$$$

 Muma lui Ştefan cel Mare 

Dimitrie Bolintineanu

I

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,

Unde cură-n poale un râu mititel,

Plânge şi suspină tânăra domniţă,

Dulce şi suavă ca o garofiţă;

Căci în bătălie soţul ei dorit

A plecat cu oastea şi n-a mai venit.

Ochii săi albaştri ard în lăcrimele

Cum lucesc în rouă două viorele;

Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,

Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.

Însă doamna soacră lângă ea veghează

Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

II

Un orologiu sună noaptea jumătate.

În castel în poartă oare cine bate?

- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;

Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.

Soarta noastră fuse crudă astă dată:

Mica mea oştire fuge sfărămată.

Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...

Vântul suflă rece... Rănile mă dor! "

Tânăra domniţă la fereastră sare.

- "Ce faci tu, copilă? " zice doamna mare.

Apoi ea la poartă atunci a ieşit

Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:

- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;

Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.

Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;

De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!

Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze

Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,

Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;

Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,

Apoi tu aice fără biruinţă

Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.

Du-te la oştire! Pentru ţara mori!

Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori! "

III

Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;

Oastea lui zdrobită de prin văi adună.

Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi

Cad ca nişte spice, de securi loviţi.