sâmbătă, 23 august 2025

$$$

 Am doi fii. Eli, băiatul meu de 15 ani — morocănos, lipit de telefon și, în ultima vreme, plin de atitudine. Și Noah, dulcele meu bebeluș de șase luni, care încă se trezește de două ori pe noapte și tratează somnul ca pe un dușman.

Soțul meu lucrează în construcții. El aduce banii acasă — și nu ne lasă niciodată să uităm asta. Din clipa în care intră pe ușă, se prăbușește pe canapea ca un rege. Se așteaptă ca cina să fie fierbinte, casa impecabilă și copiii să fie tăcuți.

„Eu aduc banii în casă”, îi place să spună. „Ea doar îi ține calzi.”

Eli aude asta tot timpul. Și acum? O repetă.

„Tu nu muncești, mamă, doar faci curățenie.”

„Trebuie să fie tare fain să dormi toată ziua în timp ce tata muncește din greu.”

„Nu asta ar trebui să facă femeile?”

Durea. Mai ales când tocmai curățasem pentru a treia oară voma de bebeluș din covor. Cu chiuveta plină de vase în spate. Cu mașina de spălat huruind în fundal.

Săptămâna trecută, Eli a avut doi prieteni în vizită. Eu îl schimbam pe Noah pe canapea și împătuream haine în timp ce ei înfulecau gustările pe care le pregătisem.

Și atunci am auzit:

„Frate, mama ta e mereu la curățenie. Adică, asta e tot ce face?”

„Da, întreaga ei personalitate sunt treburile casnice.”

„Măcar tatăl tău are un serviciu adevărat.”

Iar Eli, râzând:

„Ea doar trăiește visul, frate. Unele femei chiar vor să fie menajere.”

Toți au râs.

Aș fi putut să țip. Să-l pedepsesc pe Eli. Să-i interzic prietenii. Dar asta nu i-ar fi învățat respectul adevărat. Și știam exact ce trebuia să fac.

Așa că le-am întins încă niște fursecuri, am zâmbit și am spus:

„Nu vă faceți griji, băieți. Într-o zi o să vedeți ce înseamnă munca adevărată.”

Și m-am întors la împăturit — în timp ce puneam la cale totul.

Pentru că ceea ce nimeni nu știa — nici soțul meu, nici fiul meu — era ce făcusem în ultimele opt luni, în timpul somnului de prânz al lui Noah.

$$$

 La un interviu pentru angajare:

- Domnule Popescu, vad că ați fost recepționer in cabinetul unui psiholog. De ce nu ați rămas acolo?

- Nu am avut de ales. Orice făceam domnul psiholog îmi punea câte un diagnostic.

- Cum așa?

- Dacă întârziam îmi spunea că sunt ostil, dacă ajungeam mai devreme că sunt anxios, iar dacă ajungeam exact la timp că sunt obsesiv.

Dacă se întâmpla să fiu trist îmi spunea că sunt depresiv, dacă eram vesel și prietenos că sunt maniacal, iar dacă dimineața eram trist, iar la sfârșitul programului vesel, că sunt bipolar.

Atunci când s-a întâmplat să nu prea vorbesc pentru că mă durea o măsea, mi-a spus că sunt schizoid sau ipohondric.

Dacă atunci când era nervos îl întrebam ce anume nu-i place din activitatea mea și dacă are de gând să mă concedieze îmi spunea că sunt bănuitor și paranoic.

În final a considerat că am personalități multiple, iar dumnealui nu-si permite sa plătească decât una, așa că m-a concediat.😏

vineri, 22 august 2025

$$$

 Nathalie şi Alain Delon


 "Iubirea noastră se consuma între râsete şi explozii de furie", spunea actriţa .

E greu de stabilit cine a fost femeia vieţii lui Alain Delon, a iubit mai multe. Dar una singură a ajuns să-i poarte numele. E vorba de Nathalie, actriţa pentru care starul a părăsit-o pe celebra Romy Schneider şi care a murit în 2021.

Paris, 1962. Clubul de noapte Régine’s e ticsit de lume. Tineri şi tinere îmbătaţi de libertatea anilor ’60, dornici să-şi întâlnească marea iubire printre aburi de alcool şi fum de ţigară. În această mare de suflete pline de speranţă, cel mai sexy actor al Franţei o întâlneşte pe tânăra actriţă tocmai sosită la Paris, după o viaţă trăită în Maroc. El are 27 de ani şi o lume întreagă la picioare, ea 21 şi ambiţii uriaşe. El are o relaţie cu Romy Schneider, ea e căsătorită şi are o fetiţă. El e beat. Se aşază pe geanta ei şi când fata îi atrage atenţia el spune „ia-ţi naibii geanta şi lasă-mă“. Aşa a început marea poveste de iubire dintre legendarul Alain Delon şi singura femeie pe care a cerut-o vreodată în căsătorie, Nathalie.

În mod straniu, la finalul serii, el i-a cerut să îl conducă până acasă. Adică până la apartamentul său aflat în renovare, unde urma să se mute cu iubita lui, celebra Romy Schneider. Sub privirea magnetică a lui Alain Delon, Nathalie a cedat şi a spus „da“, semnând pactul cu diavolul. Nu ştia la acea vreme că tânărul de care s-a îndrăgostit nu putea fi bărbatul unei singure femei, aşa cum singur a recunoscut. Alain Delon şi Nathalie s-au căsătorit în 1964, în acelaşi an venind pe lume şi copilul lor, Anthony. Relaţia a fost una furtunoasă încă din prima zi, ambii având caractere explozive. Se certau mereu, îşi aruncau cuvinte grele şi nu numai. Se spune că în focul conflictelor, actriţa azvârlea cu ce-i venea la îndemână: obiecte de artă scumpe, farfurii, statuete antice. Ba chiar umblă vorba că într-un acces de furie, femeia a tras un foc de armă în uşa dormitorului matrimonial. „ Dar şi pe ea a părăsit-o, după patru ani de mariaj, chiar de Ziua Îndrăgostiţilor. Manevra a fost aceeaşi. În peisaj apăruse o altă frumuseţe, actriţa Mirelle Darc. Nathalie a fost prima mea soţie şi singura doamnă Delon.“, a spus actorul după moartea acesteia. Cei doi reluaseră legătura în 2015, la iniţiativa actriţei, care începuse să organizeze frecvent cine pentru a petrece timp cu copiii şi nepoţii. I-a fost alături ulterior lui Alain şi în 2017, când bărbatul a avut o operaţie pe creier, şi în 2019, când a suferit un atac cerebral. În cele din urmă, el i-a supravieţuit ei, cum le-a supravieţuit şi celorlalte două iubiri: lui Romy Scheider, moartă în 1981, şi lui Mirelle Darc, intrată în nefiinţă în 2017.

Sursa: Teatru și Film

$__$$3

 Balada chibritului - George Topârceanu


Locuiam într-o odaie

la al patrulea etaj,

strada Universităţii,

casă mare cu grilaj.


Casa asta, din păcate,

c-un proprietar bigot,

n-avea electricitate…

dar încolo avea tot:


Scări, balcoane, coridoare

și, ca-n orice case mari,

cu apartamente multe -

fel de fel de locatari.


Într-un rând, venind acasă,

noaptea, de la cinema,

la parter, pe întuneric,

aud paşi în urma mea.


Şi-o uşoară siluetă

îmi vorbi abia şoptit:

“-Dacă nu sunt indiscretă,

domnule, n-ai un chibrit?”


O fi tânără? Frumoasă?

Doamnă măritată, sau…?

Fără multe marafeturi,

scot chibritul şi i-l dau.


Urc apoi o scară-n fugă

dar când trec prin coridor,

drept în faţa mea o uşă

se deschide-ncetişor.


Şi prin crăpătura uşii

scoate capul blond, sburlit,

o duduie somnoroasă:

“-Domnule, n-ai un chibrit?”


Pe-asta o cunosc eu bine:

e frumoasă ca un paj,

o servesc la repezeală

și mai urc înc-un etaj.


Când, prin razele de luna

ce treceau printr-o perdea,

ce să vezi? O doamnă brună

îmbrăcată-n pijama.


Este Ea! Chiar Ea! -

Femeia după care mă topesc

de vreo zece zile-ncoace

și nimica nu-ndrăznesc!


N-aveam încă cunoştinţă:

"Scuză-mă dacă-mi permit,

soțul meu e dus de-acasă,

n-ai matale un chibrit?"


Un chibrit? Ce fericire,

mai aveam vreo două-acum,

i-aş fi dat chiar patru dacă

nu făceam risipă-n drum.


Altă scară, cea din urmă,

pe culoar aud un zvon,

ce-i? Un drac de fată-n casă,

numa-n bluză şi jupon.


Ma opreşte cu sfială:

“-De nu sunteţi prea grăbit,

mă iertaţi de indrazneală,

V-aş ruga…- Ce? -Un chibrit…”


Trebuia să-i dau că altfel

asta-mi scoate vreun ponos,

scotocesc prin buzunare,

de necaz le-ntorc pe dos:


"Am gasit o gămălie,

doar atât, îmi pare rău,

nu ştiu dacă s-o aprinde.

S-a aprins? Norocul tău!"


Când, în fine, ajuns-odată

în odaia mea: tablou!

O amică (are cheie)

m-aştepta ca pe-un erou:


"De trei ceasuri stau în beznă,

zice, eşti nesuferit,

sunt grozav de enervată,

scoate fuga un chibrit."


Iar chibrit? Simţi-i că-mi sare

țandăra, curat pârjol:

"Ce-s eu fabrică de fosfor?

Sunt regie? Monopol?


De când am intrat în casă

tot chibrit, chibrit, chibrit,

dracu’ să vă ia pe toate,

nu mai am, le-am isprăvit!

$$$

 "Școala nu e parc de distracție. 

       Profesorii nu sunt animatori, nici clovni. Credeți-mă, nu vreți entertaineri, vreți profesori buni.

     Copiii progresează doar provocați, cu rigoare, cu reguli, cu respect...cu dat de greu.

     Școala nu e locul unde copilul trebuie doar să râdă, să se distreze, să facă numai ce-i place, să dea pe "emisiunea" preferată. 

     Observ un trend așa care îndeamnă, dictează chiar, să ne dăm peste cap noi adulții ca celor mici să le fie cald, ușor și bine. Să nu cumva să fie deranjați de vreo cerință care-i pune la treabă. Ba chiar indicat să le facem noi deja treaba pe jumătate și-apoi să continue ei ce mai e de continuat. Pe jumătate sau chiar pe de-a-ntregul, că, deh, se uită ei ca la spectacol și învăța. Că doar copiii din ziua de azi sunt muuult mai deștepți decât eram noi. Și, atenție, spectacolul trebuie să fie pe placul lor, musai pe placul lor. Deci dați-vă peste cap să găsiți mereu și mereu scene noi de spectacol. Că ei se plictisesc ușor, n-au răbdare. Și schimbă canalul....ăăă ecranul imediat. E concurență mare.

      Dar binele copiilor stă în educația cu rigoare, cu bun-simț, cu provocări, uneori cu disconfort și dat de greu, cu responsabilitate și reguli nu totdeauna pe plac. Aș spune că tocmai acestea fac diferența.

     Confruntarea cu sarcini, cu experiențe nu tocmai pe plac.

     Sunt de-o viață alături de copii, împreună cu ei. Și cei mai înverșunați impotriva regulilor de bun simț, a provocărilor, a exigențelor, nu sunt de fapt copiii, ci adulții de lângă ei, care înțeleg greșit binele pentru ei în educație.

      Toată aprecierea și recunoștința mea pentru părinții care înțeleg să-și lase copiii să mai dea de greu, să muncească, să se străduiască. Să învețe și singuri. Nu e o jertfă!"

Laura Gunesch

$$$

 ÎN MEMORIAM GRAZIA DELEDDA


Această femeie a fost batjocorită, ignorată, umilită, respinsă...Doar pentru că s-a născut femeie.

Numele ei era Grazia Deledda.

S-a născut pe dealurile sălbatice din Nuoro, Sardinia - un tărâm unde fetele erau învățate să coasă, nu să viseze.

Ea a fost nevoită să abandoneze școală la doar nouă ani. Școala au spus ei este inutila pentru o fată. Dar Grazia nu credea asta.

Ea a studiat în secret - hrănindu-și mintea cu cărți împrumutate și sufletul cu povești care urmează să fie scrise.

Începe să scrie la 16 ani, dedicându-se literaturii și publicând prima carte de povestiri în anul 1890 (“În azur„). Spontaneitatea și intuiția compensează absența culturii teoretice (scriitoarea a fost autodidactă), iar puterea de muncă, neobișnuită, s-a concretizat în peste 50 de cărți, marea majoritate romane, scrise în mai puțin de cincizeci de ani. 

Marea popularitate de care s-a bucurat în timpul vieții se datorează deopotrivă numărului mare de cărți publicate și impactul pe care romanele sale, de factură realistă, cu puternice accente lirice l-au avut cu gustul cititorului italian din epocă. Pentru ea a fost o bucurie.

Pentru satul natal a însemnat un scandal.

O femeie? Să scrie? Ce păcat! Vecinii șopteau. Preotul nu era de acord.

Chiar și propria familie avea frisoane.

O femeie, spuneau ei, trebuie să fie in bucatarie - nu pe o pagină.

