltuielile traiului său. Fără sfaturile și ajutorul domnului Edvard Collin – sever, dar grijuliu – Andersen nu lua ani la rând nicio hotărâre importantă.

În ultimele clipe ale vieții, Andersen s-a apropiat de o altă familie evreiască – familia Melchior. În casa lor și-a petrecut ultimii ani de viață și acolo s-a stins din viață.

Din autobiografia lui Andersen:

„În ziua aniversării mele, 2 aprilie (anul 1866, aveam 61 de ani), camera mea era împodobită cu flori, tablouri, cărți. Se auzeau acorduri muzicale și urări în cinstea mea. Mă aflam în casa prietenilor mei – familia Melchior. Afară strălucea soarele primăverii, iar în inima mea simțeam aceeași căldură. Priveam înapoi și înțelegeam cât de mare a fost fericirea care mi-a fost dăruită.”

Până aproape de final, chiar și bolnav fiind, Andersen a continuat să scrie în jurnalul său. Iar când n-a mai putut scrie, a început să dicteze, iar gazda sa, doamna Dorothea Melchior, ori fiicele acesteia, îi notau gândurile. În ultima săptămână a vieții, între 28 iulie și 4 august 1875, nu a mai avut putere nici să dicteze.

A rămas consemnarea Dorotheei Melchior:

„Miercuri, 4 august. Andersen a dormit întreaga zi, are febră. Noaptea a tușit… N-a mai avut putere să pună ceașca goală la loc și restul de terci s-a vărsat pe pătură. Ieri, după plecarea doctorului Meyer, Hans Christian mi-a spus: «Doctorul se întoarce deseară – e un semn rău.» I-am amintit că, de două săptămâni, doctorul vine de două ori pe zi, dimineața și seara. Vorbele mele l-au liniștit. Și apoi lumina s-a stins. Moartea – ca un sărut blând! La ora 11 și 5 minute, prietenul nostru drag a răsuflat pentru ultima oară…”

— Sonia Kaplan Hodos

$$$

 "Cei ce topesc multe lumânări în citirea cărţilor, tocesc şi vederea ochilor trupului; dar cei ce n-au căutat niciodată pe slove, măcar că şi-au păzit mai ascuţită vederea ochilor, însă neştiinţa i-a vârât în întuneric şi în tartarul necunoştinţei".

Dimitrie Cantemir

Astăzi, 1 august, da' pe la 1714, domnitorul moldovean era primit în Academia de Știință din Berlin. Consiliul cerea acordul Protectorului (regele Prusiei), acesta și-l dădea iar Cantemir devenea primul român din istorie membru al unui important for științific internațional.

Domnul moldav a primit o diplomă de membru, pe care stătea scris: "Pe vremea când Marte stăpânea mai cu putere decât Palas, o astfel de întâlnire se arăta a fi mai mult o dorinţă decât o speranţă. Dar iată că faptul şi-a găsit împlinirea acum, că prea luminatul şi prea învăţatul Dimitrie Cantemir, Domn ereditar al Moldovei, dând o pildă, pe cât de demnă, pe atât de rară, şi-a închinat numele ilustru cercetărilor ştiinţifice. Iar prin adeziunea sa, Societatea noastră a dobândit o nouă strălucire şi o podoabă neîntrecută. Ne închinăm cu smerenie în faţa bunei voinţe ce ne-o acordă Principele nouă şi lucrărilor noastre”.

Nu uitați ale sale vorbe: neștiința ne vâră în întuneric și în tartarul necunoștinței. Mai bine chiomb, dar cu carte, în loc de vedere de iepure, însă pe Tik Tok!

$$$

 👩🏻 PERSONALITĂȚI DE POVESTE…🤓

Una dintre cele mai îndrăgite personaje, care au scris într-un fel unic istoria ţării noastre şi de care ne amintim cu emoţie peste decenii este 👧🏻Măriuca, fetiţa eroină de la Mărăşeşti…😊

În urmă cu mult timp, pe câmpiile de la Mărăşeşti, s-a dat poate cea mai grea, mai îndelungată şi mai eroică bătălie din timpul Primului Război Mondial. Ca o dovadă a recunoştinţei naţionale pentru mii de ostaşi care s-au jertfit în această bătălie, s-a ridicat cel mai mare mausoleu din ţară şi printre cele mai importante din Europa. Acesta adăpostește 5.073 de soldați şi ofițeri în 154 de cripte individuale şi 9 cripte comune de pe 18 culoare.

Tot aici, pe o placa de marmură scrie cu litere de aur numele, vârsta și data la care și-a jertfit viața pentru apărarea țării o fetiţă de numai 12 ani, 👧🏻Măriuca (Maria Ion Zaharia).

