🤣🤣🤣

 Un ortodox s-a mutat într-un cartier musulman. Ortodoxul fără să-i pese de sentimentele vecinilor săi, si mai ales de foamea lor si de poftele trezite în ei de mirosurile din aer, se apucă să-si frigă în fiecare zi câte un grătar din carne de porc.

Musulmanii au decis că teroarea asta nu poate să mai continue astfel, asa că au trimis o comisie la ortodox, să-i explice în ce cartier locuieste el, că acum este Ramadan si nu se poate mânca altfel de carne decât de pește, si să se abtină de la grătarele sale. Ba, potrivit ar fi ca să se lepede de fosta sa credintă, si să se alinieze credintei comune a cartierului. Convins, ortodoxul a fost botezat într-o zi.

Imamul, stropindu-l cu apă, a zis: "Te-ai născut ortodox, ai crescut ortodox, dar astăzi te botez musulman si de acum înainte musulman vei fi."

Toată lumea a plecat acasă multumită, când a doua zi, mirosul de gratar umplu din nou cartierul. Vecinii veniti în grabă în curtea fostului ortodox pentru a reclama fapta sa, rămaseră cu gura căscată, când îl văzură pe acesta frigând un ditamai grătar de porc, stropindu-l cu apă, si zicând: "Te-ai născut porc, ai crescut porc, dar astăzi te botez pește si de acum înainte, pește vei fi."

***

 

Stefan Luchian moare in zorii zilei de 28 iunie 1916...

„Este între morți și cadavre o deosebire, cadavrele continuă să moară și morții încep să trăiască.  Neașteptând să-i cotropească anchiloza reumatismelor sentimentale și diabetul psihologic, de care suferă, sub pretext de rafinament și cumințenie obeză, inspirația și valoarea marelui partid economic și de bursă al turmei oficiale de pictori, părăsită de dânșii, înlăturând cadavrele din drumul lor, artiștii grupați sub steagul agil al Artei române s-au asociat însă cu un mort, cu cel mai tânăr, mai viu și mai revoluționar dintre morți, cu Ștefan Luchian, sfântul și mucenicul picturii românești”, scria cu elan Tudor Arghezi în prefața catalogului la expoziția grupului Arta română, din primăvara anului 1920. În acel an, se făceau patru ani de la moartea pictorului, cel supranumit cu afecțiune poetul plastic al florilor.

Născut la Stefanesti, Botosani, pe 1/13 februarie 1868, într-o familie avută, Ștefan a simțit de timpuriu chemarea penelului, mai mult ca pasiune, nu neapărat ca profesie.

Când avea cinci ani, familia s-a mutat în București, unde părinții lui au cumpărat o casă pe strada Popa Soare din pitoreasca mahala Mântuleasa.

Aici, se bucura de grădinile încărcate cu flori ale oamenilor și se întrista când le privea, la sfârșit de toamnă, cum păleau și mureau.

„Dacă aş fi pictor, aş păstra macii pe pânză. Şi nu numai macii, ci şi celelalte flori, care-şi pierd culorile, când sunt presate în ierbar”, spunea.

La vârsta copilăriei, a primit de la o mătușă ca dar de Paște „o stea cu acuarele d-acelea proaste”: „Mama îşi bea cafeaua afară, în pridvor. Eu, ca un diavol, m-am strecurat în odaia de musafiri. O uitase descuiată. M-am aşezat la un perete şi dă-i, şi dă-i! Îmi pusesem în gând s-o fac pe Safta, bucătăreasa noastră. Mă, şi era urâtă! Biata mama, ce mai întindea de noi…”

Cu toate că nu a fost un elev silitor, la desen nu avea concurență: „Făceam desenul la toată clasa, pe treizeci de gologani. Atât era tariful”.

După moartea tatălui, mama lui a crezut că i-a hotărât destinul: Ștefan va fi militar ca și tatăl său. Nu dorea să fie pictor, deoarece credea ea, nu e o meserie bănoasă. L-a avut ca exemplu pe tatăl soțului ei, tot pictor, care a ajuns sărac și nevoit să colinde sate ca să zugrăvească biserici pentru câțiva bănuți.

Așa că, l-a înscris pe băiat la Școala de Infanterie, însă, la examen, lui Ștefan, care nu se vedea chip militar, nu i-a fost greu să convingă comisia de examinare să-l pice. În acest fel, s-a înscris la Școala de Belle Arte, apoi a mers și a studiat la școli de artă din München și Paris.

În primii ani, când încerca să se facă și el cunoscut prin arta lui, scria Gabriela Rus, într-un studiu dedicat pictorului, Luchian a suferit imens pentru că nici colegii, nici ziariștii care vorbeau despre munca lui nu l-au înțeles și făceau afirmații de genul „un artist poate fi mai mult decât un pierde-vară, care lucrează la voia întâmplării”. Într-un articol din ziarul „Naționalul” din 1894, era numit „un leneș distins”.

Chiar dacă nu l-au fericit asemenea remarci, artistul a știut că va trebui să muncească mult mai mult și pentru a pune capăt unor asemenea prejudecăți.

Jurnalistul N. Petrașcu a fost primul care a observat și a scris în 1894 un articol despre prospețimea picturii lui Luchian: „Dacă e în lumea noastră o boală generală ce s-a întins și ne cuprinde, e boala tristă a platitudinii, a banalității corecte, reci și mute… Când se întâmplă de întâlnești un om cu o notă originală în viață, în gândire, în artă, te simți impresionat extraordinar. Simți răcoarea pe care ți-o dă dimineața zilei, ai impresia primăverii, ești în iluzia fericirii ce ți-o desfășoară închipuirea copilăriei”.

Poetul și criticul de artă Alexandru Bogdan-Pitești, care a susținut și promovat intens arta lui Luchian, a legat o prietenie cu pictorul și i-a oferit multe sfaturi constructive. El a scris numeroase articole în care și-a arătat entuziasmul față de pictura lui Luchian, spunând că, din generația lui, „extrem de banală”, a avut cea mai puternică personalitate.

„Suflet duios, inimă de poet, el este cam rebel tehnicii savante după un anume calapod… în operele sale este o mare intensitate de viață… La el, niciodată un tablou nu este o minuțioasă descripție a naturii… pentru el, arta nu este o simplă reproducție a vieții. El caută să puie în ceea ce face ceva din el, din sufletul lui, din ceea ce simte, fie o idee fie o senzație. Are o viziune încântătoare a naturii, dar întotdeauna adaugă la aceasta și nota sa personală, simțirea sa.”

Scriitorul elvețian Léo Bachelin, care în 1889 a venit în România și a ocupat funcția de bibliotecar al regelui Carol I, spunea că „Luchian încorporează lumina în culoare”.

Din 1901, primele semne de boală s-au făcut simțite. Bătălia pe care pictorul a dat-o pentru a îndura suferințe, lipsuri, tristeți, s-a simțit în lucrările lui din care răzbatea bucuria în fața naturii, cum nota Ștefan Dițescu în cartea Luchian.

Timp de aproape un sfert de veac a trăit modest, în cartierele sărace ale Bucureștiului, nevoit să se mute mereu și să înfrunte mizerie, frig și, ceea ce durea și mai rău, indiferența contemporanilor care spuneau că arta lui nu producea nimic și, în urma vreunei expoziții, nu câștiga mai mult ca un „lampagiu de la primărie”.

Bolnav, și-a păstrat totuși voioșia și optimismul și, ieșit din spital, era fericit că poate să picteze în continuare și nu era totul pierdut.

În martie 1904, a avut o lucrare la expoziția Tinerimii artistice, pe care a vizitat-o și Nicolae Grigorescu. Tot Grigorescu i-a cumpărat acel tablou și, impresionat, acesta a exclamat: „În sfârșit am un urmaș!”, dar nu un epigon.

În ultima lună din acel an a avut prima expoziție personală în București, cu 50 de lucrări. În urmă cu doi ani îi spunea bunului lui prieten, critic și colecționar de artă, Virgil Cioflec, într-o scrisoare: „Ca să vinzi pictură, fie în București sau aiurea, îți trebuiesc multe! Să fii introdus, să ai cunoștințe bune, să ai reputație și eu din toate astea nu am nici una” .

Mai nimeni nu a fost să-i vadă expoziția, ceea ce l-a făcut pe Virgil Cioflec să scrie: „Nepăsarea aceasta este o ofensă, un act de nedreptate față de un artist de valoare, bolnav și sărac, ce nu a umblat niciodată după milogeli”.

Tot el a povestit acel moment sfâșietor pentru artist: „Încărcăm tablourile să le ducem îndărăt. Pe-o dimineață tristă de iarnă, amândoi pășim după sanie, cu capul în pământ. Acasă, le răzimăm de zid, cu fața la perete. Babacu, prăpădit, foarte abătut, se suie-n pat, cu paltonul pe el. Întins pe spate, cu mâinile pe după ceafă, se uită fix în tavan. Geamurile sunt înghețate. În sobă, două crâmpeie de lemne sâsâie, încearcă să s-aprindă. Se face o tăcere lungă dureroasă.

– O să intru iar în spital…

Două lacrimi mari, ca două boabe, îi scapă printre pleoapele grele, peste obrajii nemișcați, palizi.”

Din 1909, nu s-a mai putut mișca, avea picioarele paralizate și o vedere tot mai slabă. A continuat însă să picteze. Singurul care i-a rămas mereu alături a fost Virgi Cioflec, cel care l-a sprijinit și material.

Spre sfârșitul vieții, când nu mai putea să meargă în mijlocul naturii și să picteze peisaje, florile i-au înviorat viața: „… pentru el, floarea vine ca un mesaj al acestui pământ, care rodește și cântă departe de fotoliul lui și înăuntrul câtorva buchete de mac și micșunele, îi geme sufletul întreg, dornic de ape, de ceruri, de drumuri…”, scria Tudor Arghezi. Ultimele lui flori le-a pictat cu penelul legat de încheietura mâinii și cu ajutorul unor nepoți.

În 1915, a avut ultima lui expoziție personală. Dintr-o dată, toată lumea a descoperit pictura lui Luchian și părea să-l admire. Deși tot mai bolnav, a avut puterea să primească acasă bucuros pe oricine. Negustorii și amatorii de artă veneau tot mai des la pictor și tablourile lui au intrat, cum scria Tudor Arghezi, care l-a vizitat deseori pe pictor, „în casele în care artistul nu putuse să șadă”.

Înainte de a muri, vechiul lui prieten, Virgil Cioflec, i-a făcut o bucurie imensă. Luchian iubea muzica lui Enescu și a mers deseori la concertele acestuia. Imobilizat, regreta că nu mai putea să se bucure de muzica lui Enescu. După un concert, Virgil Cioflec l-a rugat pe George Enescu să-i facă o vizită lui Luchian. Au mers atunci împreună la locuința pictorului și George Enescu a cântat doar pentru pictorul Ștefan Luchian timp de două ore.

Gestul lui George Enescu a fost, scria Petru Comănescu, în cartea Ștefan Luchian, darul celui mai mare liric al muzicii noastre făcut celui mai liric dintre pictorii noștri și care i-a înviorat pentru multe zile sufletul.

În zorii zilei de 28 iunie 1916, pictorul Ștefan Luchian a încetat din viață. Virgil Cioflec a scris primul studiu monografic al pictorului Ștefan Luchian. După moartea prietenului său, el și Tudor Arghezi au scris o serie de articole pentru a-i promova arta și au organizat numeroase expoziții cu lucrările artistului.