Dar Grazia a fost făcută dintr-un alt aliaj: cel a perseverenței. Scria noaptea, când toată lumea dormea. În tăcere și-a construit cariera sa în literatură.

Ani mai târziu, s-a stabilit la Roma, alături de un bărbat care credea în ea mai mult decât oricine: Palmiro Madesani.

Nu doar un soț. El a fost scutul ei, ancora ei, respirația ei. Când lumea a râs de ei -

a unei femei scriitoare și a unui bărbat mândru să meargă în spatele ei - au răspuns cu o sfidare tăcută.

Grazia a scris despre femei puternice, bărbați distruși și peisaje sălbatice, reflecții ale inimii ei neîmblânzite.

Și într-o zi în sfârșit lumea o va asculta.

În anul 1926, Grazia Deledda - fetița din Sardinia cu cunoștințe atât de modeste -

a devenit prima italiancă care a primit Premiul Nobel pentru literatură.

Când a urcat pe scenă, nu mergea singură.

Alături de el, mână în mână, mergea Palmiro...omul care a știut să iubească fără teamă. Pentru că dragostea adevărată nu îți cere niciodată să te micșorezi. Ea te ridică, când toată lumea încearcă să te doboare.

Iar tie Grazia...îți mulțumim.

Pentru că ne-ai învățat că a fi femeie

nu este o slăbiciune.

Este o lumină scrisă în istorie.

$$$

 Moartea poetului Vasile Alecsandri - 22 august 1890


Vasile Alecsandri s-a născut pe 21 iulie 1821 (există însă informații contradictorii asupra anului nașterii: 1821 sau 1819) și a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Alecsandri, născută Cozoni. Și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde a început să învețe carte cu un dascăl grec, apoi a studiat cu profesorul Gherman Vida. În acea perioadă funcționa la Iași școala lui Victor Cuenim, iar spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la acest pension francez, unde i-a avut colegi pe Mihail Kogălniceanu și de Matei Millo, de care îl va lega o mare prietenie.

În anul 1834, împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza și pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde și-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1838 viitorul poet face primele încercări literare în limba franceză, dar în anul următor s-a întors în țară și a ocupat un post în administrație până în 1846.

În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi, a preluat conducerea teatrului din Iași și și-a început activitatea de dramaturg, iar doi ani mai târziu, în 1842, tânărul Alexandri a făcut o călătorie în munții Moldovei, în urma căreia a devenit pasionat de culegerea poeziilor populare.

În această perioadă, cu prilejul seratelor literare și muzicale de la Mânjina, a cunoscut-o pe Elena, sora prietenului său, Costache Negri, de care s-a îndrăgostit nebunește. Seara în care Alecsandri a auzit-o pentru prima oară cântând pe delicata Elena a rămas ca una din cele mai frumoase din viaţa lui. Tânăra avea o fire afectuoasă şi era atrăgătoare prin maniere, discreţie şi blândeţe. “Când intra la serate, însoţită de sora sa, Catinca, gătite amândouă şi împodobite în rochii de bal, se năştea în jurul lor un murmur de admirare. Una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă, bourboniană şi plină de mândrie”, astfel sunt descrise cele două surori Negri de poet.

Povestea de dragoste dintre cei doi s-a împlinit la Veneţia, unde Elena Negri venise pentru a se întrema după o boală a plămânilor. Pe 15 septembrie 1846, “domnul şi doamna Alecsandri – Vallahia”, deşi nu erau căsătoriţi, sunt trecuți în registrele de la Palazzo Benzon, o clădire din secolul al XVI-lea, cu vedere spre Canal Grande. În jurnalul său, Alecsandri scrie că de la balconul apartamentului cu trei camere în care erau găzduiți vedea mulţimea de gondole de pe Canal Grande, “care se ocoleau unele pe altele ca nişte rândunele în zbor, apoi pierzându-se în canalele mai mici”. Și continuă: “Fericiţi cei ce iubesc! Şi mai fericiţi cei ce se ascund de lume şi pot să adauge, ca noi, la farmecul amorului lor pe acela al Veneţiei!”.

Cele două luni petrecute la Veneţia au ỉnsemnat însă începutul și finalul poveștii lor de dragoste. Starea de sănătate a Elenei Negri s-a înrăutățit și pe 12 noiembrie cei doi au hotărât să caute o regiune cu climă mai caldă în Italia. Pe drumul spre Sicilia, la Neapole, boala iubitei s-a agravat. Alecsandri şi Costache Negri au îmbarcat-o pe tânără pe un vas, pentru a o duce acasă. Elena Negri a murit însă pe vapor, la Istanbul, în braţele iubitului său.

Întors în țară, Vasile Alecsandri a devenit unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848, care în Moldova a avut un caracter pașnic. El este cel care, pe 27 martie 1848, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, a redactat petiția în 16 puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza.

După înfrângerea mișcării pașoptiste, tânărul este exilat, călătorește prin Austria și Germania, apoi se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu revoluționarii munteni. În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, întorcându-se în țară în luna decembrie.

Reîntors în țară în 1855, poetul s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, care era „de profesie menajeră” și slujea la Hanul de la Târgu Frumos al lui Novacovski, fostul bucătar al lui Petrache Mavrogheni, marele vistier al Moldovei. Când a văzut-o la han, lui Alecsandri i-a plăcut slujnica drăguţă, iar peste câteva luni Paulina deja era instalată în conacul lui, vecinii spunând despre ea că era „destul de plăcută și bine îmbrăcată”.

Scriitorul s-a căsătorit cu Paulina nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabilise la Mircești și a rămas până la sfârșitul vieții, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din țară în misiuni diplomatice.

“De mai mult timp Alecsandri se simțea slab. Un rău nedeslușit îi surpa încetul cu încetul viața. Cel dintâi care avu conștiința de puterea boalei fu însuși poetul, care, cu toate acestea, nu era descurajat, ci numai neliniștit. Întors în iarna anului 1888 la Paris, el păru îngrijat ceva mai mult ca de obicei, deși încă era îndeobște senin în vorba lui.

Într-o dimineață, fu nevoit să rămâie în pat și aceasta se continuă încă câteva zile. Medicii îi ordonau fel de fel de doctorii și regimuri. Atunci, de multe ori Alecsandri avea atitudini ce păreau că cristalizau conștiința unei vieți ce se stinge. Într-o seară, spre asfințitul soarelui, sta la o fereastră a Otelului Legațiunii, pe care acum nu-l mai părăsea. Era un apus de soare de o măreție tristă ca înmormântarea unui împărat. Ce s-o fi petrecut în mintea lui la priveliștea acestui apus nu s-ar putea spune cu siguranță, dar când privirea i se întoarse înapoi, ochii îi erau acoperiți de o tristețe înduioșătoare, zâmbetul care fu emblema vieții lui pierise acum de pe față și lăsase să străbată în locu-i o umbră tristă, umbra morții. Era în poet ceva din melancolia unui peisaj de toamnă, iar în glasul lui ceva ce se pierde, un om căruia nu i se mai zărea decât capul dincolo de zarea vieții, așa-i erau vorbele de solemne, testamentare, profetice.

În neputința de a călători, ceea ce făcuse el toată viața cu atâta dragoste, se ducea la hotelurile mari din Paris, la Grand Hotel sau la Continental, se așeza pe terasă pe un balansoar și privea ore întregi la călătorii ce plecau sau veneau. Această simplă privire îi făcea bine. Era în atmosfera călătoriilor și i se părea că se află el însuși în călătorie. Sufletul lui cu fond iluzionar căuta să se înșele singur. O slabă aparență a lucrurilor legănată în închipuire i se părea realitate.

Visul și speranța nu l-au părăsit pe poet până la cele din urmă licăriri ale vieții. Pe zi ce mergea, răul progresa, în 30 aprilie Alecsandri scria din Paris vechiului său amic arătându-i gradul boalei:

“Azi dimineață m-am sculat la 6 ceasuri ca să mă bucur de frumoasa verdeață ce se întinde sub ferestrele mele luminate de un soare splendid și încet-încet am putut să viu la biurou să-ți răspund… Sănătatea mea a fost din nou încerctă de nevralgii în mușchii din spate. Am avut dureri mari, dar nădăjduiesc că se vor mai micșora ceva și-mi vor lăsa puțină forță ca să pot face drumul până la Mircești…”

În adevăr, nu multe zile după aceasta putu să plece spre țară. Cu cât se apropia mai mult de Mircești, cu atât i se părea că se reînsănătoșează. Țăranii, care îl adorau, iesiră de astă-dată mai mulți înaintea lui, cu preotul și notarul satului în frunte, cu închinăciuni și sărutări de mâini. Natura, casa lui, grădina, cabinetul de lucru, biroul, fotoliul lui, toate aceste lucruri care avuseseră pentru el întotdeauna un glas ascuns de bucuri revederii, îl strigau acum mai tare ca oricând. (…)

În ziua de 22 august 1890 Alecsandri intră în agonie. Seara a vorbit ultimele două cuvinte întrebând ce oră e. Peste câteva minute se mai sculă puțin, privi în jurul său și căzu pe pernă. Alecsandri nu mai trăia. La autopsie se constată că pătimise de cancer la plămâni și ficat. Poetul muri tocmai pe locul unde scrisese mai toate lucrările sale literare, în locul unde altă dată fusese biroul său.

În ziua de 26 august fu înmormântat între doi vișini cu toată pompa datorată celui mai mare poet național și dus la gropă de cei nouă dorobanți din Vaslui cântați în Peneș Curcanul. În enorma mulțime de români ce veniră la înmormântarea lui, în fizionomiile lor consternate și mute de durere, păreau a tresări câteva întrebări: Cine ne va mai desmierda cu dragostea lui de poet iubirea de țară, răcoarea și murmurul câmpiilor, nemărginirea lanurilor lucii, umbra pădurilor și fiorurile poporului român, așa cum le-a cântat el?”

Sursa:

Nicolae Petrașcu, Vasile Alecsandri: studiu critic, Stabilimentul grafic I.V. Socec, București, 1894

$$$

 Toto Cutunio a murit... Astazi... (22 august 2023).


Viața lui Toto Cutugno. De la tragedia copilăriei ce i-a marcat întreaga viață, la iubirea pentru o singură femeie și titlul de unul dintre cei mai mari artiști ai lumii

    

Biografia lui Toto Cutugno este tradusă în peste 55 de limbi, lucru care ne îndreptățește să ne îndreptăm puțin atenția asupra unuia dintre cei mai mari muzicieni ai Italiei și, de ce nu, ai lumii.


În plus, concertul programat pentru data de 8 mai la Sala Palatului din București, a fost anulat din cauza problemelor de sănătate ale artistului. La finalul lunii aprilie, starea lui de sănătate s-a degradat, a fost internat în spital, iar medicul i-a refuzat orice formă de efort, obligându-l să-și anuleze toate concertele programate pentru anul 2022.


Cu emoția nostalgiei anilor 1990, am încercat să aflu cât mai multe informații despre viața lui Toto Cutugno și să vi le împărtășesc și vouă.


Compozitorul și cântărețul italian Toto Cutugno s-a născut în 1943, pe data de 7 iulie, în micul orășel Fosdinovo din Toscana, fiind botezat Salvatore. Tatăl viitorului compozitor era marinar și știa să cânte la tubă, prin urmare, fiului său i-a transmis dragostea pentru muzică și mare.


La vârsta de cinci ani, familia Cutugno a ajuns în La Spezia, unde băiatul a fost dus la școala de muzică, urmând cursuri de trompetă. Dar dezvoltarea muzicală completă a copilului a dus la faptul că a decis să învețe să cânte la tobe, acordeon și chitară. Acest lucru a fost facilitat de exemplul tatălui său, care a adunat o trupă și l-a luat pe fiul lui de șapte ani drept baterist.


La vârsta de cinci ani băiatul suferea de un stres sever, care i-a influențat întreaga viață. Dintr-un accident, sora lui a murit sufocată cu mâncare. O tragedie atât de impresionantă pentru un copil, a făcut ca acel băiat vesel și lipsit de griji, Toto să devină chinuit de stres. Râdea foarte puțin, iar acest lucru se vede clar în fotografiile sale făcute la orice vârstă. Pentru cei mai mulți dintre apropiații lui, Toto era mereu gânditor și trist.


Ideea de a scrie cântece i-a venit în La Spezia, unde aproape tot timpul liber și-l petrecea înotând în mare și visând la ținuturi necunoscute. O astfel de stare de spirit romantică l-a condus la decizia de a-și exprima emoțiile și sentimentele prin muzică.


De asemenea, pasiunea pentru muzică s-a materializat și într-o colecție de discuri, pe care Toto Cutugno a început să o strângă încă din anii ‘50 , colecție ce azi numără peste 3.500 de exemplare.


Lui Toto Cutugno i-au plăcut întotdeauna fetele cu muzicalitate și romantism, dar prima dată s-a îndrăgostit la 14 ani. Această perioadă a vieții a coincis cu scrierea primei piese „La strada Dell’amore”, pe care a dedicat-o iubitei sale.


Cariera cântărețului a început la 13 ani, când a participat la concursul de acordeonişti, ocupând locul 3. Având în vedere că majoritatea participanților au fost mai în vârstă decât el, pentru tinerele talente a fost un succes.


Îmbunătățindu-și treptat abilitățile, Toto începe să realizeze că setul de tobe și acordeonul său atrag mult mai puțin decât un pian. Îi place jazz-ul, iar orchestra de jazz G Manusardi «G-Unit» pleacă într-un turneu prin Scandinavia. Toto avea 19 ani. Concertele au fost impresionante pentru tânărul muzician, iar acesta se asigură că vrea să-și conecteze viața cu muzica.