👧🏻Măriuca s-a născut la Pădureni în 1905, iar în 1917 locuia cu bunicul ei în satul Haret, unde armata română crease un post de observație. Un soldat transmitea, dintr-un 🌳nuc, poziţiile inamicului, iar un altul raporta ☎️telefonic, ceea ce a determinat trupele inamice să bată în retragere. Însă, la un moment dat, un glonţ rătăcit a răpus soldatul care se afla în pom. Văzând aceasta, fetiţa a luat în grabă locul soldatului, urcând în nuc, deşi telefonistul a încercat să o împiedice, însă 👧🏻Măriuca i-a dat „ordine” să comunice telefonic tot ceea ce observa ea de la post. 👧🏻Măriuca a început apoi să transmită mişcările duşmanului.

După cum se spune în relatarea din revista „Frontul Mărășești” (1917), semnată de Dinu Cluceru, istoricii spun că era pseudonimul unui ofițer care culesese informații de la soldații ce se aflaseră lângă fetiţă, 👧🏻Măriuca i-a răspuns soldatului care încerca să o determine să coboare din pom: „Vreau să fac și eu ceva pentru țară.” 

Ore în şir ea a transmis, din copac, despre poziţiile trupelor germane. Însă, la un moment dat, nemţii au depistat postul de observaţie şi au lovit cu tunurile în acea direcţie. A doua lovitură a fost fatală, iar trupul fetiţei a căzut fără viaţă la pământ. 

Pentru fapta sa eroică, 👧🏻Maria Ion Zaharia a fost îngropată în mausoleul de la Mărășești, fiind una dintre cele mai tinere eroine a României.

Astăzi, în centrul localității găsim un monument ridicat în cinstea 👧🏻Măriucăi Zaharia, creația sculptoriței Zoe Băicoianu. A fost dezvelit în anul 1977. Elementul principal al compoziției îl reprezintă bustul din bronz al eroinei 👧🏻Măriuca Ion Zaharia, acesta fiind așezat pe un piedestal de formă paralelipipedică, din beton placat cu marmură. Întreaga lucrare are înălțimea de 2,60 m. Pe piedestal se află fixată o placă de marmură, cu următoarea inscripție: 

📃„Aici a căzut alături de ostașii români, în luptele pentru apărarea patriei, la frageda vârstă de 12 ani, Maria Ion Zaharia”.

Figura eroică a fetiţei a fost evocată în filmul 📽️”Baladă pentru Măriuca”, în anul 1969, şi în cartea 📖”Povestiri istorice”, a lui Dumitru Almaş.

Astăzi, în satul Pădureni, unde s-a născut eroina, nu mai trăieşte nimeni din familia 👧🏻Măriucăi. Când s-a făcut documentarea pentru scrierea monografiei localităţii, s-a descoperit că nu mai există niciun descendent al lui Ion Zaharia, bunicul fetiţei eroine de la 1917.

$$$

 In Memoriam

         Nicu Covaci 

   (19 aprilie 1947 în Timișoara – 2 august 2024) 

    ~Rămâne un simbol al rockului românesc și al libertății artistice~

    ★Nicu Covaci s-a născut într-o familie multiculturală: mama din Basarabia („Mutti”, cum îi spunea el) și tatăl deportat politic în tinerețe. Copilăria sa a fost marcată de idealuri artistice și de o educație diversă – în școală germană și la Liceul de Artă din Timișoara .

    ★La 15 ani a început să cânte la chitară, iar în 1962 a înființat trupa „Sfinții”, care mai târziu a devenit Phoenix. Multe spectacole și albume au fost cenzurate, iar trupa însuși a fost interzisă în 1974 .

    ★În 1976, Covaci a renunțat la cetățenia română pentru a pleca în Olanda, iar în 1977 a orchestrat exilul bandelor prin ascunderea lor în boxele Marshall – o manevră curajoasă și riscantă .

    ★In 1980 după un mariaj formal cu o olandeză, facilitat din necesitate de a părăsi România, iarăși a urmat o poveste profundă: a cunoscut-o pe Ivona, o femeie poloneză stabilită în Germania, care a devenit partenera sa pentru aproape 40 de ani. Covaci mărturisea cu emoție: „mi-a schimbat definitiv viața”.

Perechea nu s-a căsătorit oficial, ci au ales o viață liberă, dar legătura lor a fost profundă și autentică.

    ★Deși renumit pentru compunerea a peste 300 de piese originale și pentru conducerea Phoenix timp de șase decenii, Covaci și-a regăsit refugiul și în pictură. Stabilit în Spania, la Moraira, a creat tablouri inspirate de peisajul mediteranean și a predat cursuri de artă, inclusiv devenind profesor de pictură într-o comunitate germană .