După mai mulți ani de la moarte, Ștefan Luchian a început să fie prețuit la adevărata lui valoare artistică. În mare parte, tablourile lui se află în patrimoniul muzeal. În 2013, un tablou al pictorului s-a vândut cu 300.000 de euro, un record pe piața românească de artă.

***

 

28 iunie 1883 – Eminescu a fost dus la spitalul de nebuni în cămaşă de forţă

În fiecare an, în această zi de 28 iunie, ar trebui să ne cutremurăm cu toţii şi să ne întrebăm: cum a fost posibil ca în 1883, la numai 33 de ani, însuşi Mihai Eminescu să fie pus în cămaşă de forţă şi aruncat în spitalul de nebuni printr-un complot pus la cale de cei mai buni „prieteni” ai săi?

Culmea este că mereu apar cîţiva specialişti care vor şi azi să legitimeze tragedia de acum 137 de ani printr-o „nebunie” certă, deşi documentele arată cu totul altceva. Culmea acestei mistificări a dus chiar la apariţia unui volum colectiv, „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, coordonat de acad. Eugen Simion, în care 13 academicieni au vrut să certifice acest fals, în tentativa de a impune „o dată pentru totdeauna” teoria falsă a nebuniei lui Mihai Eminescu.

BILETUL PRIMIT DE MAIORESCU DE LA SOŢIA LUI IOAN SLAVICI

În dimineaţa acelei zile de 28 iunie 1883, la ora 6 dimineaţa, Titu Maiorescu primeşte un bileţel de la Ecaterina Slavici, născută Szöke, scris pe o carte de vizită, în care i se spune: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că foarte reu”! Aflăm acest lucru chiar din „Însemnările” lui Titu Maiorescu:

După cum se vede, în această însemnare din ziua de 28 iunie 1883, practic, Titu Maiorescu devoalează întregul plan al internării forţate a lui Mihai Eminescu în ospiciul dr. Şuţu! Argumentele care susţin această afirmaţie sînt atît de simple, încît îi umplu de ridicol pe toţi cei care continuă să justifice internarea lui Eminescu pe baza nebuniei. Să le mai trecem o dată în revistă:

– 1. Biletul nevestei lui Slavici a rămas şi astăzi să înlocuiască stabilirea unui diagnostic măcar pe baza unei simple consultaţii. O absurditate pe care o susţin constant toţi detractorii de azi ai lui Mihai Eminescu.

– 2. Pe baza acestui bileţel, Titu Maiorescu a decis cu de la sine putere să se ducă la ospiciul dr. Şuţu şi să-l interneze IMEDIAT pe Eminescu, plătind chiar 300 de lei pe lună, fără ca măcar să-l vadă pentru a se convinge dacă presupunerile Ecaterinei Slavici avea sau nu o bază reală. A fost însoţit de Simţion, cel cu care a pus la cale scenariul internării.

– 3. Deşi, conform aceleiaşi însemnări, la ora 10 Mihai Eminescu a venit la el acasă, Titu Maiorescu nici măcar nu-l anunţă că i-a plătit deja internarea la ospiciul de nebuni, ci îl trimite la „Societatea Carpaţii”, de unde, „potrivit înţelegerii” cu Simţion, trebuia dus la „nebuni”. Simţion este exact cel care avea să semneze şi Procesul-verbal întocmit de poliţie la Băile Mitraşevschi, de unde a fost ridicat cu forţa Mihai Eminescu.

– 4. Maiorescu spune fără dubii că planul era ca Eminescu să se ducă la „Societatea Carpaţii”, adăugînd aceste două propoziţii-cheie: „De acolo e vorba să fie dus la dr. Şuţu. Numai de s-ar face asta fără greutate!”

UN COMPLOT ÎN TOATĂ REGULA

Acesta era planul, descris chiar de Titu Maiorescu, conform căruia, imediat după primirea biletului de la Ecaterina Slavici, Mihai Eminescu era deja condamnat la internarea forţată, lucru care avea să se producă efectiv în seara zilei de 28 iunie 1883, la ora 19, odată cu încheierea acelui Proves-verbal din Băile Mitraşevschi de către comisarul Nicolescu, semnat chiar de Simţion şi Ocăşanu de la Societatea „Carpaţii”:

Aşa se încheie ziua de 28 iunie 1883, cea mai neagră zi din istoria literaturii române, începută cu biletul ciudat al Ecaterinei Slavici către Titu Maiorescu şi sfîrşită cu Procesul-verbal întocmit de comisarul Nicolescu în Băile Mitraşevschi. A urmat apoi acel episod crîncen, cînd Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii româneşti”, cum îl numea Constantin Noica, a fost pus în cămaşă de forţă, aruncat într-o căruţă cu coviltir şi internat forţat la ospiciul de nebuni al dr. Şuţu!

Tot ce a urmat după această zi de coşmar reprezintă o altă dramă, asupra căreia nu insistăm aici. Despre această tragică zi şi despre consecinţele ei în anii următori ai vieţii lui Mihai Eminescu am scris pe larg în cartea noastră „Asasinarea lui Eminescu”, ce va fi reeditată în zilele următoare.

Un lucru rămîne cert: internarea forţată a lui Mihai Eminescu în ziua de 28 iunie 1883 nu a fost urmarea unui diagnostic medical, ci a derulării unei operaţiuni pusă la cale de „prietenii” poetului, în frunte cu Titu Maiorescu. Orice încercare de a justifica acţiunea complotiştilor nu face altceva decît să-i umple de ridicol pe cei care nu încetează nici azi să urmeze sfatul lui P.P. Carp, cel care-i scria lui Maiorescu chiar în acele zile: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

Răspunsul cel mai potrivit, şi atunci, dar şi acum, rămîne ceea ce scria Alexandru Vlahuţă după moartea poetului ce avea să vină şase ani mai tîrziu: „Într-o ţară cu atîtea nulităţi triumfătoare, un poet atît de mare şi de cinstit nu putea să moară decît într-un spital de nebuni”!

P.S. Dacă ziua de 15 ianuarie, data naşterii lui Mihai Eminescu, a fost declarată „Ziua culturii naţionale”, poate că ar fi potrivit ca ziua de 28 iunie să fie declarată „Ziua presei”, căci în această zi a fost scos din viaţa publică ziaristul Mihai Eminescu!

Sursa: Ion Spanu

***

 

Ioana și Sergiu Celibidache – Istoria unei mari iubiri

Sergiu Celibidache s-a nascut pe 28 iunie 1916, la Roman, jud.Neamt.

Ioana-Sergiu Celibidache: “Ne certam, dar nu ne plictiseam”!

”- Stii tu cine este Ioana? l-a intrebat odata Sergiu Celibidache pe un prieten de-al sau.

– Stiu si eu?! bangui acela de teama unui raspuns gresit.

– Ioana este insasi viata!

Zeci de ani mai tarziu, dupa disparitia fizica a marelui compozitor si dirijor roman, fu randul Ioanei sa-si intrebe o prietena:

– Tu stii cine era Sergiu? Imi manca aerul! Nu voia saracul, dar mi-l manca. Eu nu mai respiram. Si cred ca am fost un fel de eroina ca i-am rezistat.

Exuberanta, frenetica in felul ei de a trai, „ o cratita mereu in clocot” cum se descria ea insasi, dar in aceeasi masura calda si apropiata, o femeie plina de har spiritual, si nu in ultimul rand , o pictorita de mare talent , supranumita „sora mai glumeata a lui Paul Klee”, Ioana Celibidache a fost timp de 45 de ani nu doar sotia lui Sergiu Celibidache, ci insasi viata lui.

S-au intalnit in Buenos Aires la Teatrul Colon unde Celibidache, in varsta de 38 de ani, se afla in turneu cu orchestra Filarmonicii din Berlin. Ioana venise in Argentina cu al doile ei sot, Nicolae Duca, „baiat de baiat”, „licentiat in drept” , cu un cap de „fanariot afurisit” doar ca sa-i arunce rutinii vietii manusa provocarii unei aventuri.

In acea seara orchestra interpreta Simfonia a IV-a a lui Brahms. Cand l-am vazut pe Sergiu Celibidache, spunea ea mai tarziu, octogenara deja, am fost ca lovita de apoplexie. Nu mai vazusem si nu mai auzisem asa ceva pana atunci. Ce a facut tanara Ioana de 26 de ani care la 4 ani era „praf” dupa baiatul spalatoresei familiei ei; la 9 ani era „lulea” dupa baiatul bancherului parintilor ei, iar la 15 ani era deja maritata? Dupa concert a mers direct in cabina lui Celibidache sa-i ceara un autograf pe programul orchestrei. A fost un „coup de foudre” pentru amandoi!

– Sergiu m-a masurat cu privirea de jos in sus, apoi s-a uitat cu privirea catifelata in ochii mei si am plecat zbuciumata …

Ajunsa acasa, Ioana, fara pic de retinere, ii declara sotului:

– Draga, l-am gasit pe barbatul vietii mele!

Si a plecat. A lasat totul si a plecat. Sotul a crezut ca e o joaca, o gluma, ca Ioana a innebunit. Spera intr-o revenire a ei dupa ce-i trece frenezia amorului. „Jamais!” a fost raspunsul Ioanei. „Je suis partie pour la vie!” Si asa a fost. Timp de 45 de ani, pana la disparitia pamanteasca a lui Sergiu Celibidache, Ioana l-a urmat pretudindeni, cu sevaletul sub brate, oriunde acesta avea concerte: Italia, Anglia, Danemarca, Suedia, Germania … Intrebata cat de greu sau cat de usor i-a fost sa traiasca atatea ani in intimitatea lui Celibidache, Ioana Celibidache raspundea senin: ”Nu stiu. Mie mi s-a parut a fi un dar de la Dumnezeu.” Despre Sergiu Celibidache s-au scris nenumarate biografii, dar „una mai proasta decat alta”, spunea Ioana Celibidache, deoarece nici una nu a reusit sa patrunda esenta clocotului existential al dirijorului.

Celibidache era altfel: un tumult, un vulcan, o furie, foarte critic, disciplinat, nu accepta mediocritatea. Un om care-si cunostea valoarea, dar care adesea se purta ca un copil. Te jucai cu el, era vesel, era amuzant. In cartea „ Sergiu altfel …” Ioana Celibidache vorbeste despre Omul Celibidache, despre felul acestuia de a fi, despre obiceiurile si comportamentul lui cu care s-a obisnuit atat de greu: sa fii prezenta la cele 5 min. de rugaciune ale dirijorului inainte de concerte, sa fii disciplinata, sa fii punctuala in orice, sa fii intotdeauna acasa cand venea de la repetitii. Cat de usor poate fi sa stai alaturi de o fiinta care traia exclusiv prin orchestra si repetii, iar tu sa fii mereu disponibila pentru el? Era acaparator, spunea Ioana Celibidache, nu puteam sa fac tot ce-mi doream.

Daca reuseam sa ies cumva de sub umbra lui, Sergiu intotdeauna ma determina sa inteleg ca e foarte important sa stau cu el. Si tot ea gasea raspunsul vindecator: ”Dar si eu eram la fel, ingrozitor de acaparatoare”. Doua firi atat de profund personalizate artistic, atat de libere in cuget au trait esenta iubirii fara a umbri calea destinului celuilalt. Dimpotriva. Sergiu, spunea Ioana Celibidache, m-a crescut. Eu eram tanara si toata teoria lui despre viata am absorbit-o ca un burete. El a fost cel care a incurajat-o sa urmeze cursuri de pictura si tot el era cel mai dur critic al tablourilor ei.