După ce se întoarce dintr-un turneu, Toto își face o formație, „Toto și Tati”, în care își invită fratele și trei prieteni. Repertoriul lor conținea hituri cunoscute. Acest repertoriu a fost popular în pub-uri, discoteci, restaurante, așa că timp de câțiva ani «Toto și Tati» au călătorit în aproape toată Italia. În concerte au inclus și cântece originale scrise de Cutugno.


Ascensiunea rapidă a lui Toto Cutugno ca si compozitor a început în 1974, când s-a întâlnit cu poetul Sfântului Pallavicini. Rezultatul colaborării lor este unul dintre cele mai faimoase hituri din secolul al XX-lea – «Africa», cântat de francezul Joe Dassin.


Succesul a fost atât de uimitor încât Dassin l-a rugat pe Toto să scrie un alt hit și astfel a apărut „Et si tu n‘existais pas”, care a fost un succes și mai răsunător.


După aceea, Toto a avut o mulțime de oferte de la cântăreții francezi Mireille Mathieu, Johnny Hallyday, Dalida, Michel Sardoux. Cutugno a început să intre în listele trupelor P. Mauriat, F. Purcell, D. Lasta.


Succesul său ca compozitor nu a fost suficient și Toto Cutugno și-a încercat norocul ca interpret. Grupul „Toto și Tati”, care exista încă, este redenumit în cel mai sonor nume – „Albatros”. Toto trimite o cerere la festivalul «San Remo- 1976». Băieții au ocupat locul 3, iar piesa «Volo AZ 504» a apărut doar în Franța cu un tiraj de 8 milioane de discuri.


În 1977, în San Remo, «Albatross» cu piesa «Gran premio» este doar pe locul 5. În ciuda faptului că Cutugno nu se aștepta să câștige, acest rezultat a fost o lovitură, dar o serie de necazuri tocmai a început. Trupa s-a despărțit, Toto a avut o ceartă cu Pallavicini, acesta din urmă a început să afirme că succesul Cutugno este doar meritul lui. Lovitura era atât de puternică, încât Toto nu reușea să se aşeze din nou la pian.


La sfârșitul anilor 70, compozitorul a început să-și recapete încrederea. A continuat să scrie cântece pentru muzicieni francezi și italieni. Printre clienții săi s-au numărat Ornella Vanoni, Marcella, D. Nazzaro, «‘Ricchi e Poveri» , și a compus coloana sonoră a filmelor de succes «The taming of the shrew».


În 1980, Cutugno călătorește la San Remo și câștigă locul 1 cu piesa «Solo noi». După aceea, el continuă să participe în mod regulat la competiție, ocupând locurile de la primul până la al cincilea, cântând el însuși melodii sau dându-le altor interpreți. La nivel internațional talentul lui este tot mai apreciat. În 1980 a luat Marele Premiu al festivalului de la Tokyo.


În 1981, cântăreațul a lansat albumul «La mia musica», în spaniolă, engleză și franceză, deoarece pe lângă Europa, compozitorul a început să concerteze în Argentina, Japonia, Australia, Canada, SUA. „My music” a fost inclus în cele mai bune albume din întreaga sa carieră.


În 1983, Toto Cutugno a scris una dintre cele mai cunoscute piese «l’italiano» (mai bine cunoscută la noi ca «Lasate mi cantare»), care înseamnă «San Remo-83», iar albumul devine unul de «aur» .


În 1984, vine un alt cântec de succes „Serenata” după care dă naștere unei frenezii generale pentru cântărețul italian în URSS. Cântecul începe să răsune în fiecare casă.


În 1990, pentru cântecul „Gli amori” prezent la festivalul de la San Remo, Toto Cutugno a avut un invitat special: Ray Charles. După acel moment a strigat în gura mare că acesta a fost ultimul său festival.


Tot în 1990, Toto a câștigat locul I la Eurovision, interpretând „Insieme”.


În 1993, Toto Cutugno a fost invitat la Cerbul de Aur unde a avut un recital impresionant în care a strecurat melodia românească „Ciobănaș cu 300 de oi”.


În 2007, Toto Cutugno a fost diagnosticat cu cancer, a suferit o intervenție chirurgicală majoră, după care a petrecut câțiva ani sub chimioterapie intensivă și reabilitare ulterioară.


În tinerețe cântărețul a avut mare succes la femei, dar viața i-a ales una singură. Toto Cutugno este căsătorit de 27 de ani cu Carla, pe care a cunoscut-o la clubul «Dragon» din Lignano Sabbiadoro, care a găzduit unul dintre concertele lui.


Cei doi și-au dorit să aibă cel puțin patru copii, dar nu s-a întâmplat așa. Prima sarcină a lui Carla promitea gemeni, dar medicii au descurajat-o pentru că exista un risc mare de moarte. După aceea, nu a mai putut avea copii. Dar pentru Toto, copiii și familia au fost întotdeauna cele mai importante lucruri din viața lui.


Nico este fiul lui Toto, care s-a născut în 1989. Mama lui Nico este o fostă cântăreță care i-a sucit mințile lui Cutugno în timpul unui zbor. La momentul respectiv Carla era conștientă de ceea ce se întâmpla, însuși Toto mărturisindu-i totul. Ca femeie înțeleaptă, nu l-a lipsit de fericirea paternității, iar mai târziu Nico avea să se mute în casa lor.

$$$

 Sultana Marsil, generoasa soacră a doctorului Carol Davila, a decedat pe 22 august 1872...


Sultana Marsil s-a născut pe 29 iulie 1816 și a fost fiica paharnicului Costandin Alexandru Teodor Colceag și a Mariei Colceag, fiică a paharniculuI Constatin Câmpineanu. Boieroaica s-a căsătorit cu doctorul francez Constantin Alfons Marsil (scris și Marsilli sau Marsillie), fost medic primar la Spitalul Colțea între anii 1842-1843, din această căsătorie rezultând mai mulți copii, printre care o fată, Maria, care a devenit prima soție a doctorului Carol Davila.

Despre medicul francez se știe că ajunsese în Țara Românescă în ianuarie 1827, odată cu trecerea prin București a marchizului Alexandre Ribeaupierre (fost plenipotențiar la congresul de la Akerman), că își făcuse ucenicia în Rusia și decisese să rămână la București, unde a participat la combaterea epidemiei de ciumă. Francezul căsătorit cu Sultana a făcut parte din “Înaltul Comitet al precurmărei boalei” împreună cu doctorul rus Lachier și “se îndeletnicea neîncetat făcând punere la cale în orașul Buecurești, pentru precurmarea molimei, în răspunderea lor fiind vizitarea trupurilor moarte”. Într-o corespondență din 27 iulie 1829 se arăta că, din 26 de medici câți erau în ianuarie în Capitală, în iulie mai rămăseseră doar cinci, printre care și doctorul Marsil, care ajunsese șeful comisiei de sănătate a orașului.

Pe 1 aprilie 1831, cu prilejul distribuirii medicilor în regiuni sanitare, tânărul medic a fost numit în județul Ilfov, iar când a izbucnit holera, în vara aceluiași an, a fost detașat de către ruși la Comitetul Central pentru combaterei epidemiei, fiind considerat “specialist și bun cunoscător în asemenea chestiuni”, cu o leafă de 1.000 de lei pe lună. După stingerea epidemiei, Marsil a rămas în București și, drept recompensă pentru munca lui, a fost retribuit de stat, în anul 1832, cu 200 de lei pe lună. În august 1833, când administrația a vrut să-i onoreze pe cei care se remarcaseră în combaterea epidemiei de holeră, distinsul medic a primit din partea statului un inel cu cu brilliant.

Medicul Marsil s-a căsătorit în 1835 cu Sultana, “o nobilă pământeancă, datorită căreia ia contact cu lumea bună și bogată”, iar un an mai târziu a solicitat cetățenia română, adică împământenirea. Comisia administrativă compusă din Manuil Băleanu, Ioan Cocorăscu, Iancu Filipescu, Radu Cornescu și Dimitrie Greceanu au înaintat pe 15 iunie 1836 cererea lui Obșteștei Adunări, subliniind:

“Doctorul Marsilie, după art. 379 din Regulamentul Organic, va putea dobândi dreptul de naturalizat pământean după șapte ani de la darea jalbei sale, fiind căsătorit cu o pământeancă nobilă. Însă Comisia este de părere, dacă se va găsi cu cale și de Obșteasca Adunare ca, fiindcă doftorul Marsilie după vremi a slujit în primejdie de viață, dând ajutor locuitorilor acestui Prințipat la epidemiile cari secerau cu o iuțeală anevoe de a se descrie, fără a privi la cel mai mic enteres măcar, de a i se ierta doi ani, dacă nu și mai mult, din sorocul de șapte ani ce s-au însemnat mai sus, spre încurajarea altor străini de a se arăta cu însemnătoare slujbe către Patrie.”

După o serie de proceduri administrative destul de complicate, perseverentul medic a primit naturalizarea în Țara Românescă în 1837.

În martie 1860, Maria, fiica lui și a Sultanei, care devenise cu un an în urmă soția tânărului Carol Davila, a murit în urma primei sale nașteri, iar drama prin care a trecut a făcut-o boieroaica Marsil să facă o serie de donații deosebit de însemnate pentru acea epocă. Muzeul Theodor Aman deține portretul Mariei Davila, realizat în 1864 de pictor, după o fotografie făcută la Paris.

Deoarece Institutul Orfanotrafion rămăsese fără niciun mijloc de a se administra pentru că fondurile de la cutia milelor erau deturnate de la destinația lor, iar cele ale caftanilor nu mai erau plătite și averile lăsate de Mitropolitul Filaret, inclusiv sumele acordate pentru acest scop au fost “cu meșteșug sfeterisite” și orfanii riscau să rămână pe drumuri, doctorul Carol Davila adunase vreo 40 de copii fără părinți, băieți și fete, într-un local din Strada Colței, adică în casa Sultanei Marsil, soacra sa, unde locuia și el cu tânăra soție.

Așadar, primul local al orfelinatului ce va devenit cunoscut ca Azilul Elena Doamna a fost mai întâi în casele acestei doamne, perioadă în care copiii s-au aflat sub supravegherea doamnei Coralia Banu. Cum însă orfanii aveau necesitate de o îngrijire mai bună și mai potrivită cu cerințele timpului, s-a găsit de cuviință să se aducă călugărițe catolice, iar ca directoare a fost numită tot o călugăriță numită Mater Stanislas, apoi Doamna Kelemen.

După moartea Mariei și mariajul cu cea de-a doua sa soție, Ana Racoviță, doctorul a părăsit casele Sultanei Marsil, clădirile fiind donate Eforiei Spitalelor civile, iar cu această ocazie Orfanotrofionul pe care îl administra a fost mutat la Cotroceni.

Dramaturgul Alexandru Davila, fiul lui Carol Davila și al Anicăi Racoviță Davila, a consemnat propriile amintiri despre destoinica boieroaică: “Tata era prea mâhnit ca să locuiască în casele Mariei, ce fuseseră moștenite de el, cu întreaga avere, după moartea ei și a copilei care murise și ea după câteva zile de la naștere, așa că le părăsi. Voind să înapoieze Sultanei Marsil, muma Mariei, toată zestrea, el își reluă apartamentul de la Reședința Franceză. Sultana Marsil, care avea o deosebită simpatie pentru ginerele său, nu se învoi să primescă înapoi zestrea fiică-si. După multe discuții, tatăl meu consimți să păstreze moșia Albești (Argeș) și terenul cu casele de lângă Cotroceni, cu condiția ca Sultana Marsil să ia înapoi casele din oraș și moșiile din Ialomița. Așa se și făcu. Dar simpatia Sultanei Marsil crescu și mai mult cu acest prilej. Mi-o aduc aminte. Ea ne răsfăța foarte mult pe mama și pe mine și ne zicea: Lăsați-mă să-mi închipui că sunteți ai mei!”

Simțindu-și sfârșitul aproape, în data de 21 Februarie 1872, fosta soacră a medicului, Sultana Marsil, a donat Azilului de fete toată partea de moștenire a fiicei ei decedate, adică a IV-a parte din averea familiei, și anume:

– Moșia Albești cu case și livezile de pe dânsa în sumă de 8.517 pogone și 1118/1296, afară de locurile sătenilor date după legea rurală din 1864

– Din trupul Rotunda – 130 pogone și 171/1296

– Din Muntele Oticul Gura Plaiulul cu pădure – 2555 pogoane și 1196/1296

– Din Munții Lespedile și Podeanu cu pădure de brazi – 3.754 pogoane și 535/1296

– Din suhaturile Clocoticiu Tefericiu, Mlaca și Pirienii – 1921 pogoane și 762/1206, ceea ce totalizate se ridică la suma de15.879 pogoane și 1190/1296.

Venitul acestor moșii, care la 1872 era de 500 galbeni austrieci, urma să se servească la ‘întreținerea a 12 fete părăsite de născătorii lor și alese prin tragere la sorți din copilele Azilului, dintre cele mai silitoare și cu minte, alegerea să se facă la 8 septembrie din 10 în 10 ani, iar la măritiș să li se dea la fiecare a douăsprezecea parte din fond”.

