***

 FEMEIA ÎN MITOLOGIE

Cu toate că în societăţile antice femeii îi era rezervat un rol marginal, îndeobşte în interiorul zidurilor domestice şi adesea într-o poziţie subalternă ce trecea direct de la supunerea faţă de tată la aceea faţă de soţ, mitologia a ţesut în jurul mai multor personaje feminine unele dintre cele mai frumoase povestiri. Pe de altă parte, dincolo de a fi nişte personaje literare de neuitat, unele zeiţe şi eroine încarnează aspectele fundamentale ale caracterului şi rolului femeii.

În sfera divinului, caracterul matern al femeii se contopeşte cu ideea de fecunditate a naturii, a pământului şi a animalelor, găsindu-şi personificarea în numeroase zeităţi: zeiţe mame, zeiţe ale fertilităţii, zeiţe ale animalelor, zeiţe ale naşterii, care se pot numi Cybele sau Rhea, Magna Mater sau Ilitia, Demetra sau Astarte, Geea sau Tellus. Incarnări ale forţei generatoare a naturii în general, ele nu reprezintă însă exclusiv misterul fecundităţii, ci toate aspectele posibile ale rolului matern, uşor de identificat, de pildă, în figura Demetrei, care, în Imnul homeric închinat ei, înainte de a fi prezentată în calitatea sa de zeiţă ce face să rodească pământul, este înfăţişată ca mamă îndurerată şi deznădăjduită ce nu-şi află pacea, pornind în căutarea fiicei răpite. În versiunea cea mai solemnă şi mai autoritară, situată ferm în ierarhia divină drept centru fundamental al familiei, rolul femeii mamă este personificat de Hera, regina zeilor, soţia şi sora lui Zeus, ocrotitoarea tuturor femeilor şi în special a rolului lor de soţii şi mame.

La imaginea femeii văzută ca mamă, deci ca dătătoare de viaţă, se adaugă, prin contrast, dar şi complementar, aceea a femeii infernale, legată de lumea subpământeană şi de moarte. În împărăţia morţilor regină este Persefona, care în şederea ei când pe pământ, când alături de Hades sintetizează dubla valenţă a temei naturii care zămisleşte şi moare şi care, tocmai prin această alternanţă a morţii şi renaşterii, asigură viaţa pe pământ, de-a lungul generaţiilor.

Lumea de dincolo este vizitată adesea de eroi masculini: Tezeu şi Piritoos coboară aici pentru a o cuceri pe însăşi Persefona; Heracle, pentru a-l prinde pe Cerber; Orfeu, în căutarea Euridicei; o evocă Ulise şi Enea pentru a afla informaţii despre viitorul lor. Incursiunile acestor eroi în lumea de dincolo au întotdeauna aspectul unei violări, a unei aventuri neliniştitoare şi înfricoşătoare pe care ei o întreprind ştiind bine că încalcă legile naturii, pornind pe o cale interzisă muritorilor. În călătoria lor temerară au întotdeauna nevoie de un sprijin, iar acest sprijin le este oferit de o figură feminină, care poate constitui scopul expediţiei lor (ca în cazul lui Tezeu şi al lui Piritoos, care vor să o cucerească pe cea mai inabordabilă şi mai neliniştitoare dintre figurile feminine, însăşi regina a lumii de dincolo; ori ca în cazul lui Orfeu, împins de iubirea sa nemângîiată pentru femeia pierdută) sau poate reprezenta călăuza lor, singura care cunoaşte tainele ajungerii în lumea cealaltă (ca în cazul lui Ulise şi al lui Enea, care numai cu ajutorul Circei şi, respectiv, al Sibilei din Cumae se pot aventura în această încercare).

Dătătoare de viaţă din considerente fiziologice, femeile par să cunoască şi moartea într-o manieră mai directă şi mai firească decât bărbaţii: excluse din bătăliile eroilor, care manifestă probabil şi ei o oarecare obişnuinţă cu moartea, femeile cunosc şi practică toate riturile pietăţii în materie de morţi, ţes linţoliul pentru cei dragi (ca Penelopa pentru socrul ei Laerte) şi participă la funeralii ca bocitoare. Iar dacă trebuie să facă sacrificiul suprem, înfruntând moartea spre a-şi salva soţul ori pentru a-şi păstra demnitatea, ele îşi acceptă jertfa cu un curaj tăcut, aşa cum povesteşte mitologia despre Alcesta şi despre Antigona.