– Ce-s chestiile astea? Intreba Celibidache dupa ce privea indelung un tablou pe care sotia sa il semna simplu cu „Ioana”. Unde vrei sa ajungi? Nu vezi ca nu-i organic?

Pentru Ioana Celibidache pictura a fost cea care i-a adus totul in viata, inclusiv pe Sergiu Celibidache. Am descoperit pictura in el, spunea ea. Eu intotdeauna am mazgalit. Nu cautam. El m-a invatat sa caut. Spre sfarsitul vietii marele dirijor a carui concerte erau „adevarate liturghii simfonice” (Klaus Umbach), privea timp indelungat tablourile Ioanei in care nu erau pictate lucruri ci efecte, stari si o intreba: ”Cum faci tu sa ajungi la Dumnezeu cu pictura?”. Ioana nu-i raspundea. Nu eram demna de raspuns, spunea ea.

Si totusi Iubirea nu e de ajuns? Unora le este de ajuns.

Au existat certuri, dispute sau conflicte in familia Celibidache? Bineinteles ca au existat, spunea razand Ioana Celibidache, amintindu-si cum a plecat odata de acasa suparata ca sotul ei nu vroia in ruptul capului sa inchida gastele pe care le aveau la „casa de moara” , vila lor ce se afla la 100 km de Paris. Gastele sau eu, a fost ultimatumul Ioanei. Celibidache a ales gastele, iar sotia si-a facut bagajele si a plecat … pentru cateva zile cand dirijorul a cedat in defavoarea gastelor. „Ne certam, dar nu ne plictiseam!” pare a fi secretul fericirii familiei Celibidache. Sa inveti sa razi cu „adversarul”, nuanta mai tarziu Ioana. Sa razi chiar daca nu ai de ce, altfel , te plictisesti de te ia dracu! Asa au ras 45 de ani!

– Barbatul meu s-a prapadit asa, dintr-o data. Dupa moartea dirijorului in anul 1996 Ioana Celibidache a intrat „intr-un tunel al durerii”. A incetat sa picteze, iar cei 5 caini Saint-Bernard pe care dirijorul ii ingrijea personal, au refuzat mancarea pierind de foame. Viata isi pierduse sensul. Salvarea a venit tot de la Celibidache: Ioana a inceput sa scrie despre el, astfel stiindu-l aproape, veghind asupra ei. Sergiu e aici, spunea ea absolut convinsa. E cu mine. Nu e mort. E transparent.

Viata este un dar ce ni se retrage la un moment dat. Ea nu dainuie si nu ar trebui sa avem aceasta pretentie la dainuire” , spunea la apusul vietii (2012) Ioana Celibidache.

Sa nu uitam, insa, sa radem asa cum au facut-o Ioana si Sergiu Celibidache. Si au fost fericiti ca nimeni altii in aceasta lume.

***

 

CODUL BUNELOR MANIERE :         

    1. La spectacole de teatru, operă, gale sau expoziții, vom merge îmbrăcați elegant.

2. Când ne întâlnim cu cineva pe stradă, nu vom rămâne în mijlocul străzii sau în mijlocul trotuarului.

3. Nu ne vom întrerupe niciodată interlocutorul, în cadrul unei discuții.

4. Autoprezentarea se obișnuiește frecvent, în diferite ocazii: într-o societate mai numeroasă, la solicitarea unei vizite, la prezentarea în fața superiorului pe care încă nu l-ai cunoscut.

5. Într-un restaurant sau bar, bărbatul va intra mereu primul.

6. Când strănutăm, tușim sau căscăm, se pune întotdeauna mâna la gură, indiferent de distanța sau de relația pe care o avem cu o persoană. Este indicat să purtăm mereu la noi șervețele sau batistă.

7. La intrarea în mijloacele de transport în comun, întâi sunt lăsați să iasă afară cei care coboară, după care vor intra ceilalți pasageri.

8. La masă, se va aplica „Regula gheișei”: Nu suflați în mâncare/ceai/cafea! Așteptați să se răcească!

9. De fiecare dată când o doamnă se ridică de la masă sau se așază, toți bărbații trebuie să se ridice odată cu ea.

10. O doamnă nu va intra niciodată singură într-un bar sau local în care se vând cu predilecție băuturi acoolice.

11. Bărbatul este prezentat femeii, cel mai tânăr celui mai în vârstă, iar gradul mai mic celui superior.

12. În mijloacele de transport în comun: Dacă o doamnă este însoțită de un bărbat, acesta îi va cumpăra biletul și îi va oferi locul de lângă geam. Dacă există doar un singur loc liber, el va fi oferit doamnei, iar domnul va rămâne lângă ea în picioare. Niciodată nu o va părăsi, grăbindu-se să prindă un loc liber când se ivește ocazia.

13. A nu răspunde la gestul celui care întinde mâna este în sine o ofensă, chiar mai gravă decât cea de a nu saluta.

14. Punctualitatea, atunci când suntem invitați la masă este deosebit de importantă.

15. Nu așezați coatele pe masă! Dacă folosiți doar o mână, așezați-o în poală.

16. Întotdeauna, salutul trebuie însoţit de un zâmbet. Când salutăm trebuie să-l privim în ochi pe cel salutat, nu salutăm o persoană stând cu spatele către persoana respectivă sau privind spre cer sau pământ.

17. Nu vorbiți cu gura plină! Mestecați cu gura închisă! Mulțumiți chelnerului când vă servește!

18. Cum se taie mâncarea din farfurie: Bucata de mâncare trebuie tăiată exact lângă furculiță. În plus, se taie numai pentru o înghițitură, nu se fac „soldăței”.

19. Nu vorbiți la telefon în timpul mesei. Dacă primiți un apel foarte important, trebuie să vă scuzați și să vă ridicați de la masă.

20. Nu salutăm ţinând mâinile în buzunare sau cu gura plină. Nu salutăm făcând gesturi ample, nefireşti.

21. După ce terminați de mâncat, nu împingeți farfuria spre colțul mesei! Așteptați să vină chelnerul să o ia.

22. Nu se apelează oamenii la telefon înainte de 10 dimineața, între orele 13-17 și după ora 21, cu excepția celor apropiați, cărora le știți programul.

23. O convorbire convențională nu trebuie să depășească 5 minute!

24. Dacă un cadou nu ne place, ne vom ascunde nemulțumirea

Ambalajul unui dar este foarte important.

25. Nu se duc flori bărbaților decât dacă sunt la spital.

26. Nu salutăm grăbit şi cu aerul că suntem preocupaţi de ceva.

27. Băieţii trebuie să-şi scoată căciula de pe cap când salută. Formulele cele mai des folosite sunt: „ Bună ziua!”, „Bună seara!” , „Bună dimineaţa!”. Între prieteni sau colegi se folosesc de regulă „Bună!”, „Salut!” Niciodată nu vom saluta o persoană mai în vârstă cu „Bună!” sau „Salut!”

Se salută cu „Bună dimineaţa!” până la ora 11 dimineaţa, cu „ Bună ziua !” după ora 11 şi până la lăsarea serii, iar apoi cu „Bună seara!”

28. Când se intonează imnul de stat în locuri publice, ne ridicăm în picioare, luăm o poziţie decentă, băieţii îşi scot căciulile şi se ascultă în perfectă linişte.

29. Prețul de pe cadouri va fi înlăturat cu grijă. Excepție fac discurile și cărțile, de pe acestea prețul nu se șterge. Cartea nu se atinge!

Florile se oferă fără ambalajul în care le-am cumpărat, chiar dacă este foarte frumos.

30. Florile primite trebuie așezate imediat într-un vas cu apă.

31. Cel care primește un dar îl va deschide în fața musafirului și nu-i va strica bucuria protestând că este prea scump, că nu trebuia sau mai rău, că nu-i place, nu-i trebuie, că nu-l poate accepta.

32. Când distanţa sau zgomotul nu ne permit să salutăm verbal, atunci salutăm printr-o uşoară înclinare a capului.

33. Băieţii salută primii fetele, bărbaţii salută primii femeile, copiii sau persoanele mai tinere salută persoanele mai în vârstă. Când intrăm într-o încăpere îi salutăm pe cei aflaţi deja acolo. Când ne prezentăm unui grup salutăm primii. După ce ne salutăm, nu întrerupem discuţia în care sunt antrenaţi membrii grupului.

34. Întotdeauna cel care merge îl salută pe cel care stă pe loc, iar cel care se află într-o maşină pe cel care este pieton, dar întotdeauna, nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutaţi. A saluta este o dovadă de politeţe. A aştepta să fii salutat este o dovadă de impoliteţe.

35. Bărbatul va merge întotdeauna la marginea dinspre stradă a trotuarului, în momentul în care merge alături de o femeie sau mai multe femei. Dacă sunt doi bărbați și o femeie, atunci aceasta va sta la mijloc.

36. Întotdeauna se întreabă unde este toaletă și nu se folosesc alte cuvinte referitoare la aceasta, cum ar fi „baia”.

37. "O femeie nu poate fi lovită nici măcar cu o floare!”, nici măcar în glumă și nici nu se poate insinua lovirea unei femei.                                                                                                 #ByGentlemensLadysSocietyRomania

***

 

POVESTE  CU TALC   DESPRE  IERTARE

“Inainte vreme,... oamenii se iertau în tăcere, pur și simplu.

 Cel ce greșise intra pe ușă, iar cel ce avea de iertat îl punea la masă. Se vorbea despre vreme, despre ploaie și pâine… Și așa se înțelegea că tot ce era de iertat era iertat, și tot ce era de spus s-a spus în cele câteva cuvinte: “Dă, Doamne, să fie ploaie!”

Iertau toți: soțiile își iertau soții în tăcere. Așa, supărate, ele tot una făceau: mâncare, spălau, adormeau copiii, iar seara se așezau toți la o masă și rupeau din aceeași mămăligă toți. Mămăliga ceea era pâine împăcării, căci ce folos să stai supărată?! Tot va trebui să dormi în același pat… Și paturile, în alte vremuri, erau înguste, nu se putea dormi decât unul lângă altul… Așa și iertau, în tăcere.

Erau desigur și bărbați care atunci când greșeau mult își cereau iertare în genunchi de la femeie, ca de la o icoană. Puțini erau aceia care făceau asta, pentru că puțini înțelegeau că, dacă soția va pleca, va cădea casa. Dar asta se făcea în ascuns și nimeni, niciodată, nu știa! Era o taină!

Vecinii se iertau și ei în tăcere. Tăceau mult supărați, nu-și vorbeau o vreme, și apoi, intrau în ogradă și cereau ceva: o sapă, o cană de făină, ceva… Celălalt îi dădea, desigur, și tăcea. Și așa se iertau. În tăcere.

Pe vremuri, vecinii se ajutau unii pe alții și înțelegeau că toamna, la culesul viei, și primăvara, la prășit, nu era loc de sfadă.

 Trebuia să fie gata împăcați! Toți iertau, dar nimeni nu-și cerea iertare! Decât duminica, înainte de liturghie, așa, să nu zică că s-au dus supărați la biserică. Așa și se știa când intra vreo lele pe poartă și striga să fie iertată, că-i vremea de dus la biserică! Și, în loc de iertare, i se răspundea: “Da’ ce, de-amu te-ai pornit?”