În afara acestui gest nobil, soacra doctorului Davila ridicase în iulie 1865, pe cheltuiala ei, un rând de case în fața Bisericii Enei din București și le donase pentru a găzdui preoții lăcașului de cult.

Sultana Marsil a murit pe 22 august 1872 și a fost înmormântată la Mănăstirea Pasărea de lângă București, lăcaș de rugăciune de care se îngrijise încă din timpul vieții și pentru care, conform documentelor, făcuse următoarele donații:

A dăruit o pereche de cercei de mare valoare pentru Maica Domnului

A îmbrăcat în argint două icoane

În 1894, osemnintele generoasei soacre a doctorului Davila și ale Mariei, fiica ei prematur decedată, au fost dezgropate și puse într-un mic sicriu în gropnița mănăstirii, unde se află și astăzi.

Sultana Marsil

Surse:

Gheorghe M. Ionescu, Istoria Cotrocenilor, Lupescilor (Sf. Elefterie) și Grozăvescilor, 1902

Dr. Pompei Samarian, Medicina şi farmacia în trecutul românesc. Volumul 2: 1775-1834, București, 1938

Alexandru Davila, Din torsul zilelor, vol. I, Editura Oltenia

$$$

 Un soț infuriat ii trimite lui soacră-sa un SMS.

„Produsul dvs. (fiica), nu pregătește mâncare normală. Nu face curat în apartament! Nu-mi spală și nici nu-mi calcă cămășile!”

Soacra îi răspunde:

„Alegerea a fost făcută personal de dvs. Marfa e vândută. Garanția este expirată. Producătorul nu poartă nicio răspundere!

PS: Posibil s-a detracat programul…Incercați să suciți cu cheița acolo unde trebuie…Nu vă descurcați – angajați un specialist!”

$$$

 – Doctore, nu pot scapa de sughit.

Doctorul o consulta si-i spune :

-Sunteti insarcinata.

Calugarita se intoarce la manastire si povesteste ce i-a spus doctorul. A doua zi stareta se adreseaza doctorului :

– De ce i-ati spus asta calugaritei noastre ?

– Ca sa o sperii si sa scape de sughit …

La care stareta :

-Cel care s-a speriat a fost episcopul, s-a aruncat din turn !!!

$$_

 https://cashclub.ro/register?ccref=2GHiGDql

Este o platforma de shopping online cu reducere de tip cashback: o parte din suma cheltuită pe oricare dintre magazinele de pe platforma se returnează in contul propriu și se poate retrage în momentul în care se ajunge la o anumită limită. Pentru cei care fac cumpărături online frecvent, cashback-ul poate ajunge la sume deloc de neglijat. Plus că puteți beneficia de cupoane de reduceri la fiecare magazin în parte. Ceea ce, pe ansamblu, duce la economii pe termen mediu și lung.

$$$

 Joe Dassin, cântărețul poliglot, idolul femeilor a decedat pe 20 august 1980.

Joe Dassin a fost în topurile din Franța, apoi și în lume. Faptul că era poliglot l-a ajutat să înregistreze cântece în limbile germană, rusă, spaniolă, italiană, greacă, franceză și engleză. A murit la 41 de ani. I s-a oprit inima.

Cu un tată regizor și o mamă violonistă, era firesc ca Joe Dassin să devină artist. Însă, el s-a pregătit pentru medicină și antropologie. A obținut chiar și o diplomă de cotor în antropologie. Totuși, cânta pentru a se întreține la facultate, lucra ca DJ la un radio. Prima lui soție l-a îndemnat să înregistreze un demo pentru CBS France, casa de discuri care-l va lansa în industria muzicală.

Joe Dassin a fost unul dintre cei mai populari cântăreţi francezi ai anilor ‘60-’70. O voce caldă, ușor de recunoscut, arătos, cu părul buclat și ochi albaștri. A avut la picioare multe admiratoare din toată lumea.

“Et si tu n’existais pas”, “À toi”, “Aux Champs-Elysées, “L’Été Indien” şi multe alte melodii au rămas piese de referinţă în memoria muzicală a lumii.

S-a născut la Yew York. Tatăl său a fost regizor și a fost alungat de la Hollywood când a început prigoana celor care simpatizau cu comuniștii. Când Joseph Ira Dassin avea 14 ani, familia sa se refugiază în Europa. În cele din urmă, se stabilesc la Paris. Tatăl caută de lucru, ca și mama lui, violonistă de origine maghiară.

La vârsta de 16 ani, Joe Dassin vorbea deja trei limbi străine şi îşi luase cu brio Bacalaureatul. Părinţii lui Joe vor divorţa curând. El se întoarce îm America, unde se înscrie la Universitatea din Michigan. Studiază medicina şi antropologia. Ca să se întrețină, a cântat în campusuri studențești, a fost camionagiu, curier. Dar, a început și să compună. Când a trebuit să efectueze serviciul militar a aflat că are probleme cu inima.

După absolvirea facultăţii şi obţinerea doctoratului în antropologie, Joe revine în Europa, stabilindu-se în Italia, unde se afla tatăl său.

În 1963, o întâlneşte pe Marysse, cu care se va căsători. La insistenţele soției, Dassin va înregistra un demo pentru CBS France, casa de discuri care-l va lansa în industria muzicală.

Vocea sa gravă va atrage multe laude, în mod deosebit din partea publicului feminin. Succesele se țin lanț. Va cânta pe marea scenă a Teatrului Olympia, cu mare succes. Este invitat să cânte la Radio Luxembourg și să scrie pentru revista Playboy. În perioada următoare, artistul scrie pentru The New Yorker, dublează filme americane, joacă în filmele „Nick Carter et le trèfle rouge” și „Lady L”. Este regizor al piesei de teatru „What’s New Pussycat?”.

Curând a semnat și cu o mare casă de discuri americană. La început nu a avut succes, dar nu s-a descurajat. A fost sfătuit să se îmbrace în alb și, de atunci, acesta a fost costumul de scenă.

Avea 33 de ani când a suferit un atac de cord. După o lună de suferinţă, cântărețul revine în studiouri, pentru albumul ce conțineau „Les Champs-Élysées” și „Le Chemin de papa”.

În 1973, Marysse va naşte prematur, iar copilul va muri cinci zile mai târziu. Joe intră într-o depresie serioasă, însă munca, proiectele muzicale îl salvează.

Imediat cum apare “Aux Champs-Elysées”, va fi cunoscut în întreaga Europă. În 1976 apare “Et si tu n’existais pas” şi Dassin va vinde peste 20 de milioane de discuri.

În 1977 divorţează de Marysse şi se va căsători cu Christine Delvaux cu care va avea un fiu. La sfârşitul lui 1979, Christine este însărcinată pentru a doua oară, dar Joe va cere divorţul! Zvonurile despre viaţa lui sentimentală influenţată de depresii devin din ce în ce mai dese. Atât jurnaliştii francezi, cât şi cei americani, au încercat să pătrundă misterele vieţii lui Joe Dassin. Dar, Joe era o persoană extrem de discretă. Christine îi va dărui cel de-al doilea fiu, Julien.

În 1980, artistul va avea un nou infarct. Va fi internat la Spitalul din Neuilly. Apoi, la Los Angeles, este marcat de un nou atac. Orice exces îi este cu desăvârşire interzis. “Este deprimat şi continuă să se autodistrugă”, va titra presa franceză. Pleacă în Tahiti ca să se refacă, dar va avea o criză cardiacă fatală, care îi va aduce sfârşitul, înainte de a împlini 42 de ani.

$$$

 ALBASTRUL ȘI SEMNIFICAȚIA SA PENTRU EGIPTENI


Albastrul a fost creat pentru întâia oară de egiptenii antici, care au născocit un pigment rezistent, menit să înfrumusețeze arta decorativă și aplicată. Acest pigment, cunoscut sub numele de „albastru egiptean”, era folosit la împodobirea ceramicii, a statuilor și a mormintelor faraonilor.


Albastrul egiptean a fost primul pigment sintetic din istorie. El era obținut prin amestecul de siliciu, var, cupru și alcalii, iar nuanța sa intensă era dată de tetrasilicatul de calciu și cupru (CaCuSi₄O₁₀). Procesul presupunea topirea ingredientelor — nisip silicios, calcit, minereu de cupru și sodă — la o temperatură de aproximativ 850 de grade Celsius. Primele dovezi ale folosirii acestui pigment datează din jurul anului 2200 î.Hr.


De-a lungul a șase milenii, albastrul a continuat să evolueze, inspirând meșteșugari și artiști ai tuturor epocilor, dând naștere unor capodopere devenite simbolice. Evoluția sa nu s-a oprit nici astăzi — în urmă cu mai puțin de un deceniu a fost descoperită o nouă nuanță de albastru.


Un fapt fascinant: în anul 2006, oamenii de știință au aflat că albastrul egiptean posedă o proprietate uimitoare — aceea de a lumina sub radiație fluorescentă. Această descoperire a ușurat identificarea pigmentului pe artefactele antice și a reprezentat un veritabil salt înainte pentru istorici.

$$$

 Pilda despre Franz Kafka


Când scriitorul avea patruzeci de ani, se plimba printr-un parc din Berlin și a întâlnit o fetiță care plângea, fiindcă își pierduse păpușa cea iubită. Împreună cu Kafka au căutat-o zadarnic.


Kafka i-a spus să-l aștepte acolo a doua zi și că vor reveni să continue căutarea.


Au căutat din nou, dar fără izbândă, iar atunci scriitorul i-a dăruit fetiței o scrisoare „scrisă” de păpușă:

„Te rog, nu plânge. Am plecat într-o călătorie să văd lumea. Îți voi povesti despre aventurile mele.”


Astfel a început o istorie care a durat până la sfârșitul vieții lui Kafka.


La fiecare întâlnire, el îi citea noi scrisori ale păpușii, pline de aventuri și de „vorbe jucăușe”, pe care copila le asculta cu încântare.


În cele din urmă, Kafka i-a adus înapoi o păpușă (pe care o cumpărase).


„Dar aceasta nu seamănă deloc cu păpușa mea”, a spus fetița.


Scriitorul i-a întins o altă scrisoare, în care păpușa mărturisea: „Călătoriile m-au schimbat.”

Fetița a strâns la piept noua păpușă și, fericită, a dus-o acasă.


Un an mai târziu, Kafka s-a stins din viață.


După mulți ani, devenită adultă, fetița a descoperit înăuntrul păpușii o scrisoare ascunsă. În biletul firav, semnat de Kafka, stătea scris:


„Tot ceea ce iubești va fi, mai devreme sau mai târziu, pierdut, dar în cele din urmă iubirea se va întoarce la tine sub o altă înfățișare.”

$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:


EMILE ZOLA ȘI JEANNE ROZEROT


„Era fermecătoare, cu trupul ei înalt şi subţire, cu picioarele lungi ca nişte fusuri, cu bustul ei plăpând şi energic, cu sânii rotunzi, cu gâtul rotund bine înfipt, cu braţele mlădioase. Avea mult farmec, un trup suplu şi viguros. Şi mai ales o piele strălucitoare, ca o mătase albă şi fină, drăguţă, adorabilă.”


În primăvara anului 1888, Emile Zola lucrează la Medan. I-a crescut burta. Gâfâie la cel mai mic efort. Uneori aţipeşte pe hârtie.


În 1888 Zola are 48 de ani, s-a îngrășat foarte mult, are numeroase probleme de sănătate, este nefericit. Singurul moment de relaxare al zilei este cântecul lenjeresei angajate de soția sa care se aude din camera unde tânăra lucrează. Numele ei este Jeanne-Sophie-Adèle Rozerot, este originară din Burgundia și este înaltă, suplă, brunetă, cu ochii mari și blânzi. Este fiica unui morar. Zola se îndrăgostește iremediabil. Jeanne este măgulită că a atras atenția maestrului iar Zola este fericit că tânăra acceptă dragostea unui moș ca el, căci diferența de vârstă dintre ei este enormă: 27 de ani! Scriitorul o instalează pe Jeanne într-un apartament spațios de pe rue de Sainte-Lazare, la numărul 66. Deși are mustrări de conștiință că o înșeală pe devotata lui Gabrielle-Coco, nu se poate abține să nu se plimbe cu Jeanne prin tot Parisul și să-și afișeze fericirea. Gabrielle e nebună de gelozie. De dragul lui Jeanne, Zola face mai multă mișcare, ține dietă, slăbește, arată cu zece ani mai tânăr. Pasionat de fotografie, își imortalizează mereu iubita pe peliculă, precum și epoca în care trăiește. Pentru ea înfruntă întreaga opinie publică. Tacit, prietenii îl aprobă. Tot erotismul din viitoarele romane se estompează, acum Zola îl trăiește.   


Jeanne o naște pe Denise la 20 septembrie 1889, bucuria lui Zola fiind nemărginită: în sfârșit, un copil! Doi ani mai târziu, i se naște și cel de-al doilea copil, micuțul Jacques. De acum înainte, Zola se împarte între cele două femei din viața sa, având grijă ca nici una să nu ducă lipsă de nimic. Încet-încet, Gabrielle acceptă situația și-i primește pe cei doi copii pe lângă ea, participând și ea la educația și viitorul lor. După moartea scriitorului, Gabrielle va accepta ca cei doi copii să poarte numele de Emile-Zola, cu liniuță între ele. Denise Emile-Zola va deveni soția lui Maurice Le Blond, iar Jacques Emile-Zola va deveni doctor.         

