$$$

 CÂND A FOST SĂ MOARĂ ȘTEFAN 

     ȘTEFAN OCTAVIAN IOSIF 

Când a fost să moară Ștefan, 

Multă jale-a fost în țară: 

Câte brațe-n deznădejde 

Către cer nu se-nălțară?

Câte jertfe la altare, w

Câtă smirnă și tămâie, 

Pentru ca viteazul Ștefan 

Viu și teafăr să rămâie!

Se părea că nici pământul 

Nu se-ndură să-l primească, 

Pe acel ce-a fost preavrednic 

Peste tot să-l stăpânească.

Și de groază și durere 

S-a cutremurat pământul, 

Ca în ziua răstignirii 

Celui ce-a vestit cuvântul...

Când a fost să moară Ștefan, 

Multă jale-a fost în țară. 

Cine ar putea să spună 

Câte inimi sângerară? 

Iarnă grea ca niciodată 

Și o foamete cumplită 

Se-abătură-n anul cela 

Peste țara lui iubită. 

Însă nici pe patul morții 

Nu putea s-o dea uitării 

Cela ce pe drept fusese 

Poreclit: Părinte-al Țării... 

Lângă patul său chemându-i, 

Mângâie pe toți sărmanii, 

Plâng și îi sărută mâna 

Văduvele și orfanii.

Plâng și-l binecuvântează, 

Și se-ntorc pe la căminuri, 

Iar boierii zi și noapte 

Stau la patul său de chinuri... 

Când a fost să moară Ștefan, 

Multă jale-a fost în țară: 

Lângă patul său de chinuri 

Toți boierii s-adunară. 

În ceardac cerând să-l ducă, 

A luat în mâini ocheana, 

Să mai cate încă-odată 

La Moldova lui, sărmana! 

Și de ce-a văzut într-însa 

L-a cuprins întâi fiorul — 

În ocheana fermecată 

El citise viitorul! 

Veacuri negre, de urgie, 

Și de lupte, și de jale, 

S-arătară, într-o clipă, 

Fulgerând privirii sale... 

Vis e însă, ori aieve? 

Dinspre Olt, urcând, zărește 

Un vultur măreț ce-ntinde 

Aripile - și-adumbrește 

Toată Țara Muntenească 

Și Moldova și Ardealul... 

Vai! dar noapte și mai oarbă 

Își aruncă-n urmă-i valul!

Dintr-o dată, fără veste, 

Fața iar i se-nsenină: 

Pâcla grea deschide iarăși 

Gene-albastre de lumină. 

Pe câmpia dunăreană 

Vede oști române-n zare; 

Mândru prinț din țări străine 

Merge-n fruntea lor călare... 

Cântece de biruință 

Cresc și umplu tot văzduhul

Ștefan-vodă-și dete duhul!...

Dar cu dangăt plin de jale 

Mii de clopote dau veste: 

„Ștefan-Vodă al Moldovei, 

Ștefan-Vodă nu mai este!"

Tristă-i mănăstirea Putnei, 

Porțile deschise-așteaptă 

Strălucit convoi ce vine 

Și spre ele-ncet se-ndreaptă.

Este Ștefan. Azi străbate 

Cel din urmă drum prin țară, 

Dar pe unde trece-acuma, 

În măreața zi de vară,

Plânge dealul, plânge valea, 

Plâng pădurile bătrâne, 

Și norodu-n hohot plânge: 

„Cui ne lași pe noi, stăpâne?" 

EPILOG 

Patru veacuri de durere 

Au trecut - și-n noapte-adâncă 

Doarme Ștefan, dar și astăzi 

Neamu-ntreg îl plânge încă. 

Și-l vor plânge codrii veșnic 

Fremătând duios din ramuri, 

Cât vom fi-n cuprinsul nostru 

Tot iloți ai altor neamuri!

Jalnic apele l-or plânge; 

Și zadarnic, multă vreme, 

Din adânc de văi pierdute, 

Triste buciume-or să-l cheme...

Însă când suna-va ceasul 

De dreptate pentru țară, 

Din mormântu-i va străbate 

Vârful sabiei de pară...

Și va fi războiul mare 

Între neamurile toate; 

Caii, în potop de sânge, 

Pân-la coame-or să înoate...

Peste noi atunci pluti-va 

Duhul lui Ștefan cel Mare

Și vom rumpe orice lanțuri, 

Vom sfărma orice hotare!