Ăsta era semn că nu e nimic de iertat, de spus sau de adăugat. Era semn de pace între oameni…

Mie și acum îmi pare ciudat când oamenii își cer iertare. Ce, parcă poți șterge o durere, o trădare, o supărare cu două cuvinte?! Eu și acum tac sau răspund din inerție. Pentru mine iertarea nu se cere cu cuvinte, ci cu fapte…

Ai venit la om, ai intrat în viața lui, privindu-l ca pe Hristos la poarta Raiului și taci. Aștepți să te pună la masă și, dacă te-a poftit la masă, scoți o pâine… Pâinea Împăcării. Și el un pahar de vin. Și vorbiți despre vreme și că e bine că e pace. Iertarea este o mare tăcere.

Numai faptul că omul și-a călcat pe orgoliu și a intrat pe poarta vieții tale, înțelegând că nimicurile vieții azi sunt și mâine nu vor mai fi, trebuie să te îndemne pe tine, cel năpăstuit, să uiți de propriu orgoliu și să-l primești! Viața e scurtă, judecata lungă…

Odată, mama mi-a spus o poveste pe care și ea a citit-o undeva, și apoi și eu am citit-o undeva, dar eu o țin minte cum mi-a spus-o mama:

Înainte de a veni pe pământ, sufletele singure își aleg ce cunună să poarte. Și iată, odată, un suflet mic, minunându-se de lumea de pe pământ, și-a dorit să fie un suflet iertător. Să poarte cununa iertării. Da! Să ierte pe toți și pe toate, tot timpul!

Și atunci un alt suflet i-a zis: “Dar, ca să ierți, trebuie să fie cineva care să te rănească tot timpul, să te facă să suferi. Altfel, nu vei avea pe cine să ierți!“ Sufletul iertător a căzut pe gânduri, căci așa era, avea nevoie de cineva pe care să-l ierte. Atunci, celălat suflet i-a spus:

“Uite, eu o să te ajut! O să cobor cu tine pe pământ și o să-ți fac tot răul, și o să te fac să suferi, ca tu să mă poți ierta din nou și din nou!”

“Da, da, da! eu te voi ierta tot timpul! Voi fi un suflet iertător!”

“Dar n-o să mă uiți! N-o să te superi, n-o să mă alungi de la tine, când o să te fac să suferi, că doar pentru tine o fac, ca tu să poți ierta!”

“Nu, nu te voi uita! Și nu te voi alunga! Te voi ierta tot timpul!”, spuse sufletul iertător și coborî în zbor într-un trup omenesc pe pământ.

“Să nu mă uiți și să mă ierți tot timpul!”, spuse celălat suflet și coborî și el în grabă spre pământ.

După ce mama mi-a spus povestea, mult timp m-am gândit – și acum mă gândesc uneori – eu care dintre cele două suflete sunt: sunt un suflet iertător sau unul care provoacă suferință? Când am obosit să mă gândesc, mi-am dat seama că, probabil, sunt un suflet care provoacă suferință altora, dar sunt și un suflet iertător, căci pot să iert tot timpul, chiar și fără să-mi ceară cineva iertare! Și, dacă m-am înțeles cu cineva în cer că el mă va ajuta să iert, iar eu am uitat?!

Atât de mult ne-am învățat a arunca cu cuvinte în stânga și-n dreapta, încât au devenit ieftine și nu le mai prețuim…

Tăcerile au devenit însă de neprețuit, căci omul care n-are cuvinte, trebuie să-și împlinească vrerea prin fapte! “

✍️Mitropolitul Antonie de Suroj

***

 

POVESTI   CU  TALC

O croitoreasă cosea într-o după-amiază pe malul râului. La un moment dat îi căzu degetarul în apă. Femeia începu să plângă atât de tare, încât apăru Dumnezeu şi o întrebă:

“- De ce plângi, femeie?”

Femeia îi povesti că şi-a scăpat degetarul în râu şi că are mare nevoie de el, pentru lucrul ei, prin care îşi ajută bărbatul să întreţină familia lor săracă.

Dumnezeu băgă mâna în apă şi scoase un degetar de aur bătut cu rubine.

“- Acesta este degetarul tău?”

“- Nu. răspunse femeia.”

Dumnezeu căută din nou în râu şi scoase un degetar din aur bătut cu smaralde.

“- Dar acesta, e degetarul tău?”

“- Nu, răspunse femeia.”

În sfârşit scoase din apă un degetar de piele.

“- Acesta e degetarul meu!” spuse femeia bucuroasă.

Văzând cât de cinstită e femeia, Dumnezeu i le dărui pe toate trei. Femeia plecă fericită acasă.

Peste câţiva ani femeia se plimba cu soţul ei pe malul râului. Bărbatul alunecă, căzu în apă şi dispăru în valuri. Femeia începu să plângă atât de tare încât Dumnezeu o auzi din nou şi veni să o întrebe ce necaz are:

“- O, Doamne, soţul meu a căzut în râu“, spuse femeia plângând.

Domnul se scufundă în valuri şi ieşi apoi la mal cu George Clooney.

“- El este soţul tău?”

“- Da, răspunse femeia.”

Dumnezeu se umplu de mânie:

“- Ai minţit! Acesta nu este soţul tău!”

Femeia răspunse:

“- Doamne, te rog să mă ierţi dar şi să mă înţelegi. Dacă aş fi spus NU la George Clooney, l-ai fi scos apoi pe Brad Pitt. Dacă aş fi spus NU, din nou, l-ai fi adus apoi pe soţul meu. Şi dacă la el aş fi răspuns DA, mi i-ai fi dat pe toţi trei. Ştii Doamne, eu nu mai sunt ca la 20 de ani, n-aş putea să port de grijă la trei bărbaţi. Doar DIN ACEST MOTIV am răspuns DA la George Clooney.”

Dumnezeu impresionat, îi spuse femeii că poate să-l păstreze pe GeorgeClooney. 

MORALA:

Când o femeie minte, o face din cele mai bune şi onorabile motive, şi în interesul tuturor.

***

 

CODUL BUNELOR MANIERE :         

    1. La spectacole de teatru, operă, gale sau expoziții, vom merge îmbrăcați elegant.

2. Când ne întâlnim cu cineva pe stradă, nu vom rămâne în mijlocul străzii sau în mijlocul trotuarului.

3. Nu ne vom întrerupe niciodată interlocutorul, în cadrul unei discuții.

4. Autoprezentarea se obișnuiește frecvent, în diferite ocazii: într-o societate mai numeroasă, la solicitarea unei vizite, la prezentarea în fața superiorului pe care încă nu l-ai cunoscut.

5. Într-un restaurant sau bar, bărbatul va intra mereu primul.

6. Când strănutăm, tușim sau căscăm, se pune întotdeauna mâna la gură, indiferent de distanța sau de relația pe care o avem cu o persoană. Este indicat să purtăm mereu la noi șervețele sau batistă.

7. La intrarea în mijloacele de transport în comun, întâi sunt lăsați să iasă afară cei care coboară, după care vor intra ceilalți pasageri.

8. La masă, se va aplica „Regula gheișei”: Nu suflați în mâncare/ceai/cafea! Așteptați să se răcească!

9. De fiecare dată când o doamnă se ridică de la masă sau se așază, toți bărbații trebuie să se ridice odată cu ea.

10. O doamnă nu va intra niciodată singură într-un bar sau local în care se vând cu predilecție băuturi acoolice.

11. Bărbatul este prezentat femeii, cel mai tânăr celui mai în vârstă, iar gradul mai mic celui superior.

12. În mijloacele de transport în comun: Dacă o doamnă este însoțită de un bărbat, acesta îi va cumpăra biletul și îi va oferi locul de lângă geam. Dacă există doar un singur loc liber, el va fi oferit doamnei, iar domnul va rămâne lângă ea în picioare. Niciodată nu o va părăsi, grăbindu-se să prindă un loc liber când se ivește ocazia.

13. A nu răspunde la gestul celui care întinde mâna este în sine o ofensă, chiar mai gravă decât cea de a nu saluta.

14. Punctualitatea, atunci când suntem invitați la masă este deosebit de importantă.

15. Nu așezați coatele pe masă! Dacă folosiți doar o mână, așezați-o în poală.

16. Întotdeauna, salutul trebuie însoţit de un zâmbet. Când salutăm trebuie să-l privim în ochi pe cel salutat, nu salutăm o persoană stând cu spatele către persoana respectivă sau privind spre cer sau pământ.

17. Nu vorbiți cu gura plină! Mestecați cu gura închisă! Mulțumiți chelnerului când vă servește!

18. Cum se taie mâncarea din farfurie: Bucata de mâncare trebuie tăiată exact lângă furculiță. În plus, se taie numai pentru o înghițitură, nu se fac „soldăței”.

19. Nu vorbiți la telefon în timpul mesei. Dacă primiți un apel foarte important, trebuie să vă scuzați și să vă ridicați de la masă.

20. Nu salutăm ţinând mâinile în buzunare sau cu gura plină. Nu salutăm făcând gesturi ample, nefireşti.

21. După ce terminați de mâncat, nu împingeți farfuria spre colțul mesei! Așteptați să vină chelnerul să o ia.

22. Nu se apelează oamenii la telefon înainte de 10 dimineața, între orele 13-17 și după ora 21, cu excepția celor apropiați, cărora le știți programul.

23. O convorbire convențională nu trebuie să depășească 5 minute!

24. Dacă un cadou nu ne place, ne vom ascunde nemulțumirea

Ambalajul unui dar este foarte important.

25. Nu se duc flori bărbaților decât dacă sunt la spital.

26. Nu salutăm grăbit şi cu aerul că suntem preocupaţi de ceva.

27. Băieţii trebuie să-şi scoată căciula de pe cap când salută. Formulele cele mai des folosite sunt: „ Bună ziua!”, „Bună seara!” , „Bună dimineaţa!”. Între prieteni sau colegi se folosesc de regulă „Bună!”, „Salut!” Niciodată nu vom saluta o persoană mai în vârstă cu „Bună!” sau „Salut!”

Se salută cu „Bună dimineaţa!” până la ora 11 dimineaţa, cu „ Bună ziua !” după ora 11 şi până la lăsarea serii, iar apoi cu „Bună seara!”

28. Când se intonează imnul de stat în locuri publice, ne ridicăm în picioare, luăm o poziţie decentă, băieţii îşi scot căciulile şi se ascultă în perfectă linişte.

29. Prețul de pe cadouri va fi înlăturat cu grijă. Excepție fac discurile și cărțile, de pe acestea prețul nu se șterge. Cartea nu se atinge!

Florile se oferă fără ambalajul în care le-am cumpărat, chiar dacă este foarte frumos.

30. Florile primite trebuie așezate imediat într-un vas cu apă.

31. Cel care primește un dar îl va deschide în fața musafirului și nu-i va strica bucuria protestând că este prea scump, că nu trebuia sau mai rău, că nu-i place, nu-i trebuie, că nu-l poate accepta.

32. Când distanţa sau zgomotul nu ne permit să salutăm verbal, atunci salutăm printr-o uşoară înclinare a capului.

33. Băieţii salută primii fetele, bărbaţii salută primii femeile, copiii sau persoanele mai tinere salută persoanele mai în vârstă. Când intrăm într-o încăpere îi salutăm pe cei aflaţi deja acolo. Când ne prezentăm unui grup salutăm primii. După ce ne salutăm, nu întrerupem discuţia în care sunt antrenaţi membrii grupului.

34. Întotdeauna cel care merge îl salută pe cel care stă pe loc, iar cel care se află într-o maşină pe cel care este pieton, dar întotdeauna, nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutaţi. A saluta este o dovadă de politeţe. A aştepta să fii salutat este o dovadă de impoliteţe.

35. Bărbatul va merge întotdeauna la marginea dinspre stradă a trotuarului, în momentul în care merge alături de o femeie sau mai multe femei. Dacă sunt doi bărbați și o femeie, atunci aceasta va sta la mijloc.