      

În camera cu albituri a doamnei Zola, cântă o voce foarte tânără. Uneori stă şi-o ascultă. Zâmbeşte. Apoi zâmbetul dispare. Zola se vede mai bine decât într-o oglindă. „Sunt săptămâni, chiar luni, când sufletul mi-e cuprins de vijelie, o vijelie de dorinţe şi regrete.” Jocurile s-au făcut. Se va îngrăşa mai tare, până ce va crăpa, lângă Alexandrine şi câinii săi. Cu fruntea dezgolită, ridată de-a curmezişul, încreţită, cu privirea obosită şi plictisită, îmbătrâneşte urât. O fotografie ni-l înfăţişează în cămaşă de noapte, umflat, diform, cu lornionul de aur atârnându-i lamentabil la capătul şnurului.


Peste un an şi jumătate, obiectivul fotografic prindea un bărbat întinerit cu vreo zece ani, care-şi mai tăiase din barbă, cu un barbişon cuceritor, al cărui pântec dispăruse, purtând nişte costume bine croite, cu mănuşi de culoare deschisă şi umbrelă elegantă. Mai dispăruse şi din chelie, din cauza pieptănăturii, cu tot părul dat pe spate. În perioada când a fost cel mai gras, scriitorul avusese 100 de kilograme, măsurând 114 centimetri peste burtă. S-a pus pe slăbit. Scăderea a fost vertinginoasă. S-a stabilit spre 75 de kilograme.


Care a fost cauza acestei transformări neaşteptate? Zola era îndrăgostit! Prietenii au fost uluiţi să-l vadă plimbându-se foarte sprinten pe Champs-Elysees cu o femeie înaltă cu părul negru ondulat, aranjat cochet într-un coc, cu mijloc subţire, cu mers elastic, cu ochi de gazelă, cu obraji rotunzi, cu ţinută decentă, senzuală şi visătoare. Într-o zi au fost văzuţi pe bicicluri. Ea pedala la marginea trotuarului; el, galant, cu capul sus, o apăra de primejdiile circulaţiei.


Paul Alexis a fost unul dintre primii prieteni care a înţeles această poveste. Fireşte că era mâhnit pentru soţia lui Zola, dar îi reproşa acesteia că e mai în vârstă decât soţul ei şi că îşi arăta vârsta, că are o înfăţişare din ce în ce mai respectabilă, că-l făcea pe Zola să regrete că nu-i dăruise copii.


Atunci şi-a adus aminte Alexis de nişte lucruri neînsemnate cărora nu le dăduse nicio importanţă. O zărise la Medan pe fata aceea înaltă care cânta mereu, o lenjereasă pe care doamna Zola o angajase ca să-i fie de ajutor la pasiunea pentru lenjerie, pentru levănţică şi ordinea din dulapuri. Alexis, care pe vremuri fusese cam afemeiat, ar fi regretat că nu putea face curte acelei brunete blânde cu ochi căprui, de o senzualitate atât de drăgălaşă sub cununa ei de păr negru, dar era pe punctul de a se căsători.


Cunoaştem puţine lucruri despre dragostea lui Emile Zola şi Jeanne Rozerot. Scrisorile cu privire la începutul acestei iubiri au dispărut. Căutăm zadarnic printre hârtiile sale cea mai mică aluzie la unica aventură din viaţa sa, cunoscută totuşi începând din 1889. Sigur e faptul că dragostea aceasta s-a născut din respect, delicateţe, admiraţie reciprocă şi uluire, Jeanne, stupefiată că maestrul i-a acordat atenţie, Zola, uluit că o fată frumoasă de 20 de ani n-a manifestat dezgust faţă de un bărbat gras, cu 27 de ani mai în vârstă decât ea.

$$$

 WILLIAM SHAKESPEARE


„Acolo unde eşti se află lumea întreagă.”— William Shakespeare. cel mai mare dramaturg din toate timpurile, ale cărui existenţă şi opera au fost marcate de numeroase mistere şi dileme, neelucidate încă pe deplin.


William Shakespeare s-a născut, după toate probabilităţile, la 23 aprilie 1564 – data fiind marcată de Ziua Sfântului George, la Stratford-upon-Avon, Warwickshire, Anglia, fiind al treilea din cei opt copii ai familiei, fiul lui John Shakespeare, negustor de mănuşi şi membru al consiliului municipal, şi al lui Mary Arden, fiica unui fermier prosper. Se ştie cu certitudine că William a fost botezat la 26 aprilie 1564.


Stratford era atunci o aşezare liniştită, faimoasă pentru bâlciurile şi zarva târgurilor săptămânale. Magazinele cizmarilor, ale croitorilor, tinichigiilor, măcelarilor, fierarilor, rotarilor şi mănuşarilor – inclusiv al lui John Shakespeare – stăteau aliniate pe străduţele înguste şi întortocheate. În împrejurimile oraşului, fermele erau ideale pentru cultivarea orzului, îndeletnicire care a dat naştere principalei industrii din Stratford, fabricarea malţului – prăjirea şi măcinarea boabelor de cereale pentru producţia de bere.


William a primit educaţia primară la „King’s New School” din localitatea natală, o şcoală liber privilegiată, planul de învăţământ asigurând o educaţie bazată mai ales pe gramatica latină şi studiul limbilor clasice.


La vârsta de 18 ani, la 27 noiembrie 1582, s-a căsătorit cu Anne Hathaway, care era cu opt ani mai mare decât William, faptul că era însărcinată grăbind se pare ceremonia şi stârnind astfel mânia Curţii consistoriale a Diocezei de Worcester. Cei doi au avut trei copii: Susanna – botezată la 26 mai 1583, şi gemenii Hamnet şi Judith – botezaţi la 2 februarie 1585. Hamnet avea însă să moară din cauze necunoscute la vârsta de 11 ani.

În perioada 1585 – 1592, s-a stabilit la Londra, unde a fost scriitor, actor şi a deţinut o parte din compania de jocuri „Oamenii Lordului Chamberlain” – „The Lord Chamberlain’s Men”, devenită ulterior mai cunoscută ca „Oamenii Regelui” – „King’s Men”, o trupă adoptată de regele James I, după moartea reginei Elisabeta I.


Se pare că activitatea sa desfăşurată la Londra i-a adus o bunăstare importantă, astfel că a cumpărat o proprietate în cartierul londonez Blackfriars, iar în oraşul natal deţinea cea de a doua cea mai întinsă proprietate.


Cu toate acestea, există foarte puţine date despre Shakespeare, din această perioadă a vieţii, istoricii care au studiat documentele vremii numind intervalul respectiv de timp – ca şi perioada 1578 – 1582, de până la căsătorie – „anii pierduţi” ai lui Shakespeare.

Unele dintre motive ar putea fi acelea că Shakespeare ar fi dispărut din oraş pentru a evita acuzarea sa în privinţa braconajului de cerb sau că, mai apoi, ar fi evitat judecata bisericii pentru datoriile acumulate.


„Sunt slabi cei cruțați de suferință.” — William Shakespeare


La începutul anului 1590 sunt scrise primele lucrări ale lui Shakespeare – „Richard al III-lea” şi cele trei părţi din „Henry VI”, iar primii actori cu care a lucrat în această perioadă sunt Richard Burbage, William Kempe, Henry Condell şi John Heminges.

În anii 1593 şi 1594, teatrele au fost închise din cauza ciumei, iar Shakespeare a publicat două poeme narative pe teme erotice, „Venus şi Adonis” şi „Violul Lucreţiei”, poeme dedicate lui Henry Wriothesley.


În fapt, majoritatea operei lui Shakespeare a fost scrisă între anii 1585 şi 1613, fiind reprezentată de 154 de sonete şi numeroase poezii, dar şi de cele mai importante tragedii şi comedii din literatura universală, rodul abilităţii lui de a reliefa cele mai profunde aspecte ale naturii umane. Din păcate, momentele scrierii pieselor de teatru ale lui nu se cunosc în totalitate.


Deja, în anul 1592, era suficient de cunoscut pentru a stârni primele acuzaţii de plagiat, un oarecare Robert Greene afirmând despre acesta că este nici mai mult nici mai puţin decât „o cioară parvenită, împodobită cu penele noastre”.


În 1596 scrie tragica poveste a lui Hamlet, prinţul Danemarcei, inspirată, se pare, de moartea prematură a unuia din gemenii săi, iar în 1599, două dintre proiectele timpurii ale sonetelor 138 şi 144 au apărut în „The Passionate Pilgrim”, fiind publicate sub numele său dar fără aprobarea autorului.


Doi ani mai târziu Shakespeare se mută în parohia Sf. Elena din Bishopgate, unde apare ca actor în piesa „Every Man in his Humor”, a lui Ben Johnson.


După anul 1600 scrie mai ales tragedii, după Hamlet urmând „Regele Lear” şi „acbeth”.

În perioada 1606-1607, Shakespeare a scris puţine piese de teatru şi nici una nu îi mai este atribuită după 1613.


În 1609 îşi publică sonetele, marea majoritate poezii de dragoste, unele închinate amantei sale – denumită „The Dark Lady”, iar altele închinate unui tânăr – denumit “frumos stăpân”, în cele din urmă criticii săi interpretând nuanţări artistice ale orientării sale sexuale variate.


Patru ani mai târziu se retrage în localitatea natală, unde va muri la 23 aprilie 1616, exact în ziua atribuită naşterii sale, pe piatra sa funerară scriind „Binecuvântat fie cel ce lasă (în tihnă) aceste pietre şi blestemat fie cel ce-mi mişcă oasele”.


„Atâta timp cât putem zâmbi, cauza nu e încă pierdută.”— William Shakespeare

În anul 1623, John Hemings şi Henry Condell au publicat Ediţia princeps a pieselor lui Shakespeare, care cuprinde 36 texte, 18 din aceastea fiind tipărite pentru prima dată.

Însă de-a lungul timpului au existat speculaţii privind viaţa şi opera lui Shakespeare pe lângă sexualitatea sa variată aflându-se aspecte privind fizicul său, credinţa sa religioasă, dar mai ales paternitatea operei sale dramatice. Să le luăm pe rând.


În privinţa aspectului său fizic, nu există nici măcar o descriere scrisă a aspectului fizic al lui Shakespeare, astfel că gravura „Droeshout”, pe care Ben Jonson ar fi avizat-o ca fiind foarte asemănătoare cu chipul său real, şi monumentul Shakespeare din localitatea natală Stratford sunt considerate cele mai bune „reproduceri” ale aspectului său fizic.

Dar se pare că şi aici există unele probleme: gravura lui Martin Droeshout, de pe pagina de gardă a ediţiei din anul 1623, nu seamană cu cea realizată pentru ediţia din anul 1640, existând diferenţe mai mult decât semnificative.


Un alt element aflat în dispută este „The Collar Theory” – existenţa gulerului lui Shakespeare din prima gravură. Gulerul din imagine nu a existat în timpul vieţii lui Shakespeare şi nici în vreun alt portret din acea vreme, având în plus şi o poziţie stranie, mascând inexistenţa gâtului, dând şi o deranjantă disproporţie între cap şi bust, în opinia unora acestea fiind elemente suficiente care să ne determine să credem că Shakespeare a fost portretizat cu o mască pe faţă.


În ceea ce priveşte orientarea religioasă, cei care au studiat biografia sa afirmă că este aproape sigur că familia sa era catolică, tocmai atunci când practica în această religie era împotriva legii, ba mai mult, Mary Arden, mama marelui dramaturg provenea dintr-o familie catolică. Pe de altă parte Shakespeare nu era chiar un practicant al religiei, explicaţia fiind că acesta evita biserica de teama unor procese privind datoriile acumulate de familia sa.


O largă dispută a fost stârnită la mai bine de 150 de ani de la moartea lui Shakespeare, privind calitatea reală de autor măcar în privinţa unei părţi din opera sa. Deşi această dispută nu a fost elucidată nici până în ziua de astăzi, printre posibilii autori reali ai unora din craţiile sale au fost enumerate nume precum Edward de Vere, Francis Bacon, sau Christopher Marlowe. Aceste discuţii au pornit şi de la multitudinea de versiuni ale operelor sale importante. Unele variante au fost numite „versiuni rele”, conţinând texte adaptate, parafrazate sau deformate, ori chiar reconstruite din memorie. De pildă, Hamlet, Troilus şi Cresida şi Othello, conţin mai multe versiuni revizuite, bazate pe descoperirile unor notiţe atribuite lui Shakespeare, în schimb, „Regele Lear”, publicat în ediţiile moderne, cuprinde două variante – cea din 1608 şi cea din 1623, pe care criticii le declară „de neîmbinat fără confuzii majore”.


Pe de altă parte, bucăţi din „Titus Andronicus” au fost încredinţate, în realitate, unor pricepuţi copywriteri precum George Wilkins sau Thomas Middleton, iar culegerea The London Prodigal de „William Shakespeare”, apărută în anul 1605, cuprinde piese ca „Locrine”, „Thomas Lord Cromwell” şi „The Puritan”, care se pare că în zilele noastre nu mai sunt recunoscute ca făcând parte din opera lui Shakespeare.


Alte piese puse în discuţie sunt „Henric al VIII-lea” – 1613, având ca posibili autori pe John Fletcher, Sir Henry Neville sau George Peele, „Macbeth” – 1606, atribuită lui Thomas Middleton, „Nevestele vesele din Windsor” – 1597, posibil semnată de Sir Henry Neville, sau „Visul unei nopţi de vară” – 1595, care îi are ca posibili autori pe William Stanley şi Earl of Derby.