Funcţiei femeii ca însoţitoare a bărbatului ori ca zămislitoare de urmaşi i se opune, pe lângă figura feminină infernală, şi imaginea zeiţei fecioare. Atena sau Artemis, însoţite de zeităţile minore, de eroinele şi femeile din cortegiul lor, se feresc de plăcerile iubirii, revendicând o autonomie, o libertate şi o independenţă faţă de bărbat care, din cât se pare, nu-şi puteau afla corespondenţa în realitatea lumii antice. Zeiţele fecioare nu reprezintă numai tinereţea, faza iniţială a vieţii oricărei femei, înainte ca aceasta să-şi fi preluat rolul definitiv de soţie şi de mamă în societatea adulţilor: în vreme ce aproape toate figurile feminine, divine sau omeneşti, pe care ni le înfăţişează mitologia îşi află o completare indispensabilă în unirea cu soţi şi iubiţi ori în zămislirea de copii care le îmbogăţesc personalitatea, Atena, zeiţa fecioară, este completă şi desăvârşită prin ea însăşi încă de la naşterea din ţeasta lui Zeus, din care iese la iveală încinsă în armura ce sugerează faptul că e definită şi încheiată în sine, fără posibile spaţii de acces pentru soţi sau pentru progenituri. Dintr-un anumit punct de vedere, Atena sau Artemis reprezintă elementul feminin în stare pură, femeia imobilă şi completă care nu trebuie să crească şi nici nu are nevoie de o jumătate cu care să se unească spre a introduce mişcarea vieţii prin procesul zămislirii. Această autosuficienţă le conferă ceva masculin, în măsura în care, în societatea antică, numai bărbatul se putea bucura de o atare autonomie şi libertate.

Pe lângă femeia mamă (Hera), femeia infernală (Persefona) şi femeile fecioare (Artemis şi Atena), sfera divină propune şi categoria femeilor ca simbol al frumuseţii, plăcerii şi iubirii, personificată, de bună seamă, de Afrodita, cea cu multe iubiri şi cu graţia sa incomparabilă, tovarăşă – ea, cea mai frumoasă dintre zeiţe – a zeului şchiop şi diform Hefaistos, semnificând astfel universalitatea irezistibilă a iubirii. Apropiat sub mai multe aspecte de rolul Afroditei este cel al altor personaje divine, muzele, inspiratoare ale cântecului şi poeziei, purtătoare ale stindardului frumuseţii artelor.

Cu o treaptă mai jos faţă de efera divină, trăsăturile specifice ale rolului feminin sunt personificate şi de unele eroine şi muritoare alese de poeţi ca protagoniste ale poveştilor lor. Femeia soţie este personificată de Penelopa, credincioasă, împotriva tuturor evidenţelor, soţului ale cărui urme s-au pierdut, ori de Alcesta, capabilă de sacrificiul suprem pentru soţul său Admetos, altminteri condamnat.

Femeia mamă, care îşi iubeşte copiii până la limita păcatului de hybris, este personificată de Niobe, condamnată să-şi vadă murind toţi fiii. Dimpotrivă, răsturnarea legii naturale a iubirii conjugale sau materne este exemplificată de impresionantele portrete ale Clitemnestrei şi Medeei, care îşi ucid, una soţul, cealaltă copiii. Căci femeile, dacă sunt capabile de acte de iubire de un curaj ieşit din comun, apar uneori în mitologie şi ca o chintesenţă a celei mai atroce cruzimi, fiind în măsură să născocească intrigi şi perfidii de tot soiul, atingând măreţia nu numai în bine, ci şi în rău.