36. Întotdeauna se întreabă unde este toaletă și nu se folosesc alte cuvinte referitoare la aceasta, cum ar fi „baia”.

37. "O femeie nu poate fi lovită nici măcar cu o floare!”, nici măcar în glumă și nici nu se poate insinua lovirea unei femei.                                                                                                 #ByGentlemensLadysSocietyRomania

***

 Mi-a fost frică să nu fiu singură, până am învățat să mă iubesc.

Mi-a fost frică să nu reușesc, până mi-am dat seama că nu reușesc decât dacă încerc.

Mi-a fost frică de ceea ce vor crede oamenii despre mine, până mi-am dat seama că oricum vor opina de mine.

Mi-a fost teamă că mă vor respinge, până când am înțeles că și atunci când se va întâmpla asta, credința mea în mine va fi mai mare.

Mi-a fost frică de durere, până am aflat că durerea este relativă și decid dacă vreau să o simt sau să mă întăresc.

Mi-a fost frică de adevăr, până când am descoperit că adevărurile sunt cele care mă fac să înțeleg multe lucruri.

Mi-a fost frică de moarte, până am aflat că nu este sfârșitul, ci mai degrabă începutul.

Mi-a fost frică de ură, până mi-am dat seama că nu este altceva decât ignoranță.

Mi-a fost frică de ridicol, până am învățat să râd de mine și că asta e sănătos.

Mi-a fost frică să nu îmbătrânesc până mi-am dat seama că dobândesc înțelepciune pe zi ce trece.

Mi-a fost frică de trecut, până mi-am dat seama că prin trecut am învățat să ajung unde sunt.

Mi-a fost frică de întuneric, până când mi-am descoperit lumina interioară în el.

Mi-a fost frică de schimbare, până când am văzut că până și cel mai frumos fluture trebuia să treacă printr-o metamorfoză înainte de a putea zbura.

Mi-a fost teamă de răni până când vulturul mi-a arătat că unele răni sunt necesare pentru maturizare.

Mi-a fost teamă că nimeni nu mă va iubi, până am învățat să mă iubesc și de atunci am înțeles cât de ușor este să fii fericit.

 Ernest Hemingway

Seară liniștită prieteni pensionari 😘😘😘😘

*†*

 

"-Am îmbătrânit, Ioane !

-Am îmbătrânit, Marie !

Dar privim zorii de ziuă cu aceeaşi bucurie.

Bem cafeaua dulce - amară, mângâiați de blândul soare .

Fiecare zi trăită e o mare sărbătoare.

-Am îmbătrânit, Ioane !

-Am îmbătrânit, Mărie !

Dar gustăm cu bucurie din aceeași farfurfurie ,

Din pahare cristaline, bem acelaşi vin pelin.

Si zâmbim, când după ploaie ,vedem iar cerul senin .

Ne trezim în miez de noapte si de-a valma povestim :

Ce-am trăit în tinerețe, ce trăim si ce simțim.

Ne-ascultăm vorbele calde ,chiar dacă de le -am mai repetat,

Pentru visuri ,pentru planuri ,avem timp nelimitat .

Nu avem averi si ranguri,cu ce-avem ne mulțumim

Cel mai mult fiii ,nepoții si iubirea prețuim.

Clipele cu ei la masă, sunt izvor de fericire ,

Clipele cu ei în brațe -cea mai scumpă amintire.

-Am îmbătrânit, Ioane !

-Am îmbătrânit, Marie !

Nu vedem la fel de clare ,literele pe hârtie,

Radioul nu se-aude ,uneori ,la fel de tare ,

Numai stăm la fel de bine si de sigur pe picioare...

Însă ştim că împreună viața -i o binecuvântare ,

Coborând pe panta vieții, timpului îi dăm valoare.

Cu încredere, răbdare, noi trăim armonios ,

Avem riduri,plete albe ,dar îmbătrânim frumos !

-Am îmbătrânit, Ioane !

-Am îmbătrânit,Marie !

Si,la margine de timpuri ,ne-nchinăm pe la icoane ,

Ne rugăm Domnului nostru ,sănătoși sa ne mai țină

Si,la vreme,împreună să plecăm înspre lumină.

-Am îmbătrânit ,Ioane !

-Am îmbătrânit, Marie !

Tinerețea e o stare ,n-o trăim o veșnicie,

Dar o-nchidem ca pe-o carte si în inimi si în gând,

Nimenea nu ne oprește, s-o deschidem când si când !"

***

 

MEMORIE CULTURALA - AUREL BARANGA

Se împlinesc azi 111 ani de la nașterea lui Ioan Aurel Baranga (născut Aurel Leibovici, n. 20 iunie 1913, București – d. 10 iunie 1979, București) a fost un poet și dramaturg român de origine evreiască.

A absolvit Liceul “Matei Basarab” (1931), unde a avut printre profesori pe Perpessicius, apoi Facultatea de Medicină (1938), profesând sporadic în perioada 1939-1944, potrivit volumelor “Dicţionarul Scriitorilor Români” (Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1995) şi “Dicţionarul General al Literaturii Române” (Ed. Univers Enciclopedic , 2004).

A debutat literar în 1929, în revista “Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi, cu schiţa “Noaptea albă”. Ulterior, între 1930 şi 1931, a editat împreună cu Gherasim Luca, revista “Alge”‘, iar între 1934-1940 a colaborat cu reportaje, pamflete şi cronici dramatice la publicaţiile “Facla”, “Cuvîntul liber”, “Reporter”, “Azi”, “Lumea românească”.

După intrarea în presa scrisă, a fost redactor la “Lumea românească” (1937-1939), “România liberă” (1944-1948), “Viaţa românească” (redactor-şef adjunct, 1962-1967), a colaborat la periodice antifasciste şi de avangardă. De asemenea, a fost redactor-şef la “Urzica” (1949-1979), a lucrat la Radiodifuziunea Română (1945) şi la Teatrul Naţional “I.L. Caragiale” din Bucureşti (secretar literar, 1949-1952; director artistic, 1958-1962).

A debutat editorial cu volumul avangardist “Poeme cu orbi” (1933), după care a publicat volumul de reportaje “Ninge peste Ucraina” (1945) şi volumele de versuri “Marea furtună” (1946) şi “Vocea Americii” (1949).

În dramaturgie a debutat cu comedia “Bal în Făgădău” (1946), consacrându-se apoi acesteia timp de aproape două decenii. S-a impus însă prin comedia “Mielul turbat” (1945, Premiul de Stat), urmată de multe piese (mai ales comedii; drame), inspirate şi din istoria contemporană: “Reţeta fericirii sau despre ceea ce nu se vorbeşte” (1957), “Siciliana” (1961), “Adam şi Eva” (1963), “Sfântul Mitică Blajinu” (1966), “Opinia publică” (1967), “Travesti” (1969), “Interesul general” (1971), “Viaţa unei femei” (1975) ş.a.

În 1978, a publicat volumul “Jurnal de atelier” (1978), o selecţie din însemnările de pe parcursul a treizeci de ani.

A fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1975).

A murit la 10 iunie 1979, la Bucureşti. 

Cinci poeme de dragoste (1944)

1.

O, iubita mea, te astept de la inceputul lumii,

Iarta-ma ca vin la intalnire

Travestit in dentist.

Dar astazi iti voi scoate nervii,

Nervii tai de fecioara

Arsa pe rug.

apoi ma voi infasura in nervii tai,

Ca in sarma ghimpata,

Si ca un cocon de matase,

Te voi astepta linistit,

Pana la sfarsitul lumii.

2.

Sa punem, iubito, intre noi, aceasta fanfara

Stiu, de mult, adori helicoanele,

Te-am observat, adeseori,

Mangaind , lubric, toba mare.

Eu voi ramane de partea asta,

Iti voi sopti, tainic, inflacarate declaratii,

Tu le vei asculta de partea cealalta,

Cu ochii in lacrimi.

Si numai la sfarsit,

Cand fanfara va tacea,

Vom pleca tinandu-ne de mana,

Fericiti de a ne fi spus totul,

Fara sa ne fi auzit.

3.

Iubita mea, tu n-ai banuit niciodata

Ca vreau sa-ti mananc o ureche,

Desi am fost de atatea ori ispitit sa o fac.

Si atunci,

Din ipocrizie,

Ti-am daruit, mereu, cate o ureche,

Incat acum arati ca un salcam inflorit,

Numai urechi,

Si totusi atat de oarba,

Incat nu banui ca-ti mananc o ureche

Si ca ma indepartez tacut.

4.

Iubita mea, iti daruiesc aceasta floare de nisip,

Fragila, neutra, anonima,

Te poti intinde pe ea fara grija,

E o floare carnivora,

Te va devora intre maselele ei laborioase,

Iar maine te va reda soarelui,

Ca pe o umbra.

5.

Iti scriu, iubita mea, din transee,

Din transeea mea zilnica,

Din transeea mea zilnic schimbata,

Zilnic parasita.

Cine poate sa-mi reproseze

Ezitarile, slabiciunile, lasitatile?

Si daca voi fi judecat,

Condamnat,

Executat,

Sunt incredintat ca tu vei fi singura

Care vei ingenunchia langa hoitul meu

Si-mi vei inchide pleoapele vinetii,

Iubita mea - bust,

Femeie de ceara

Imbracata mireasa

Din vitrina unui coafor de periferie,

Singura vie,

Singura adorata,

Femeia,

Vaduva mea,

Femeia-bust si de ceara

Careia ii trimit acum, de aici,

Scrisoarea mea de adio si de moarte.

din volumul "Poezii", 1973

Sursa: 

AGERPRES/(Documentare – Cerasela Bădiţă, editor: Liviu Tatu, editor online: Simona Aruştei)

***

 

ȘASE OUĂ DE AUR

O poveste care merită citită…

O tânără și-a întrebat bunicul:

"Bunicule, ce poti sa ma inveti ca sa-mi fie de folos in viata? "

Bunicul s-a gândit mult timp, iar apoi a spus:

"Cred că am o lecție de viață puternică care merita învățata. Dar înainte de asta, trebuie să faci ceva care să atragă atenția tuturor, ceva foarte important. "

Fata a întrebat : “Ce este atât de important de făcut, bunicule?"

Bunicul s-a oprit o clipă, apoi a fluierat,

“Ar trebui să mergi prin cartier și să spui tuturor că struțul meu a făcut șase ouă de aur. Toţi ar fi surprinşi să audă asta. Atunci povesteste-le ca fiecare ou valoreaza multe milioane si ca as deveni multimilionar prin vanzarea lor. Spune-le tuturor că în curând viața mea se va schimba pentru totdeauna și voi deveni unul dintre cei mai bogați oameni din societate."

Tânăra a făcut acest lucru fără să înțeleagă esența acesteia. După ce s-a întors, ea și bunicul ei au așteptat intreaga zi și noapte, 

dar niciunul dintre vecinii lor nu a venit la casa lor să-l felicite și să se bucure alături de el

pentru neașteptata bogatie.

Dimineața următoare, bunicul i-a spus nepoatei:

"Acum, ar trebui să te întorci in  cartier și să povestesti tuturor că în timpul nopții trecute, un hoț a venit și mi-a distrus casa, mi-a ucis struțul și mi-a furat toate ouăle de aur. Spune-le că am pierdut totul! "

Fata a ieșit și le-a povestit vecinilor toate acestea. 