Mai mult, cel puţin unele dintre sonete este posibil să nu fie opera lui Shakespeare, de pildă, ediţia publicată în anul 1609 fiind probabil să aparţină editorului Thomas Thorpe, ale cărui iniţiale apar în josul paginii.


„Am irosit timpul şi acum timpul mă iroseşte pe mine” — William Shakespeare

Sunt şi cercetători ai operei lui Shakespeare care afirmă nici mai mult nici mai puţin că acesta nici nu ar fi existat cu adevărat – ţinând cont atât de problemele legate de portretul său cât şi de atribuirea unora din operele sale – , aceştia susţinând chiar că Shakespeare ar fi fost de fapt un pseudonim sub care publicau diverşi autori ai epocii, în care exista oricum tradiţia „creaţiei colective” şi publicării acesteia sub un alt nume literar ales.


Aici trebuie amintită şi opinia unui expert în opera şi personalitatea lui Shakespeare, John Hudson, care în cartea sa intitulată ”Femeia brună a lui Shakespeare”, afirmă că dramaturgul englez a fost de fapt o femeie evreică cu părul negru, care locuia la Londra, pe nume Amelia Bassano. Conform celor scrise de Hudson, Amelia s-a născut în anul 1569 într-o familie de evrei veneţieni, care erau muzicienii de curte ai Reginei Elisabeta I.


În orice caz, peiesele de teatru create de Shakespeare, transpuse în scenă în atâtea şi atâtea versiuni, sunt jucate în întreaga lume, în diverse contexte culturale, politice, economice şi religioase, fiind o dovadă a universalităţii şi actualităţii acestora.


Shakespeare este considerat şi dramaturgul cel mai bogat vocabular din lume, cercetătorii estimând că acesta cuprinde exact 28.829 de cuvinte unice folosite în întreaga sa operă literară.


În anul 2011, antropologul Francis Thackeray a descoperit urme de cocaină în zona în care s-a aflat casa dramaturgului, în grădină – ceea ce s-ar fi constituit în veritabilă „sursă de inspiraţie” pentru creaţiile acestuia, dar confirmarea acestei teorii nu s-a concretizat, exhumarea rămăşiţelor pământeşti ale acestuia fiind împiedicată de ultima dorinţă a scriitorului inscripţionată pe piatra sa funerară.


Recent, în martie 2016, experţii au concluzionat că este posibil ca, din ceea ce se crede că ar fi mormântul lui Shakespeare, de la situl din Biserica Sfânta Treime din Stratford-upon-Avon, craniul acestuia ar fi fost furat de către vânătorii de trofee în urmă cu peste 200 de ani, mai exact în anul 1794.


Arheologii care utilizează radarul de penetrare a solului (GPR) au studiat sub suprafaţa mormântului scriitorului şi au descoperit „o tulburare ciudată la capătul capului”.

Să mai adăugăm că în noiembrie 2015, arheologii audescoperit bucătăria din locuinţa pe care William Shakespeare a achiziţionat-o în anul 1597 şi în care acesta a locuit timp de 19 ani. Săpăturile au început în urmă cu şase ani, la mai bine de 250 de ani distanţă de la demolarea proprietăţii, fiind parte a unui proiect în valoare de peste 5 milioane de lire sterline.


Proprietatea, denumită „New Place” a fost cea mai mare gospodărie nefamilială din oraşul Stratford-upon-Avon, în care s-a născut celebrul poet, dramaturg şi scriitor britanic, incluzând o sufragerie, o galerie şi peste 20 de camere şi 10 şemineuri. Situl arheologic New Place a fost deschis publicului în anul 2016, ca parte a evenimentelor care au marcat împlinirea a 400 de ani de la moartea lui William Shakespeare.

$$$

 WHITNEY HOUSTON


Decesul artistei Whitney Houston s-a pronunțat la ora 15.55, sâmbătă 11 februarie 2012. A fost găsită fără respirațien baia camerei 434 a hotelului Beverly Hilton din Los Angeles. Cu o noapte înainte, Whitney fusese văzută la o petrecere, într-o stare avansată de ebrietate. Se pare că consumase și Xanax, care, în combinație cu alcoolul provoacă stări euforice.


Fata de aur a industriei muzicale.


Whitney Houston era numită, la apogeul carierei sale muzicale, în anii 1980-1990, fata de aur a industriei muzicale, cu zeci de milioane de albume vândute și cu o voce și un look perfecte. Spre sfârșitul vieții sale a devenit imaginea tristă a modului în care drogurile pot distruge un mare talent.


Vânzările de albume au scăzut, hiturile au încetat să apară, imaginea ei, odată perfectă, a fost afectată de un comportament sălbatic și apariții în public bizare. A mărturist public că a făcut abuz de cocaină, marijuana și diverse medicamente, iar vocea sa a avut mult de suferit, până în punctul în care a fost nevoită să ia lecții de canto din nou.


Diva americană a vândut peste 170 de milioane de albume și single-uri, printre care se numără și piesa „I Will Always Love You”, lansată în 1993, și care a devenit una dintre cele mai bine vândute melodii din toate timpurile. Lista ei de premii mai include printre altele, 2 Emy, 30 Billboard Music Awards și 22 American Music Awards.

Ultimele zile.


În după-amiaza zilei de 9 februarie au existat semne alarmante care dovedeau că lucrurile nu sunt în regulă cu Houston. Pregătită să-și arate abilitățile și măreția la Premiile Grammy ce urmau să aibă loc duminică, 12 februarie, Whitney a participat la repetiții.


Conform ziarului Los Angeles Times, producătorii și organizatorii Premiilor Grammy erau îngrijorați de faptul că atitudinea lui Houston va atrage publicitate negativă. În timpul șederii sale la hotelul Beverly Hilton, Whitney a fost văzută adesea neîngrijită, cu părul ciufulit și haine nepotrivite.


Chiar în ziua în care s-a cazat la hotelul Hilton împreună cu fiica ei, Bobbi Christina, Whitney părea ruptă din altă lume, având un comportament haotic și mirosind a transpirație și a alcool. Cântăreața a fost văzută agitată, mișcându-și mâinile fără încetare și plimbându-se fără țintă prin holul hotelelui.


Mai târziu în acea zi, cântăreața s-a schimbat ca prin minune, arătând absolut minunat la petrecerea de la Tru Hollywood. Ea a petrecut cel puțin trei ore la eveniment alături de prueteni vechi și a urcat pe scenă pentru a fredona câteva versuri din melodia „Jesus Loves Me”.


Cântăreața a fost văzută apoi strigând la un asistent de-al său și, ceve mai târziu, intrând într-o altercație cu finalista „X Factor”, Stacy Francis, din cauză că aceasta din urmă era angajată într-o conversație cu iubitul ei, Ray J.


Vineri 10 februarie. Whitney este contactată de un reprezentant al „X Factory” pentru a face parte din emisiune. Cariera artistei părea că se reîntoarce pe un făgaș normal.

Ultimele ore.


Sîmbătă 11 februarie. Amiaza. Whitney se află în camera 434 a hotelului Beverly Hilton. Se pregătește pentru a participa la petrecerea din ajunul festivităților Premiilor Grammy, organizate de Clive Davis, cel care a descoperit-o și a lansat-o în cariera muzicală. Comandă în cameră un hamburger, cartofi prăjiți și un sandviș cu carne de curcan din care gustă câte puțin. Cum procedă de obicei înaintea vreunei petreceri, se pare că vedeta consuma șampanie cu calmante.


Detectivul Mark Rosen de la poliția din Beverly Hills avea să declare ulterior că în după-amiaza zilei fatidice, Whitney s-a întâlnit cu câteva rude și prieteni apropiați. „Întregul anturaj îi era aproape. Avea alături de ea membrii ai familiei, prieteni, colegi”, a spus Rosen.


Whitney vorbește aproximativ o jumătate de oră la telefon cu mama sa, Cissy Houston, spunându-i că se simte bine și se pregătește pentru petrecerea Grammy, după care intră în baie. Stilista ei, persoana care îi aranja părul și două gărzi de corp s-ar fi aflat printre persoanele adflate în camera cântăreței în acele clipe. Aceștia devin îngrijorați pentru că Whitney stă prea mult în baie.


Bat la ușă și, neprimind nici un răspuns, o pun pe stilista cântăreței să verifice dacă Whitney este în regulă. Aceasta a început să țipe imediat ce a intrat în baie, iar una dintre gărzile de corp a fugit și a scos-o imediat pe cântăreață de sub apă. Se parecă Whitney at fi alunecat în apă, iar când a fost scoasă, trupul ei era foarte rece.


La sosirea echipajelor de salvare, trupul vedetei fusese deja scos din cadă, însă paramedicii nu au reușit să o readucă la viață prin metodele de resuscitare. În cameră au fost găsite mai multe recipiente cu medicamente, unele ilegale, altele pe baă de reșetă. În cadă plutea un flacon cu ulei de măsline folosit de cântăreață în tratamentul pielii. Același Mark Rosen a declarat la fața locului că „nu au fost găsite semne de intenții criminale”.


Trupul neînsuflețit a fost transportat ulterior la morgă pentru a i se face autopsia. Zeci de ziariști împânziseră deja zona hotelului, după ce cumplita veste s-a răspândit ca un fulger. Camera 434 a fost redată în folosință doar după trei zile. 


Raportul final al medicilor legiști după efectuarea autopsiei, publicat ulterior, inica faptul că Whitney Houston „a decedat prin înec accidental fiind sub efectul cocainei pe care a ingerat-o”. Și alte droguri și medicamente au fost găsite în corpul cântăreței, dar acestea nu au contribuit la decesul acesteia, între ele fiind marijuana sau urme de Alprazolam (Xanax), Cyclobenzaprină (Flexiril) și Diphenhydramină (Benadryl).

Ultimul drum.


Duminică seara, ceremonia Grammy Music Awards i-a fost dedicată marii artiste. Cântăreața Jennifer Hudson i-a adus un omagiu emoționant pe scena de la Staples Center din Los Angeles. Singură pe scenă, avînd în spate fotografia divei dispărute, într-o liniște plină de respect, Jennifer Hudson și-a stăpâmit cu greu emoția și a cântat, acompaniată doar de pian, celebra piesă „I Will Always Love You”. Înainte fusese difuzat un clip în memoria cântăreței decedate.


Sâmbătă 18 februarie 2012, la sediul New Hope Baptist Church din Newark, New Jersey, orașul natal al cântăreței Whitney Houston, 1 500 de fani s-au reunit pentru a-i aduce un omagiu și a participa la serviciul religios de înmormântare. Scrisori și floi au fost depuse pe treptele bisericii, intrarea la ceremonie fiind pe bază de invitație. Alături de familia îndurerată, la funeralii au fost prezenți printre alții, Stevie Wonder, Alicia Keys, Kevin Costner, Dionne Warwick, Clive Davis, R. Kelly, Bobby Brown ș.a.

La finalul ceremoniei, care a durat aproape patru ore,, sicriul cu trupul neînsuflețit al cântăreței, uramat de membrii familiei Houston, a fost scos din biserică pe acordurile piesei „I Will Always Love You”. În această biserică din cărămizi roșii, Whitney Houston și-a început cariera, cântând gospel în cor, de la vârsta de 5 ani.


Whitney Houston a fost înmormântată lângă tatăl ei în cimitirul Fairview din Westfield, aflat la o distanță de circa 15 kilometri de biserica New Hope Baptist Church din Newark.

$$$

 TURNUL BABEL


Potrivit acestei legende, care se găseşte în Vechiul Testament(Geneza, 11), toţi pământenii, urmaşii lui Noe, după potop, vorbeau aceeaşi limbă şi foloseau aceleaşi cuvinte. Vrând să facă ceva deosebit, ei şi-au propus să construiască o cetate în mijlocul căreia să ridice un turn până la cer.


Dumnezeu, fiind mâniat de obrăznicia lor, „le-a încurcat limbile, ca să nu-şi mai înţeleagă vorbele unii altora”. De altfel, chiar numele Babel dat turnului înseamnă „încurcătură”. Nemaiînţelegându-se între ei, oamenii s-au răspândit pe întreaga suprafaţă a Pământului, fiecare vorbind o altă limbă. Astăzi, există aproximativ 7.000 de limbi diferite, pe întreaga planetă, unele – ca engleza sau chineza, vorbite de miliarde de oameni – dar şi altele, pe cale de dispariţie, cu un număr foarte mic de vorbitori.

Se pune întrebarea: a existat o limbă „mamă”, din care s-au desprins toate celelalte limbi, şi, dacă da, care a fost aceasta? Problema s-a dovedit atât de complexă şi a generat discuţii interminabile, alimentate şi de orgoliile naţionale, încât Societatea lingvistică din Paris a hotărât, pur şi simplu, că aceasta nu are rost să fie discutată, nefiind ştiinţifică!


Într-adevăr, în lipsa probelor materiale (fosilele oamenilor primitivi nu ne pot da informaţii privind limba pe care o vorbeau, iar primele dovezi scrise, tăbliţele de lut sumeriene, au apărut mai târziu, când deja se făcuse separarea limbilor), tot ce pot face cercetătorii lingvistici este să verifice dacă teoriile lor sunt în concordanţă cu cunoştinţele actuale în ceea ce priveşte evoluţia vocabularului care alcătuieşte structura de bază a unei limbi, pentru a se stabili în ce măsură acestea s-au influenţat reciproc.