    ★În mod profund emoționant, Covaci a spus: „Nu am familie, nu am copii, nu am decât Phoenix.” Trupa fusese casa lui și angajamentul supreme. A ales să trăiască pentru muzică, iar această dedicare a adus lumii artiști autentici .

    ★Nicu Covaci a murit pe 2 august 2024, la Timișoara, după complicații dintr-o intervenție pe creier. A fost condus pe ultimul drum cu o ceremonie discretă, iar fanii i-au adus flori și cântece Phoenix într-o atmosferă de reculegere.

    ★Nicu Covaci a fost un artist de o verticalitate rară. Crezul său – „nu business, ci artă” – a ghidat viața: a compus sute de piese, a creat punți între tradiție și modernitate și și-a păstrat integritatea indiferent de sistemul opresiv. În plan personal, a ales relații autentice în defavoarea normelor, a descoperit fericirea în lucrurile simple și și-a urmat cu pasiune vocația artistică până la capăt.

Respect!

CULTURA CURIOZITATI GANDURI

&&&

 

Fumam pe terasa din spatele casei când apare câinele meu de sub gardul vecinului cu ceva animal în gură. Mândru, loial, mi-l aduce și-l lasă la picioarele mele. Era iepurele campion al vecinului meu, ceva rasă cu pedigree din Germania, cu care se ducea pe la concursuri și expoziții... Era mort de-a binelea, înota în balele câinelui și era foarte murdar. Iepurele valora cam 5000 de lei... După ce i-am aplicat o corecție câinelui, m-am întors la iepure și mi-a venit o idee... L-am băgat în chiuvetă, l-am spălat de pământ și balele câinelui și l-am uscat cu uscătorul de păr. Apoi am intrat la vecin în curte (care nu era acasă). i-am făcut un culcuș din paie iepurelui, după care l-am pus în cușca lui. După amiază vine vecinul acasă... La vreo 5 minute se aude gălăgie, larmă, înjurături... Ca un bun vecin, mă duc să mă interesez care este problema. Stăm ca doi proști în fața cuștii iepurelui și are loc următorul dialog:

- Uită-te în pana mea!

- Ce s-a întâmplat? A murit?

- A murit, în pana mea. Acu două zile l-am îngropat și iar e aici....

-!!??😳😱🙈😂😂😂😂

$$$

 "Dragă soţule,

îţi scriu această scrisoare ca să îţi zic că te las pentru ceva mai bun.

Am fost o bună nevastă pentru tine în ultimii şapte ani, şi nu trebuie să îţi demonstrez asta. Aceste ultime două săptămâni au fost un infern; şeful tău azi m-a sunat să îmi spună că ţi-ai dat demisia şi se pare că e ultima ta „bravură”.

Săptămâna trecută te-ai întors acasă şi nu ţi-ai dat seama că m-am tuns şi mi-am făcut unghiile, că am gătit mâncarea ta preferată şi că aveam pe mine o nouă marca de lenjerie intimă. Te-ai întors acasă, ai mâncat în două minute şi te-ai dus imediat la culcare după ce ai văzut meciul.

Nu îmi mai spui că mă iubeşti, nu mă mai atingi… nu ştiu dacă faci mişto de mine, dacă nu mă mai iubeşti, dar orice ar fi, eu te las.

Noroc bun!

Semnat: Nevastă-ta.

P.S.

Dacă ai vrea să mă cauţi, să nu o faci.

Eu şi frate-tău ne-am mutat la iași şi trăim împreună”

Soţul răspunde:

,,Dragă nevastă, nimic nu mi-a completat mai bine ziua de azi, decât faptul ca am citit scrisoarea ta.

E adevărat că am fost căsătoriţi şapte ani, dar nu ai fost nici pe aproape de a te comporta ca o bună nevastă.

E aşa de rău între noi, încât împreună nu se mai poate.

Mi-am dat seama că te-ai tuns săptămâna trecută, dar primul lucru la care m-am gândit a fost:

„zici ca e bărbat”.

Mama m-a învăţat să nu zic nimic, dacă nu am ceva drăguţ de zis.

Ai gătit mâncarea mea preferată, dar cred că m-ai încurcat cu frate-meu, pentru ca eu nu mai mănânc carne de porc de zece ani.

M-am culcat când am văzut lenjeria ta nouă, pentru că avea încă eticheta cu preţul pe ea, 490 de lei.

Am sperat să fie doar o coincidenţă cu faptul că în acea zi frate-meu mi-a cerut 500 de lei împrumut.

Cu toate acestea simţeam că te iubesc şi speram să ieşim din criza asta.