Totuși, după puțin timp, un număr șocant de oameni s-au înghesuit în casa lor. Surprinsă, tânăra l-a întrebat pe bunicul ei:

"Bunicule, de ce a venit multa lume azi, dar ieri nu a venit nimeni?!"

Bunicul a zâmbit și a spus:

"Când oamenii aud vești bune despre tine, tac, ignoră și se comportă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar când aud vești proaste despre cuneva, le răspândesc ca un foc și se grăbesc să confirme ca este adevărat. Oamenilor le va fi greu să sărbătorească succesul tău, dar se vor grăbi să asiste la căderea ta... "

În acel moment, bunicul a pus un braț în jurul umerilor fetei, a zâmbit din nou, și apoi a continuat:

"Asta este cea mai puternică lecție de viață pe care trebuie să ți-o dau... Cea mai mare minciună pe care o spun oamenii din jurul nostru este că se bucură să vadă că reuşim. Adevărul este că majoritatea oamenilor, nici măcar prietenii apropiați și vecinii nu vor să te vadă reușind. Când cineva își dă seama că ai mai mult succes decât el, devine o amenințare. In realitate, majoritatea oamenilor nu le place ca oamenii să se descurce mai bine decât ei. Devin geloși, iar în adâncul sufletului, nu vor nimic mai mult decât să aibă si același succes. Cu toate acestea, este important să reții că nu poți controla modul în care acționează alții sau cum te percep. 

În schimb, concentrează-te să fii cea mai bună versiune a ta. Nu mai încerca să-i schimbi, nu-ți mai face griji pentru ceea ce fac. Setează-ți scopurile, urmează-ți visele, ascultă-ți inima și nu lăsa pe nimeni și nimic să te oprească din a-ți împlini visele…”

***

 NEOLOGISMELE

de Andrei Pleșu

 Secretarele nu-şi mai spun decât assistant manager. Cizmarii sunt designeri. 

 Mă aşteptam să fie vorba de crize de aclimatizare şi de micile noastre snobisme de cetăţeni ai unei ţări mici, dar vioaie. Nici gând.  

 S-a ajuns la un nou limbaj de lemn, neologistic, întrebuinţat pe la posturi de radio şi de televiziune, iar cuvinte româneşti cât se poate de utile sunt înlocuite prosteşte de persoane care stau prost şi cu vocabularul limbii române, şi cu gramatica ei.

Tot soiul de absolvenţi şi absolvente de Spiru Haret, cărora li se adaugă politicieni inepţi şi comentatori care par să-şi fi luat doctoratul la un sprit, înainte de a lua notă de trecere la română în liceu se dau în bărcile neologismelor, cu dezinvoltura prostului fudul. 

 Potrivit lor, nu mai avem prilejuri, avem doar oportunităţi. 

 Nu mai suntem hotărâţi să facem ceva, ci determinaţi. 

 Nu mai realizăm, ci implementăm. 

 Nu ne mai ducem într-un loc, ci într-o locaţie. 

 Nu mai luăm în considerare, fiindcă anvizajăm. 

 Nu mai consimţim, ci achiesăm. 

 Serviciul de întreţinere a devenit mentenanţă. 

 Ceva care ţi se pare obligatoriu e un must !!! 

 Nu mai avem speranţe, deoarece am trecut la expectaţiuni. 

 Nu ne mai concentrăm, pentru că ne focusăm. 

 Şi nu mai aşteptăm un răspuns, ci un feed back. 

 Nu mai avem frizeri si croitorese, avem hair stilisti și creatoare de fashion. 

 Cu alte cuvinte, deţinem o oportunitate pe care suntem determinaţi să o implementăm într-o locaţie pe care am anvizajat-o, achiesând la o mentenanţă care e un must şi asupra căreia ne focusăm inexpectaţiunea unui feed-back pozitiv. 

Altfel, când ies din rol, îi auzi cu câte un neaoş şi superior "Hai să-mi bag ..." sau cu concluzia absolut academica : "Un c ... t !!!

 

 Motto : 

,,Ca să înțelegi că ești prost, 

  trebuie totuși să-ți meargă mintea."

                 * Georges Brassens *

@@@

 Nae Ionescu, nascut pe 16 iunie 1890, filosoful care-a iubit până ce-a istovit cele mai spectaculoase femei din București. Dar, de divorțat, n-a divorțat niciodată de Ilenuța

“Mai lăsați-o, măi, cu genialitatea, pe lume trebuie să ai peceți”,  îi spunea Profesorul Nae Ionescu elevului său, Mircea Vulcănescu. Și, fără să judecăm, poate că pecețile “Seducătorului domn Nae” au fost chiar femeile-fluturi care ajungeau direct în flacăra lui olimpică, veșnic aprinsă.

Filosof, logician, profesor, întemeietor de doctrină antisemită, complicat, sofisticat, Nae Ionescu ținea rubricile de scandal ale gazetelor din perioada interbelică. În epocă circulau povești admirative despre cămășile, pardesiele, șăpcile și batistele lui. Despre pantalonii stil Prince de Galles. Despre Maybach-ul pe care și l-a comandat din Germania și despre vaporetele pe care-l avea la Balcic. Despre senzaționala vilă de la Băneasa și, mai ales, despre cuceririle sale răsunătoare. Astăzi, la Senzația Bucureștiului de altădată, toți îngerii din cer, cu obrajii lor dolofani, să trâmbițeze marile iubiri din Micul Paris. Începem cu pasiunile unui spirit total: Nae Ionescu.

Cel mai probabil, însuși Eros, Zeul Iubirii, a avut chef să se reîncarneze în Nae Ionescu în Bucureștiul interbelic, altfel nu putem cuprinde cu mintea noastră de acum, felul în care Gânditorul din Brăila a reușit să le marcheze, pe viață, pe toate femeile care au intrat în raza lui incandescentă. Le-a stors ca pe lamâie. “Exercita o influență socratică, de la om la om, de la suflet la suflet”, avea să scrie Mircea Eliade.

Nae Ionescu a iubit femei din epoci și cu ranguri diferite. Pentru unele și-a stricat rostul, reputația, și-a părăsit casa, familia, copiii, a uitat de cărți pentru un timp și s-a dedicat în întregime flăcării sale. A trăit iubiri efemere sau adânci, princiare, spirituale, curtenitoare, aristocrate, a căutat toată viața să stăpânească freamătul ființei femeiești.

A iubit-o cu patimă pe Ileana Baston, a ars pentru Ștefania Zottoviceanu, a fost marinar pentru Elena Popovici-Lupu cu care a împărțit Soarele și Vila de la Balcic, proiectată de arhitecta Henrietta Delavrancea-Gibory. A avut o aventură atât de spirituală cu Maruca Cantacuzino încât prințesa – de altfel măritată pe atunci cu Nababul – și-a aruncat vitrion pe față când a văzut că “seducătorul domn Nae” nu o ia de nevastă, nu voiește să divorțeze. Teribil domnul Nae, mare și plină de bucurii vinovate este grădina Zeului Eros.

Nae Ionescu a iubit femei din epoci și cu ranguri diferite. Pentru unele și-a stricat rostul, reputația, și-a părăsit casa, familia, copiii.

“Să nu vedem în iubirile lui Nae Ionescu reflexul unui rost vulgar”

Despre chestiunea delicată a legăturilor sufletești ale domnului Nae cu femeile a scris discipolul său, Mircea Vulcănescu. “Cel care n-ar urmări, în viața lui, un fir călăuzitor al peregrinării lui în căutarea feminității, ci ar vedea, în nestatornicia lui Nae Ionescu față de femei, reflexul unui rost vulgar, s-ar înșela tot atât de mult cât s-ar înșela și acela care ar judeca legăturile lui cu treburile acestei lumi prin prisma căutării de arginți”, Mircea Vulcănescu, “Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut”, Editura Eikon.

“Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adorație, destăinuidu-mă pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea”

Profesorul Nae Ionescu i s-a confesat lui Mircea Vulcănescu într-o seară, așa, mai băiețește. “Am iubit, măi, și eu o fată, mult de tot, în tinerețe. Era frumoasă, cum mi se păruse că nu mai văzusem până atunci. Și am dorit-o. Și după multă sau mai puțină stăruință din partea mea, mi s-a dat. Nu mai avusesem femeie până atunci? Îți închipui, oare, ce am făcut cu ea? Am petrecut o noapte albă. Noapte de care-mi aduc aminte, ca acum, ca de cea mai mare biruință a mea spirituală! Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adorație, destăinuidu-mă pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea. Pricepi tu asta?” (Mircea Vulcănescu, “Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut”, Editura Eikon.) Când a auzit Mircea Eliade întâmplarea, cum era domnia sa tânăr, creativ și literat, repede a zis “aaa, păi să scriu o nuvelă, «Noapte albă» să se cheme”.

“Bucureștiul e un loc aparte, plin de contraste, fără un caracter anume, suferă de oarecare prețiozitate, dar și de un dram de nebunie”

Dar cel mai frumos l-a încondeiat de domnul Nae, ca pe un ou de Paște Faberge, Tatiana Niculescu în cartea sa minunată, “Seducătorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Băiat talentat, dar sărac din Brăila, Nae Ionescu vine la București să studieze Filosofia. Se întâmpla demult, demult, în anul 1909, în La Belle Epoque. “În orașul cu 300.000 de locuitori, tânărul Nae Ionescu va fi împărtășit impresii de călător străin: Bucureștiul e un loc aparte, plin de contraste, fără un caracter anume, suferă de oarecare prețiozitate, dar și de un dram de nebunie. Cartierele rușilor, bulgarilor, evreilor, grecilor, armenilor seamănă, oarecum, cu cele din Brăila, dar în Capitală periferiile moțăie toropite în fum de narghilea, iar Bucureștiul începe să se dezmeticească abia când te apropii de centru, unde te întâmpină un Mic Paris cu străzi pavate cu piatră cubică și automobile Oldsmobile și Panhard, cu terase, cafenele și restaurante deschise până târziu în noapte. Orice s-ar spune, e un oraș al veseliei, cum îl numise, cu câțiva ani în urmă, un vizitator francez. Privită prin ochii unui tânăr brăilean abia trecut de 18 ani, veselia capitalei e “artificială și superficială”, “datată de exuberanța bolnăvicioasă a celor ce caută înfrigurați și inconștienți înlăturarea unui spleen nebănuit”, Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Într-o zi de mai, Domnul Nae a simțit prima înfiorare de dragoste din viața sa pentru Ilenuța; erau în tren, în drum spre mare

În primăvară anului 1911, domnul Nae o cunoaște pe cea care avea să-i fie soție, Elena Margareta Fotino, tânăra studentă la Litere și Filosofie pentru care “am simțit prima înfiorare de dragoste din viața mea”. Se întâlnesc în tren, în drum spre Constanța, unde se duceau să-i vadă pe Carol I și pe soția sa, Elisabeta de Wied, Carmen Sylva. Cuplul regal urma să inaugureze un pavilion regal destinat zilelor de odihnă și de creație ale Reginei.

“E luna mai, pomii sunt în floare, cerul e senin, mirosul de sare și de alge al marii pătrunde pe nesimțite pe fereastra vagonului. Eram față în față așezați în același compartiment de tren, își va aminti el mai târziu. Când am trecut peste pod la Cernavodă, ne-am sculat în picioare și eram așa de aproape unul de altul! Îmi sprijineam mâna dreaptă de rețeaua ce sta întinsă deasupra locului tău și nu știu dacă trecusem deja podul, dar o clipă ne-am uitat lung unul la altul; nu știu dacă ți-am spus vreodată, dar, în clipa aia, am voit pentru prima oară să cobor brațul, să te cuprind cu el și să te strâng lângă mine. Nu-mi cunosc precis sentimentele, probabil că nu voiam să te îmbrățișez, nu; dar erai atât de mică, atât de curată și atât de bună, și eu mă simțeam atât de singur! Oh! Aș fi vrut să te am lângă mine, aproape, aproape de tot. Era parcă un sentiment de liniște adâncă ce se cobora în mine la gândul ăsta”. Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Pianista Cella Delavrancea, ultima iubita a lui Nae Ionescu. 