Desigur, noi vorbim pentru a întreţine relaţii sociale indispensabile pentru supravieţuirea indivizilor unei specii ca a noastră, dar aceasta nu poate constitui o explicaţie pentru multiplicarea limbilor. Scopul limbajului nu este numai utilitar. Pentru aceasta, am avea nevoie de un număr redus de cuvinte – şi limbile actuale nu ar fi ajuns să fie atât de diferite.


Lingvistul francez J.L. Dessalles a ajuns la concluzia că „Noi vorbim pentru a demonstra capacităţile noastre informaţionale congenerilor noştri, pentru a le atrage atenţia asupra unor fapte neaşteptate. Aceasta ne permite să ne afişăm valoarea în faţa unui aliat potenţial, căci omul este o specie politică, a cărei supravieţuire este condiţionată de capacitatea sa de a înnoda coaliţii”.


Pe măsură ce oamenii au colonizat planeta şi au constituit grupuri distincte, ei au avut nevoie de cuvinte noi, pentru a numi ceea ce descopereau, sau le-au preluat de la congenerii lor. În acest fel, lexicul a devenit mai bogat, dar din ce în ce mai diferit, de la o nişă ecologică la alta. Dacă, în ceea ce priveşte deosebirile de lexic, explicaţia găsită pare plauzibilă, aceasta nu explică diversitatea sintaxelor acestor limbi.


După ce americanul Noam Chomsky a elaborat teoria gramaticii universale, la sfârşitul anilor 1950, această problemă a fost mult discutată şi au fost scrise multe lucrări referitoare la ea. Astfel, Mark Baker susţine ipoteza că regulile sintactice erau divergente, în ceea ce priveşte aplicarea lor unui trunchi comun universal. De exemplu, noţiunile de subiect, verb şi complement există aproape în toate limbile, numai îmbinarea lor diferă de la o limbă la alta. Dar de ce se întâmplă aşa, nimeni nu ştie.


Există însă limbi care sunt evident înrudite între ele. La sfârşitul secolului al XVII-lea, administratorul colonial Sir William Jones a ţinut o conferinţă în faţa unei societăţi savante din Calcutta, India, în care a făcut cunoscute o serie de asemănări pe care le-a observat între sanscrită, cea mai veche limbă din India, şi limbile greacă şi latină.

Pe această bază, el a tras concluzia că aceste limbi, la care s-ar putea alătura şi limba gotică (germana veche), celtica şi persana, au în mod vădit o origine comună. 


Observaţiile sale nu aduceau ceva nou – şi alţii, înaintea lui, observaseră existenţa unui fond lexical comun şi a unei sintaxe asemănătoare – dar au avut un ecou considerabil şi au impulsionat cercetările în acest domeniu. La începutul secolului al XlX-lea, lingviştii au reuşit să demonstreze existenţa unei corespondenţe lexicale, gramaticale şi fonetice – între limbile antice şi moderne ale Europei occidentale şi ale unei părţi din Asia. Ei le-au clasat în aceeaşi mare familie, pe care au numit-o „indo-europeană”.


De atunci, au început dezbateri pasionate între arheologi şi lingvişti: oare aceste limbi sunt rezultatul schimburilor de populaţii care aveau o limbă „mamă”, vorbită de un singur popor? Şi, dacă este aşa, când a apărut această limbă – şi unde anume? 


Redescoperirea acestei limbi, al cărei lexic şi sintaxă sunt acum amestecate în toate celelalte limbi, presupune reîntoarcerea într-o epocă în care scrisul nu era inventat şi, prin urmare, această limbă, numită de lingvişti proto-indo-europeană, rămâne o enigmă.


Din punct de vedere arheologic, nu există nicio probă care să dovedească existenţa unui popor în care un grup de oameni, aparţinând acestuia, să fi fost vorbitor al acestei limbi.


Astăzi, rămân în discuţie două teze. Cea mai răspândită – consideră că indo-europeana a fost vorbită de un popor războinic, originar din stepele Rusiei de Sud şi ale Ucrainei, cu 5.000 de ani î.H. A doua ipoteză -presupune că limba indo-europeană a fost limba primilor agricultori care au trăit cu 7.000 de ani î.H. în Anatolia, un teritoriu care acum aparţine Turciei.


Ipoteza stepei este susţinută, din punct de vedere arheologic, de faptul că aceasta este zona unde a fost domesticit calul şi au fost construite primele care. Pe de altă parte, lingviştii au comparat textele antice (versurile lui Homer, povestirile vedice) şi au ajuns la concluzia că aceste societăţi aveau o componentă războinică.


Deplasarea acestor populaţii spre apus este dovedită de „gorgane”, movile de pământ în care erau înmormântaţi şefii militari. În ceea ce priveşte a doua ipoteză, nu există nicio dovadă că aceste popoare care au existat atunci vorbeau o limbă indo-europeană. Discuţia rămâne deschisă, în continuare…

$$$

 TOMIRIS


Românii nu-şi cunosc adevărata istorie, ocultată lor. Capul sus…suntem de NEAM NOBIL. Când massageţii, conduşi de legendara regină Tomiris, îl învingeau pe Cyrus( Cirus), Roma era un mic sătuc. În lumea ştiinţifică a fost un adevărat şoc când s-a descoperit că Sarmisegetusa Regia era de circa 4 ori mai mare decât Roma, capitala unui Imperiu colosal.


Lumea fascinantă a strămoşilor noştri a oferit Antichităţii două personalităţi emblematice, considerate drept model pentru orice posibilă istorie universală a moralei războinicilor: regina massageţilor şi Dromichete, regele dacilor din sudul Carpaţilor.

Despre regina Tomiris ştiu mai multe occidentalii decât românii de astăzi. Norocul nostru a fost cã Diodor din Sicilia a descris scena de la Helis, în care Dromichete l-a dojenit pe Lisimah printr-o parabolã demnã de regele Solomon. Este acolo cea mai frumoasã, cea mai paradoxalã maieuticã politicã din istoria universalã. Despre Dromichete, învãțau pânã si copiii din România, dar si acest rege pare sã fie uitat. Fãcãtorii de manuale numai vor sã ofere exemple morale copiilor noștri. Cu sigurantã, Tomiris ar fi rãmas necunoscutã pentru cultura europeanã, dacã nu ar fi reușit sã-l învingã pe Cirus cel Mare, regele perșilor, în anul 529 î.Hr. sau 530. Cirus se numea Kurus, Kiros sau Keyhusrev, în limba persanã veche - farsi. El a domnit în perioada 576 - 529 î.Hr. A pus bazele Imperiului Persan si a fondat dinastia Achaemenizilor. Ca un Baiazid al perșilor, el a cucerit Regatul Mezilor, Regatul Lydia si regatul Noului Babilon. A unit cele douã regate iraniene. Cirus voia sã cucereascã și Egiptul, dar Tomiris i-a scurtat destinul de cotropitor.


Izvoare de importanţă deosebită, ce nu pot fi trecute cu vederea, ne vorbesc despre personalitatea şi faptele legendarei regine a massageţilor (massageţi/messageţi -. Geţii cei mari), care a intrat şi în mitologia unor naţiuni din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Artiştii Renaşterii au imortalizat-o, iar Muzeul Luvru găzduieşte un frumos portret al reginei Tomiris. Paulus Peter Rubens şi Mattia Preti au pictat, fiecare, câte un tablou cu Tomiris.


Muraev a scris baletul „Tomiris”, Voltaire, Shakespeare, Eminescu au prezentat în operele lor faima, destinul şi valoarea umană a reginei massageţilor. „Câţiva istorici, cercetând „rolul femeii ca forţă a istoriei”, au aşezat-o într-o glorioasă galerie, alături de Artemisia (Nota A), Boadicea (Nota B), Zenobia (Nota C) sau Ioana d’Arc”.


A fost una dintre cele mai puternice personalităţi ale Antichităţii. Regina Tomiris este revendicată, în diferite forme, de istoria străveche din Armenia, Georgia, Azerbaidjan, Turcia, Ucraina şi chiar Rusia. Atât în aceste ţări, cât şi în ţări nordice sau occidentale, restaurante, firme vestimentare, societăţi comerciale de profiluri diferite etc. îi poartă numele.


Biografii tracului Alexandru Macedon notează că tânărul rege macedonean era un mare iubitor de literatură şi istorie. Nu se despărţea de „Istoriile” lui Herodot, „părintele istoriei” - ionian născut în Halicarnas, bun cunoscător al traco-geţilor din jurul Mării Negre, pe care l-a vizitat de mai multe ori. Plutarh notează că Alexandru Macedon a vizitat Pasargata - mausoleul închinat lui Cyrus cel Mare. El se considera urmaşul şi continuatorul glorios al reginei Tomiris.


Iar cărţile noastre de istorie, istoricii şi cercetătorii noştri păstrează o tăcere de neînţeles asupra acestei personalităţi care l-a zdrobit pe trufaşul Cyrus cel Mare, dându-i pedeapsa capitală. De reţinut următoarele. Herodot consemnează în opera sa: „Caucazul formează bariera parţilor (neam scitic) dinspre apusul Mării Caspice, iar pe urmă spre vest şi înspre răsăritul soarelui vine o câmpie de o întindere imensă (Asia Centrală, până în apropiere de China) care se pierde în depărtare: această câmpie mare o ocupau massageţii, contra cărora avea Cyrus poftea să pornească cu armate”.


Istoricul Burchard Bentjes este autorul vastei lucrări „Civilizaţia veche a Iranului”, în care are numai cuvinte de laudă la adresa messageţilor „aşezaţi pe fluviul Sîr Daria şi mai la est, principalul duşman al lui Cyrus”. Istoricul grec Hekataios, trăitor la curtea regelui Cyrus, scria: „Ei cinstesc ca zeu numai Soarele şi animalul închinat lui, calul. Sunt războinici de temut, pedeştri şi călare, sunt echipaţi cu platoşe, iar armele lor sunt spade, securi de luptă din aramă. Harnaşamentele cailor sunt împodobite cu aur…”

La început, Cyrus a vrut să se căsătorească cu regina Tomiris. În „Istorii”, Herodot scria că aceasta l-a refuzat pe cel mai puternic om al lumii de atunci: „Refuz să mă mărit cu tine şi jur pe Soare, domnul suprem al messageţilor, că te voi sătura de sânge”.

Prima bătălie s-a dat între o parte a armatei massageţilor, conduşi de Spargapises, fiul lui Tomiris, şi armata lui Cyrus, pe fluviul Sîr Daria, în Asia Centrală. Regele persan a ieşit învingător şi l-a capturat pe Spargapises. Regina i-a cerut să-i elibereze fiul şi să nu treacă fluviul. Spargapises nu a vrut să fie batjocorit în robie şi s-a sinucis, iar Cyrus şi-a trecut întreaga armată peste fluviu.


Perşii au fost învinşi, regina Tomiris a cerut să fie căutat cadavrul regelui, i-a tăiat capul şi l-a aruncat într-un cazan plin cu sângele năvălitorilor, pentru „a se răzbuna”.

Această scenă trebuie privită din perspectiva moralei războinicilor timpului, care-şi apărau neamul şi pământurile. Altfel nu vom înţelege nimic. Tomiris a impresionat Antichitatea prin lecţia ei aspră pe care i-a dat-o lui Cyrus. Era sancţiunea dată unui rege învins în numele dreptului massageţilor la viaţă şi existenţă liberă. Atunci, războinicii se conduceau după legile moralei nescrise ale păcii şi războiului.


Momentul este foarte asemãnãtor cu pilda oferitã de Dromichete invadatorului Lisimah peste douã sute de ani. La o distantã atât de mare în timp, cei doi regi par sã se conducã dupã aceleasi legi morale nescrise ale pãcii și rãzboiului. În aceastã mentalitate, rezidã practic etica lumii moderne, care prevede dreptul la viatã liberã pentru fiecare popor. Dar cine vrea pace pentru natiunea lui, trebuie sã se pregãteascã intens de rãzboi, spune un vechi principiu din stiinta conducerii statelor. (Pe acest principiu al descurajãrii s-a bazat și blocarea cursei înarmãrii nucleare de astãzi). Prin urmare, nu doar scena dramaticã, în care frumoasa reginã a aruncat capul lui Cyrus în cazanul cu sânge, avea sã-i impresioneze pe artistii din epoca iluminismului si apoi a romantismului. Ei au retinut semnificatia moralã a pedepsirii cotropitorului în numele dreptului sacru al popoarelor la libertate - idee foarte dragã tuturor celor care au teoretizat noţiunea de „naţiune” în secolul al XIX-lea.