Femeia simbol al frumuseţii — şi, în acelaşi timp, al puterilor devastatoare ale farmecului amoros – este, desigur, Elena din Troia, care provoacă un război de zece ani. Însă tema frumuseţii femeii care seduce, vrăjeşte şi provoacă încurcături amoroase complicate şi uneori fatale nu se limitează la această apariţie, fiind, în mitologie, una dintre cele mai frecvente şi mai fecunde. În acest context, femeia poate fi prezentată şi ca iubită disperată sau respinsă (de exemplu Dido) ori ca victimă a samavolniciei masculine, din partea unui om ori a unui zeu (de exemplu Dafne sau Euridice). În cadrul unui alt tip de iubire, fraternă sau filială, mitologia a ştiut să creeze figuri feminine de neuitat, ca Antigona, drăgăstoasă îngrijitoare a bătrânului său tată Oedip şi victimă a iubirii fraterne în tragedia Antigona a lui Sofocle, ori ca Ifigenia, sora lui Oreste. Iubirea filială a eroinelor din mitologie poate căpăta uneori nuanţe deosebit de sumbre, ca atunci când este umbrită de raporturi incestuoase între tată şi fiică (de pildă, în cazul lui Enomaos şi al Hipodamiei).

Respingerea iubirii nu constituie o prerogativă exclusivă a câtorva zeiţe: mitologia povesteşte despre un regat pământesc de unde bărbaţii sunt alungaţi — ţara amazoanelor, întemeietoare ale unei societăţi de tip matriarhal. Refuzând elementul masculin, amazoanele stârnesc uimirea, surprinderea şi, poate, o anumită teamă. Femeile pot apărea pentru bărbat ca un univers impenetrabil, ce poate fi eventual înţeles doar de cei care, asemenea lui Tiresias, au şansa de a fi preschimbaţi în femeie: o lume atât de diferită, încât înlesneşte apariţia unui mare număr de locuri comune inspirate de misoginism, putând fi zugrăvită ca sălbatică şi neliniştitoare (ca în mitul lui Penteu şi în imaginea menadelor, adepte fanatice ale lui Dionysos, ori ca în cazul femeilor din Lesbos care îl ucid pe Orfeu). Această deosebire face uneori din femei deţinătoarele unor puteri deosebite (este cazul vrăjitoarelor, precum Circe, seducătoare şi în acelaşi timp înfricoşătoare, ori al pitoniselor de la Delfi, capabile să comunice cu Apollo şi să transmită cuvântul oracolului, ori, încă o dată, al menadelor dragi lui Dionysos): în mitologie, dimensiunea iraţionalului apare uneori foarte apropiată de cea feminină.

Prin forţa pe care i-o procură această diversitate, dar şi prin dimensiunea sa prevalent domestică, adăpostită şi închisă primejdiilor exterioare, chiar în inferioritatea sa obiectivă faţă de universul masculin, lumea feminină constituie în societatea antică – deci şi în mitologie – un refugiu sigur. Casa se află sub tutela unei zeiţe, Hestia sau Vesta, care veghează asupra căminului. Când îşi caută scăparea pentru a nu pleca la războiul troian, unde urmează să piară, Ahile se travesteşte în femeie şi se ascunde printre fiicele regelui din Sciros. Cel mai bărbat dintre eroi, Heracle, se travesteşte la rândul său în femeie nu numai în ciudatul său schimb de roluri cu regina Omfale, ci şi atunci când, aflat în primejdie, trebuie să scape de urmăritori în insula Cos.

Femeia este Hestia, căminul, siguranţa, protecţia, centrul; bărbatul este Hermes, mişcarea, îndepărtarea, acţiunea. Chiar şi atunci când mişcarea pare să prevaleze, iar eroi precum Ulise ori Enea sunt proiectaţi de soartă, de spiritul lor de aventură ori de neastâmpărul firii la capătul lumii, forţa centripetă a femeii acţionează în tăcere pe fundal, oferind, asemenea Ariadnei lui Tezeu, un fir subţire care îl ajută pe erou să dea un sens propriilor paşi.

Sursa:

Anna Ferrari,  Dicţionar de mitologie greacă şi romană