“Dragostea noastră este pentru mine ceva minunat și ceva care stă deasupra lumii în care trăim”

Ilenuța Fotino! Ea era fata pe care a privit-o cu adorație și a făcut din asta un “exercițiu spiritual”. Ea era “biruința” lui spirituală despre care i s-a confesat băiețește lui Mircea Vulcănescu. De ea nu s-a atins într-o noapte albă de mai, cu cireșii înfloriți. Apoi avea să-i scrie lungi scrisori de amor filosofic, dar cu scop precis: unirea teosofică trupească epictetian kantian aristotelică. Apoi, avea s-o înșele. Tipic filosofic.

“Ochii tău, ochii tăi și buzele tale mă ard; și lacrimile tale sunt plumb topit și nu mai pot să le simt, pentru că îmi brăzdează carnea și mă dor. Durere de durere se leagă, și asta face ochiuri și lațuri, și asta e viața: acolo, în noi doi, aiurea, pretutindeni (..) Dragostea noastră este pentru mine ceva minunat și ceva care stă deasupra lumii în care trăim”, Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Domnul Nae și Ilenuța aveau să aibă doi băieți și să rămână căsătoriți toată viața. 17 ani mai târziu de la acea zi de mai din anul 1911, domnul Nae se îndrăgostește de Prințesa Maruca Cantacuzino, de care era îndrăgostit foarte tare și George Enescu, ca să vezi brodeală. Mult timp cei trei “rămân într-un triunghi erotic”. “Până la Maruca, Domnul Nae mai avusese legături extraconjugale cu Ileana Baston, cu Luiza Onicescu, soția prietenului său Octav Onicescu, cu Charlotte Dominic, sora poetului evreu Alexandru Dominic și se afla într-o relație amoroasă cu o poetă și traducătoare pasionată de filozofie indiană și teosofie, pe nume Stefania Zottoviceanu. Pe ea avea să o abandoneze pentru Maruca, cea mai înaltă din societate”, Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

“Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înțelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine!”.

Până la urmă, în anul 1930, Profesorul de filosofie și de amor efemer se desparte de Ilenuța, cea pasionată de muzică clasică. Cea „mică, pură si bună” care citea volume de filosofie în original, în franceză și în germană și îl iubea ca un câine. Ea a continuat să-l venereze, el să o stimeze și să o ajute.“Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înțelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine! Și, ciudat, m-am obicinuit cu gândul acesta și cu situația mea, care în anumite împrejurări mi s-ar fi părut nespus de înjositoare; acum nu mă înspăimântă deloc. Simt în mine o forță supraomenească, una care-mi dă puterea de a mă ridica deasupra tuturor gândurilor pe care și le fac sau nu și le fac ceilalți oameni despre mine”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.

Cella Delavrancea, ultima mare iubire a lui Nae Ionescu.

“Adevărul este numai al meu, dragostea mea pentru el e numai a mea”

În anul 1937, la șapte ani de la despărțire, Ilenuța tot mai scria în Jurnal.

“Îl iubesc, îl iubesc cu o dragoste nețărmurită, îl iubesc cu o durere adâncă și totuși dulce. Sentimentul acesta îmi face viața suportabilă, de la el vine o lumină inexplicabilă, o lumină care mă încălzește. Dar adevărul este numai al meu, dragostea mea pentru el e numai a mea. Nimeni n-o știe, nimeni n-o bănuiește. Acesta este singurul lucru care-mi aparține numai mie personal. E o iluzie, e o poveste, e o irealitate, dar e numai a mea și numai a mea”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.

Când a murit în vila lui din Băneasa, în ziua de 15 martie, 1940, lângă patul său se află o altă mare pasiune, Cella Delavrancea, nu Ilenuța. Prima lui dragoste i-a supraviețuit și s-a stins în anul 1971, fără să înceteze să-l iubească pe băiatul din tren pe care l-a întâlnit într-o zi de mai, pe când se duceau ei la mare. A murit cu gândul la EL.

“Doamne, îndură-te! Ce plăcere poți găsi în chinul unui om care nu mai face nici două parale? N-a mai rămas nimic bun în mine. Sunt adânc obosită, sunt bătrână, îndură-te odată, îndură-te și aruncă-mă în abis ca pe o jucărie stricată”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.

@@@

 

Stan Laurel, viața unui actor nemuritor

Stan Laurel, pe numele său real Arthur Stanley Jefferson, s-a născut pe 16 iunie 1890 în Lancashire și a fost fiul actorului Arthur J. Jefferson, care conducea un teatru din Bishop Auckland, și al actriței Margaret Metcalfe.

Părinții săi erau foarte ocupați, așa că în primii ani ai copilăriei băiatul a a fost crescut de bunica maternă, Sarah Metcalfe, a urmat școala din Bishop Auckland și apoi cea din Northumberland.

S-a mutat după aceea cu părinții la Glasgow, în Scoția, și și-a finalizat studiile la Rutherglen Academy. Cum tatăl său conducea la acea vreme Teatrul Metropole din Glasgow, băiatul a început să lucreze și el ca actor, primind mici roluri de la vârsta de 16 ani. Primul lui spectacol profesionist a avut loc pe scena Panopticonului din Glasgow, iar în 1910 s-a alăturat trupei de actori a lui Fred Karno primind numele de scenă „Stan Jefferson”, printre colegii săi din acea perioadă aflându-se și tânărul Charlie Chaplin. În 1912 a plecat împreună cu Ted Desmond într-un turneu în Olanda, cei doi apărând într-un duet sub numele “Barto Bros”. În această perioadă tânărul a primit oferta de a pleca într-un turneu în America cu trupa Karno, astfel că a ajuns în Statele Unite în același timp cu Charlie Chaplin și apoi cei doi au făcut, împreună cu trupa, un lung turneu în mai multe orașe din SUA. Compania Karno s-a despărțit în primăvara anului 1914, iar Stan și doi foști colegi, Edgar Hurley și soția acestuia, Ethel, și-au format propria trupă, „The Three Comiques”, în care au jucat până în octombrie 1915.

După destrămarea micului grup, actorul a jucat între 1916 și 1918 alături de Alice Cooke și Baldwin Cooke, cei doi devenindu-i prieteni pe viață.

În 1921 tânărul actor britanic a făcut pentru prima dată echipă cu viitorul lui partener permanent, Oliver Hardy, ambii fiind distribuiți în scurtmetrajul The Lucky Dog.

În această perioadă, Laurel a întâlnit-o pe Mae Dahlberg și, la sugestia ei, și-a schimbat din nou numele de scenă pentru că actrița credea că Stan Jefferson (care avea treisprezece litere) îi aduce ghinion, așa că a decis să fie prezentat drept Stan Laurel. În 1922 cei doi au apărut împreună în parodia “Mud and Sand”.

Până în 1924, Laurel a renunțat la teatru și a început să lucreze în cinematogragie cu normă întreagă, semnând un contract cu impresarul Joe Rock. Înțelegerea avea o prevedere neobișnuită: Mae Dahlberg nu trebuia să apară în niciunul dintre filmele lui Stan pentru că managerul considera că temperamentul actriței îi umbrește prestațiile.

Ca și viitorul său partener, Oliver Hardy, Laurel a fost creditat pentru regia sau co-regia a zece scurtmetraje realizate între 1925 și 1927, dar, spre deosebire de Hardy, Laurel nu a apărut în niciunul dintre ele.

Artistul a semnat apoi un contract cu studioul Hal Roach și a început să se ocupe doar de regie, realizând în 1926 o producție numită “Yes, Yes, Nanette”, în care a fost distribuit și viitorul său partener, Oliver Hardy. În același an un membru al trupei de actori ai Hal Roach Studios Comedy All Star a suferit un accident și a fost spitalizat și, pentru că nu a putut participa la filmările producției “Get ‘Em Young”, Laurel a fost nevoit să-l înlocuiască. Începând cu anul 1927, Laurel și Hardy au apărut împreună în mai multe scurtmetraje, inclusiv în “Supa de rață”, „Nevestele adormite” și „With Love and Hisses”. Cei doi s-au împrietenit, iar relația lor excepțională pe ecran a fost remarcată în scurt timp de Leo McCarey, unul dintre directorii studioului, care a observat reacția publicului la aparițiile lor și a început să îi distribuie doar în echipă.

Cei doi actori au jucat împreună într-o serie de scurtmetraje, printre care “Bătălia secolului”, “Ar trebui bărbații căsătoriți să meargă acasă?”, „Doi gudroni”, „Fii mare!”, „Big Business” și tot împreună au făcut tranziția către scurtmetrajele cu sunet. În 1929 au apărut în primul lor lungmetraj la Hollywood, anul următor au fost distribuiți în lungmetrajul muzical all-color “The Rogue Song”, apoi, în 1931, în „Pardon us”.

În anii 1930, Laurel a avut un conflict cu Hal Roach, acest lucru a dus la rezilierea contractului său și din acel moment cei doi actori au avut contracte separate, care expirau în momente diferite, dar în cele din urmă disputele s-au reglementat.

În 1941, Laurel și Hardy au semnat un contract cu studioul 20th Century-Fox pentru a realiza zece filme pe parcursul a cinci ani. Spre surprinderea sa, Laurel a constatat după semnarea contractului că a fost angajat doar ca actor, fără a putea avea nicio contribuție la scenariul sau regia producțiilor, dar, pentru că filmele lor s-au dovedit a avea mare succes, Laurel și Hardy au primit treptat dreptul de a modifica parțial scenariile filmelor în care jucau.

În 1947 marele cuplu de comedianți a plecat într-un turneu în Marea Britanie, fiind întâmpinat peste tot de mii de fani entuziaști. Turneul a inclus și un spectacol la Royal Variety Performance, în prezenț regelui George al VI-lea și a reginei Elisabeta, la Londra, iar marele succes al turneului i-a determinat să-și petreacă următorii șapte ani apărând în diverse spectacole itinerante.

În această perioadă Stan Laurel a aflat că are diabet, așa că l-a încurajat pe bunul său prieten, Oliver Hardy, să accepte și proiecte solo, iar acesta a jucat în două producții alături de John Wayne și Bing Crosby.

În 1950, Laurel și Hardy au fost invitați în Franța pentru a realiza un lungmetraj, dar filmul a fost un dezastru. Ambii actori erau vizibil bolnavi în timpul filmărilor, iar la întoarcerea în Statele Unite și-au petrecut câteva luni de zile încercând să se recuperare din punct de vedere medical. În 1952 și 1953, Laurel și Hardy au făcut noi turnee în Europa și America, dar în timpul ultimului dintre ele Laurel s-a îmbolnăvit și nu a mai putut evolua timp de câteva săptămâni.

În mai 1954, Hardy a suferit un atac de cord și și-a anulat toate spectacolele. Un an mai târziu cei doi plănuiau să facă un serial de televiziune, dar planurile au fost amânate după ce Hardy a suferit un accident vascular cerebral în aprilie 1955. Actorul și-a revenit, dar, în timp ce plănuia să se întoarcă la muncă, a mai avut un accident vascular cerebral, de această dată ireversibil.