Iordanes povesteste cã la anul 527 î.Hr., Tomiris a pus bazele orasului Tomis. Herodot scrie cã, dupã victorie, Tomiris, Tamiris sau Timirise - dupã alte izvoare - a venit cu corãbiile pline de pradã în Dobrogea de astãzi si a pus bazele cetãții. Descrierea massagetilor este foarte expresivã: luptãtori pe jos sau pe cai, arcași neîntrecuți, dar și curajoși mânuitori de lance. Purtau armuri împodobite cu aur. Erau monogami, dar vãduvele de rãzboi erau ținute în colectivitate. Aveau o religie monoteistã. Ei se închinau la Soarele Neînvins, asemenea tuturor dacilor. Sacrificau cai pe altarele Soarelui. În cartea „De origine actibusque Getarum” (Despre originea si faptele getilor), Iordanes, get, adicã dac de origine, îl reconfirmã pe Herodot. El precizeazã însã cã este vorba despre același neam. Fiind conducãtoarea unui asemenea popor, fãcând apoi dovada unor fapte fãrã precedent, Tomiris continuã sã-i fascineze și astãzi pe cei care se apropie de istoria veche. Unii cred cã Tomiris stãpânea regatul amazoanelor, dar, dupã cum spun scrierile vechi, regina a urmat la tron dupã moartea regelui. Eminescu o imagineazã pe Tomiris în epopeea „Gemenii”, încã prea puțin cercetatã. Kazahii de astãzi au convingerea cã istoria lor a început cu… Tomiris. Massageții erau numiti Saka. Unii istorici turci cred și astãzi cã massagetii erau de neam turcic, fiind iranizați odatã cu migrația lor spre rãsãrit! Autohtonii din Tadjikistan și cei din Turkmenistan se revendicã tot de la massageți. Uzbecii cred la fel. Cambize a cucerit Egiptul cu ajutorul massageților, celebri în epocã datoritã cailor lor fãrã egal. Turkmenii susțin cã rasa de cai Akhal-Teke provine de la massageți. Cai pe care i-au folosit mai târziu Darius si Alexandru Macedon. Unii istorici considerã cã massageții au fost asimilați de iranieni si de chinezi. Oricât de diverse ar fi opiniile, toți cercetãtorii au cãzut însã de acord pe o singurã idee: massageții erau de origine europeanã. Tomiris era asemuitã cu Talestris, regina amazoanelor de mai târziu. Paulus Peter Rubens și-a intitulat tabloul „Tomiris, regina sciților” (sau getilor cei mari, neam tracic). Mattia Preti a pictat și el un tablou cu Tomiris. Iordanes o considerã pur si simplu „Getarum regina” (sau a scitilor, deci…)

De-a lungul veacurilor, până în zilele noastre, originea massageţilor a iscat numeroase controverse. Realitatea este că massageţii sunt urmaşii tracilor care au migrat spre răsărit din regiunea carpato-danubiano-balcano-pontică, încă din neolitic.


Doi cercetători de renume, desfăşurându-şi activitatea în mod independent, au ajuns la aceeaşi concluzie privind originea comună a popoarelor ce sălăjuiesc din Antichitate pe întinsul spaţiu cuprins între Dunăre şi China. Este vorba de istoricul german Heinrich Iulius/Henry Jules Klaproth şi cercetătorul francez Saint-Martin.


Elevi fiind, am fost învăţaţi să credem că migraţiile s-au produs numai din Asia spre Europa. Nu am fost pregătiţi să acceptăm că fenomenul s-a produs şi invers, în timpuri istorice străvechi. Locuitorii ancestrali din spaţiul carpatin au migrat în toată Europa şi spre răsărit, până în China. Asemenaa tuturor dacilor, massageţii se închinau la Soarele Neînvins şi sacrificau cai pe altarele Soarelui. Kazahii din zilele noastre sunt convinşi că istoria lor începe cu…Tomiris. Autohtonii din Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan se revendică din massageţi. Massageţii au ajuns până în Asiria. În perioada 669-626 î.Hr. s-au aliat cu regele Assurbanipal contra Mezilor.


Nenumărate dovezi indică faptul că amazoanele făceau parte din acelaşi neam al massageţilor. Ele formau un ordin al luptătoarelor din aceeaşi etnie. Mitul amazoanelor este reţinut de greci în epoca în care massageţii se deplasau spre Anatolia. Morminte ale amazoanelor au fost descoperite la frontiera dintre Kazahstan şi Rusia.


Geograful antic Strabon (60î.Hr.-26 d.Hr.) ne spune că neamurile geto-dacice vorbeau aceeaşi limbă, de la Carpaţi până în Centrul Asiei.


Darius, urmaşul lui Cyrus, a pătruns cu oştile în ţinutul massageţilor, însă nu a reuşit să înfrângă „triburile conduse de Tomiris”, după cum specifică cronicile. Tot în cronici stă scris că Darius a fost oprit din războaiele de cotropire dincoace de Dunăre, „unde numai podul construit de perşi (peste Dunăre) îl salvă pe rege şi armata lui să nu împărtăşească soarta lui Cyrus, fugărit de oştile geţilor”.


La fel, nici Alexandru cel Mare nu reuşi să cucerească pe massageţi. Faramane, unul dintre prinţii din Hortezum (vechi stat iranian construit în sec. VIII-VI î.e.n., pe cursul inferior al fluviului Amu-Daria) a vrut să încheie o alianţă cu acest mare comandant. Arian, istoricul expediţiilor lui Alexandru, relatează că Faramane venise cu 1.500 de călăreţi şi i-a propus lui Alexandru, în schimbul alianţei contra sciţilor din Ucraina, că îi va aduce şi pe Colehi şi amazoane. Istoricul Burchard Bentjes scrie că, în urma acestei alianţe, „sciţii din Ucraina şi de mai departe au fost alungaţi”, iar Faramane a înfiinţat statul Amu Daria.


Se pare că pe monumentul circular de la Adamclisi este consemnată această luptă, deoarece pe monument apar şi amazoanele. Iar mulţi istorici au căzut de acord că acest monument este mult mai vechi decât pătrunderea lui Traian în Dacia.

Prof. dr. în istorie Augustin Deac subliniază similitudinea dintre scrierea din „Codex Rohonczy” şi scrierea alană, alanii fiind urmaşii massageţilor. Odinioară, Prutul era considerat fluviul alanilor şi se pare că oraşul Iaşi a fost întemeiat de ei. Satul Iaşca de la gurile Nistrului, la fel.


S-au autointitulat yas, alanii fiind semnalaţi şi de chinezi, în 1260 e.n., sub numele de anzai, şi de greci care i-au numit asauoi. Alanii au migrat până în nordul Franţei în Spania şi nordul Africii. Osetinii de azi sunt urmaşii lor.

$¢$

 🦔Ariciul este una dintre cele mai simpatice și totuși misterioase creaturi care trăiesc lângă noi. Îl întâlnim adesea în grădini, parcuri sau la marginea pădurilor, mai ales în nopțile liniștite de vară. Deși pare fragil și neajutorat, ariciul are o armă extraordinară cu care reușește să facă față prădătorilor și situațiilor periculoase.


🛡️ Scutul natural al ariciului

Atunci când se simte amenințat, ariciul recurge la gestul său celebru: se face ghem. Își strânge picioarele, capul și burta, zone sensibile și lipsite de protecție, și ridică mii de țepi ascuțiți. Această poziție îl transformă într-o bilă spinoasă, aproape imposibil de atins. Este o strategie simplă, dar extrem de eficientă.


📍 Peste 5.000 de țepi protectori


Corpul unui arici adult este acoperit de peste 5.000 de țepi, care nu sunt altceva decât peri modificați, tari și ascuțiți, plini de keratină. Spre deosebire de ariciul de mare sau de porcupine (porcupin), țepii ariciului nu se desprind și nu pot fi aruncați. Totuși, ridicați în sus și bine înfipți, aceștia formează o adevărată armură vie.


🌙 Un maestru al supraviețuirii


Pe lângă apărarea cu țepi, ariciul este un animal nocturn, ceea ce îl ajută să evite mulți prădători. Își petrece nopțile căutând hrană – insecte, viermi, melci sau fructe – și are un rol important în menținerea echilibrului ecosistemului. Din acest motiv, este considerat un „ajutor” valoros pentru grădinari, deoarece consumă dăunători.


🏡 Întâlnirea cu omul


Deși este un animal sălbatic, ariciul nu este agresiv față de oameni. Dacă îl deranjăm, reacția lui va fi aceeași: se face ghem și așteaptă ca pericolul să treacă. Din păcate, multe exemplare cad victime traficului rutier sau pierd habitatele naturale din cauza urbanizării. Cu toate acestea, oamenii au început să le aprecieze prezența și chiar să le protejeze.


🌟 Simbolul curajului mic și isteț


Ariciul ne arată că nu mărimea sau forța brută aduc supraviețuirea, ci inteligența și adaptarea. Cu trupul său mic și armat cu mii de țepi, el demonstrează că și cele mai mici creaturi au strategii uimitoare. Astfel, ariciul rămâne un simbol al naturii: delicat și drăgălaș la prima vedere, dar capabil să-și apere viața cu o determinare impresionantă.

$$$

 🦋 Fluturele monarh

Fluturele monarh este una dintre cele mai uimitoare creaturi ale naturii, renumit pentru spectaculoasa sa călătorie de migrație. Deși are un corp fragil și aripi delicate, această mică insectă reușește să parcurgă distanțe uriașe, demonstrând o rezistență și o orientare incredibilă.


🌍 O călătorie de mii de kilometri

În fiecare toamnă, milioane de fluturi monarh pornesc din regiunile nordice ale Americii de Nord și zboară spre sud, până în Mexic. Drumul lor se întinde pe mai mult de 4.000 de kilometri, ceea ce o face una dintre cele mai lungi migrații cunoscute la insecte. Este uimitor faptul că aceste ființe fragile traversează munți, câmpii și zone cu climă schimbătoare, ghidându-se după soare și câmpul magnetic al Pământului.


⏳ Un drum între generații

Ceea ce face și mai impresionantă această migrație este că fluturii care ajung în Mexic nu sunt aceiași care au pornit din nord. Pe drum, mai multe generații se succed: unele depun ouă și mor, iar descendenții lor continuă călătoria. Astfel, finalul drumului este atins de urmași care nu au mai parcurs niciodată acel traseu, dar totuși reușesc să găsească exact aceleași locuri de iernare ca și strămoșii lor.


🌲 Locurile de iernare

La capătul drumului, pădurile de pin și brad din centrul Mexicului devin un sanctuar spectaculos. Acolo, milioane de monarhi se adună pe trunchiurile și ramurile copacilor, transformând pădurea într-o mare portocalie și neagră. Aceste colonii creează un peisaj unic, în care greutatea fluturilor este atât de mare încât uneori crengile se apleacă sub povara lor.


💡 O lecție a naturii

Fenomenul migrației monarhului rămâne un mister parțial chiar și pentru oamenii de știință. Cum reușesc aceste insecte fragile să găsească drumul spre aceleași locuri, generație după generație? Ce mecanisme interioare le ghidează? Răspunsurile nu sunt încă pe deplin descifrate, dar spectacolul oferit de aceste zboruri rămâne o dovadă extraordinară a complexității și frumuseții naturii.

$¢$

 " In urma unui răspuns dat pe grup referitor la cancer am fost rugata de mai muite persoane sa scriu lista cu alimente alcaline si acide. M-am gândit ca imi va fi greu sa ii caut pe toți cei care m-au întrebat așa ca voi posta lista aici și sper ca nu e nici o problema sa fac asta aici pe grup. Mulțumesc


După cum am menționat pH-ul sângelui pe o scala de la 0-14 trebuie sa rămână la 7,35. Celule cancerigene se dezvolta la un pH de 5,5- deci e clar ca la 5.5 ne aflam deja in zona acida. Dieta noastre trebuie sa fie aprox. 80% alcalina și 20% acida pt a menține pH-ul in balanța și a nu da voie celuleor canceroase sa se dezvolte.


PRODUSE ALCALINE

———————————

Foarte alcaline

- lămâia, usturoiul , brocoli, frunzele de culoare verde închis , kale , grapefruit, lime

Moderat alcaline:

-merele, papaya, struguri , ardeiul , salata verde, fasolea verde , hrișca, asparagus, perele, kiwi, migdalele, nucile braziliene , ceaiurile de plante, dovleacul , uleiul din in și de măsline, mei și quinoa, linte

Cu conținut mai scăzut in alcalinitate

- cireșele , căpșunile, roșiile , banana, vinetele, portocalele, mazărea, morcovi, cartofii in coaja , laptele de soia , laptele de capra , branza tofu, ridichea, maslinele, faiana spelta.


PRODUSELE ACIDE

Scăzute in aciditate

-mierea procesata, cacao, margarina și untul, uleiul, ouăle, cartofii fara coaja.

Aciditate moderată

- pestele, cafeina, orezul, nucile de caju, pistacios, celelalte legume care nu le gasim la alcaline , popcorn, sucul de roșii, oțetul, branza, vinul, țigările, nucile, carnea de pui, miel, pâinea din faina alba, pastele făinoase,

Aciditate ridicată

- berea și lichiorul , zaharul rafinat, sucurile, înghețata, laptele, indulcitorii artificiali, carnea roșie și fructele de mare.

Alegeți d-voastră cei 20% care sunt necesare sa ii consumați zilnic din produsele acide.

Eu aleg nucile și pistacios, legumele, cartoful fata coaja și câteodată orezul. Dar in cantitate redusă.

Sper sa va fie de folos!

P.S- o doza de cola coboară pH-ul la 2,5

Ufffff. Arde. 🤗"


Cioroiu Vasilica via Ella Ihtus


Cum să-ți transformi corpul fizic, să ai grijă de el și să îl cureți energetic descoperi în cartea „Puterea de transformare a corpului fizic” 

$$$

 Am doi fii. Eli, băiatul meu de 15 ani — morocănos, lipit de telefon și, în ultima vreme, plin de atitudine. Și Noah, dulcele meu bebeluș d...