Aşa că, atunci când am aflat că am câştigat 10 milioane de € la loto, mi-am dat demisia şi am cumpărat 2 bilete pentru Bora-Bora. Dar când m-am întors acasă erai deja plecată. Cred că totul se întâmplă cu un anume motiv.

Sper că viaţa să îţi fie plină de tot ce ţi-ai dorit vreodată. Avocatul mi-a spus, că din cauza scrisorii pe care mi-ai lăsat-o nu vei avea nici un leu de la mine.

Ai grijă de tine!

Semnat:

Bogat rău de tot… şi liber!

P.S.. Nu ştiu dacă ţi-am zis vreodată, dar fratele meu înainte se numea Maria, nu Marian.

Sper că asta nu e o problemă pentru tine."

$$$

 NU CRITICA

De vrei ca nu cumva

Să îndepărtezi pe cineva

Din viața ta

Pe partenerul tău sau partenera ta

Nu critica .

Căci relația, pe care voi, o veți avea

Se va usca

Va înceta

Căci stresul, pe care el sau ea îl vor avea

Va fi atât și atât de mare

Încât, orice va legat cândva

Nu va mai conta

Și vă v-a îndepărta .

S-au el s-au ea

Cu siguranță, vor pleca

Sătui de critica, din partea ta

Doar liniștea, ei o vor căuta.

Păstreză-n tine vorba ta

Afară, nu o da

Chiar dacă, te vei enerva

Căci, vorba ta

Mai tare, decât orice lamă va tăia.

Durerea sa, va fi, mult mai atroce 

Decât orice durere, pe care tu, o vei avea

În viața ta

Va fi.....feroce

Și niciodată tu, nu o vei uita

Căci sufletul și inima ta

Te vor durea.

Și așa ceva

O viață întreagă, oricât de mult vei vrea

Nu se va vindeca

Indiferent, de tratamentul pe care tu, ți-l vei administra.

Dacă cumva

Vei citi ceva

Ce nu îți va plăcea 

Stai în banca ta

Nu e treaba ta

Nu critica

Nu are nimenea, nevoie, de părerea ta.

Doar liniștea,a ta, ți-o vei tulbura

Că s-ar putea, să dai peste cineva

Ca mine

Sau orișicine 

Care, nu va înghiți critica ta

Și nici, nu o va digera

Ba chiar, va fi puțin nebun

Și o să-ți tragă el un tun 

De înjurături ,de mamă și de tată

Și de tot neamul tău

Că ai criticat 

Și nu vei ști, peste cine ai dat.

Dar, vei merita

Că poate așa,

Ai să înțelegi odată și odată 

Cât ai fost de idiot sau de.....idioată

Că te-ai băgat, aiurea undeva

Unde chiar, probabil nu era

Și nici n-a fost vreodată.....treaba ta.

Așa, că ține minte

Și nu critica

Fii cuminte

Mai liniștită, va fi viața ta.

Scriitor 

VALERIU LIUBICI

01.08.2023.

DDA Rezervate.

Constanța-România.

$$$

 📌Alexandru Rogobete, ministrul Sănătății:

"Șeful Centrului de Arși Grav de la Spitalul Floreasca dă dovadă de iresponsabilitate crasă și nepăsare. Aroganța și indolența sunt incompatibile cu demnitatea profesională, indiferent de titlul universitar.

La aproape o săptămână de la debutul unei crize grave în urma cazului cutremurător al Alinei, șeful de secție se află încă în concediu, pe care și l-a prelungit chiar. Fără nici o declarație sau poziție publică (sau privată), fără explicații, fără empatie, nu numai față de pacienți ci inclusiv față de întreaga echipă medicală. 

Nu mai este loc de sugestii sau de politețuri din partea mea: cer public și imperativ demisia imediată a acestui șef de secție! 

Nu mai are ce căuta în fruntea unei structuri medicale atât de sensibile!

A fost nevoie de mobilizare socială, de articole de presă, de strigăte după ajutor pentru ca o pacientă să își găsească tratamentul în afara țării. A fost nevoie de intervenția Inspecției Sanitare de Stat pentru ca pacienții din centru să fie testați pentru Candida Auris. Răspunsul șefului de secție la toate aceste probleme este nul, inexistent. 

Mă simt nevoit să cer scuze public pacienților și familiilor lor pentru comportamentul inacceptabil al unui cadru medical. 

Considerați că răbdarea mea față de nepăsare a ajuns la limită! 

În semn de respect față de medicii care își fac datoria și față de pacienții și aparținătorii care poate trec prin situații similare, am început să lucrăm un set de modificări legislative care implică sancțiuni dure pentru cei care tratează astfel de situații cu neprofesionalism, nepăsare sau indolență."