Oliver Hardy a murit pe 7 august 1957, iar Stan Laurel a fost absolut devastat după dispariția prietenului său și nu și-a revenit niciodată pe deplin. Soția lui a declarat presei că a avut o cădere psihica atât de puternică încât nu a putut nici măcar să participe la înmormântare, spunând: „Babe ar înțelege”. Deși a continuat să se întâlnească cu fanii săi, din acel moment a refuzat să urce pe scenă sau să joace în vreun alt film, respingând absolut toate ofertele pentru aparițiile publice.

În 1961, Stan Laurel a primit premiul Oscar pentru cele aproape 190 de pelicule în care a jucat de-a lungul vieții sale. Și-a trăit ultimii ani într-un mic apartament din Santa Monica, California, petrecându-și timpul răspunzând personal miilor de scrisori ale fanilor săi sau sutelor de apeluri pe care le primea zilnic, pentru că numărul lui de telefon era inclus în cartea de telefoane a orașului.

În 1963 lui Stan Laurel i s-a oferit un rol în producția “It’s a Mad, Mad, Mad, Mad World”, dar a refuzat spunând că nu vrea să mai apară pe ecran la bătrânețe și, mai ales, nu va accepta niciodată să joace fără Oliver Hardy.

Viața privată a actorului a fost deosebit de aventuroasă. A trăit cu actrița Mae Dahlberg ca soț și soție din 1919 până în 1925 (când ea a plecat în Australia, țara sa natală) dar nu s-au căsătorit niciodată. În noiembrie 1937, Dahlberg s-a întors în Statele Unite și l-a dat în judecată pe Laurel pentru că se considera îndreptățită să primească sprijinul lui financiar.

A avut patru soții, cu una dintre ele fiind căsătorit de două ori. Prima sa parteneră a fost Lois Neilson, cu care s-a căsătorit pe 13 august 1926, cei doi având împreună o fiică, Lois, născută în decembrie 1927. Al doilea lor copil, Stanley, s-a născut prematur, dar a murit după nouă zile, iar Laurel și Neilson au divorțat în decembrie 1934.

Un an mai târziu actorul s-a căsătorit cu Virginia Ruth Rogers, dar în 1937 a intentat procesul de divorț, iar în ziua de Anul Nou 1938 s-a căsătorit cu Vera Ivanova Shuvalova, cunoscută sub numele de Illeana, moment în care soția precedentă l-a acuzat de bigamie, deși divorțul lor fusese finalizat cu câteva zile înainte de noul lui mariaj. Relația cu Illeana a fost un lung șir de scandaluri și controverse, iar actrița l-a acuzat chiar că a încercat să o îngroape de vie în curtea casei lor din San Fernando Valley. Cuplul s-a separat în 1939 și a divorțat în 1940, femeia primind 6.500 de dolari pentru a nu se împotrivi deciziei instanței. În 1941, Laurel s-a recăsătorit cu Virginia Ruth Rogers, dar cei doi au divorțat pentru a doua oară la începutul anului 1946. În sfârșit, pe 6 mai 1946, actorul s-a căsătorit cu Ida Kitaeva Raphael, femeia care i-a fost alături până la moartea sa.

Marele actor a murit pe 23 februarie 1965, la vârsta de 74 de ani, la patru zile după ce a suferit un atac de cord. La slujba de înmormântare organizată la Church of the Hills, actorul Buster Keaton a spus despre bunul său prieten: „Chaplin nu a fost cel mai amuzant. Nici eu nu am fost cel mai amuzant. Acest om a fost cel mai amuzant”, iar Dick Van Dyke a citit, la mormântul lui, poemul anonim “Rugăciunea unui clovn”.

***

 

Manuc Bey, un spion controversat la București

Manuc Bey, cum l-au botezat turcii pe armeanul Emanuel Mirzaian, a fost un personaj exotic chiar şi pentru conaţionalii săi, cu o inteligenţă diabolică, imprevizibil şi extravagant, cunoscător a douăsprezece limbi străine. Strămoşii săi au emigrat din Georgia, stabilindu-se la Rusciuk unde, în 1769, a venit pe lume Emanuel Mirzaian.

După moartea tatălui său, tânărul a preluat conducerea negoţului acestuia şi s-a căsătorit cu Mariam Avedisian, împreună cu care a avut doi băieţi şi patru fete. Afacerea îi înflorea, iar profiturile creşteau vertiginos, negustorul a câştigat încrederea autorităţilor otomane, finanţându-i în secret pe guvernatorul Tersenidli Oglu şi pe paşa de Silistra, Mustafa Bairactar și, la recomandarea celui din urmă, sultanul l-a numit pe Manuc dragoman (traducător) şi bey (prinţ) în 1808. Din acest moment şi până la izbucnirea războiului ruso-austro-turc, Manuc a furnizat informaţii preţioase Înaltei Porţi, tranzitând frecvent cele trei imperii. În urma înfrângerii dezastruoase suferite de turci în 1808, Manuc a fugit sub protecţie rusească la Bucureşti și a investit în Ţările Române importantul său capital, cumpărând multe moşii şi terenuri, printre care Pantelimon, Moara Domnească, Chiajna, Filaret şi Tălmaciu. În Bucureşti, a achiziționat cu bani grei o parte din Curtea Veche, unde a construit într-un timp record hanul care îi poartă numele.

Negustorul le oferea clienților care îi călcau pragul mâncăruri picante, înotând în sosuri aromate, multe rețete păstrându-se intacte până în perioada interbelică. Iată câteva exemple, extrase din lista de bucate a Hanului al lui Manuc.

La capitolul salate: «salata arnăuţilor» (cartofi, sardele, usturoi, maioneză, măsline, condimente), «salata sacagiilor» (chilcă, zahăr, ulei, oţet, vin, piper).

La capitolul ciorbe: «ciorbă domnească de burtă» (acrită cu lămâie şi gogoşari în oţet şi servită cu un gălbenuş crud de ou).

Apoi urmau: zacuscă à la Manuc, preparată din peşte, ciuperci, castraveţi, condimente şi sos tomat; limbă cu sos de sardele, o combinaţie culinară din limbă de vită, sos de sardele, maioneză, bulion, tarhon, zeamă de lămâie, ou fiert. Dintre curiozităţi mai reţinem ‘sărmăluţele mincinoase’, preparate din orez amestecat cu stafide, lămâie şi frunze de marar şi gustarea lui Bachus (un fel de sote din pulpă de porc, cârnaţi olteneşti, creier, ciuperci, usturoi şi vin), iar pentru desert, baclavale, sarailii şi clătite flambate umplute cu mere.

Spionajul şi serviciile făcute turcilor între anii 1806-1808 au fost confirmate prin demnităţile oferite ulterior de sultan, iar Manuc a continuat să ofere informaţii otomanilor, dar acestea nu mai erau decât “ştiri de mâna a doua” sau de “intoxicare”.

Pe 16 mai 1812, în sala de recepţii a hanului pe care îl clădise în centrul Bucureștiului, două dintre marile puteri ale epocii au semnat un tratat de pace (Pacea de la București, 1812), încredinţându-şi interesele, la cel mai înalt nivel, acestui negustor armean.

Cu acest prilej, mareşalul rus Prozorovski l-a numit “Axa universală” și se pare că peste câţiva ani, la o recepţie, mareşalul i-a destăinuit favoritei sale, Nina Verovskaia, scopul Tratatului ruso-turc de la Bucureşti: formarea Marii Loje a Orientului. Astfel, Masoneria pătrundea oficial în Imperiul Otoman prin filiera ruso-română dirijată de Manuc Bey, care deţinea un “grad oarecare” în organizaţie. După semnarea Tratatului, Ţarul Alexandru i-a conferit lui Manuc ordinul “Sf. Vladimir”, pentru a-i mulţumi pentru multiplele dovezi de credinţă faţă de Imperiul Țarist.

Manuc-Bey a folosit acalmia temporară dintre Rusia şi Turcia pentru a intra în diferite combinaţii politice, economice şi informative în scopul de a-şi spori considerabila avere. Printre altele, şi-a perfecţionat propriile ateliere manufacturiere, a clădit un pod peste Dâmboviţa şi și-a dezvoltat hanul, unde se făceau şi se desfăceau cele mai importante afaceri, se urzeau tot felul de intrigi politice şi se desfăşura o intensă activitate de spionaj şi contraspionaj.

Aici se afla “statul-major” al lui Manuc-Bey, cartierul său general de informaţii şi de observare a tainelor discrete ale Orientului și tot aici se afla şi “cabinetul său negru”, dotat cu instrumente de cifrare şi mijloace de interceptare a corespondenţei.

În arhive se găsesc documente prețioase referitoare la activitatea informativă desfăşurată de Manuc. Dintre acestea, două scrise în limba armeană se pare că ar constitui codurile secrete cu ajutorul cărora Manuc îşi criptografia mesajele secrete. Este vorba, se pare, de nişte liste codice folosite în Evul Mediu de către diplomaţiile occidentale (în special de Italia) în care un anumit cuvânt, de obicei foarte banal, înlocuieşte termenul real dintr-un mesaj care se vrea cât mai obişnuit şi inofensiv. Fraze aparent fără importanţă, de tipul “La Viena am întâlnit o mulţime de prieteni, dar toţi erau grăbiţi” puteau să aibă semnificaţia “La Vidin, o mare armată turcească se pregăteşte de luptă”. Nu este sigur dacă aceste instrumente de cifrare erau folosite în transmiterea datelor secrete către organele de spionaj ale Rusiei ţariste sau în relaţiile sale cu agentura proprie.

Se pare că Manuc nu a folosit însă numai aceste liste codice. Se ştie că în acea epocă armata şi diplomaţia ţaristă foloseau cifruri de substituţie cu reprezentări neuniforme, iar turcii utilizau un cod confecţionat în Germania. Napoleon Bonaparte introdusese două sisteme – un “Mic cifru”, pentru a coresponda cu autorităţile militare şi civile din Paris în timpul campaniilor, şi un “Mare cifru” a cărui cheie nu era cunoscută decât de mareşalii săi, dar ambele sisteme s-au dovedit a fi slabe, deoarece specialiştii ruşi le-au “spart” cu multă uşurinţă.

Se spune că după ce Manuc-Bey a devenit consilier de stat pe lângă împăratul Rusiei, Alexandru I ar fi povestit următoarele:

După înfrângerea de la Leipzig, Napoleon Bonaparte, în faţa iminentei invazii a trupelor coaliţiei, se retrage la Fontainebleau, de unde trimite pe mareşalii săi Ney, Macdonald şi Caulaincourt să negocieze abdicarea. În timpul tratativelor, împăratul Rusiei, pentru a-i consola pe mareşalii francezi pentru înfrângerile suferite, le-ar fi spus:

– De un mare ajutor ne-a fost faptul că noi cunoşteam dinainte toate intenţiile împăratului dumneavoastră, chiar din propriile sale ordine cifrate pe care noi le-am interceptat şi decriptat, în special cele din ultimele campanii.

– Nu este surprizător că dumneavoastră aţi putut decripta mesajele noastre, ar fi intervenit Macdonald, deoarece în mod sigur un trădător v-a vândut cheia cifrului folosit de noi.

– Vă dau cuvintul meu de onoare, ar fi spus țarul Alexandru, că nu este vorba de nici un trădător la mijloc. Specialiştii noştri le-au decriptat într-un mod foarte simplu, datorită în special greşelilor pe care le făceaţi.

Despre ieșirea armeanului din centrul afacerilor de spionaj există două variante. Prima dintre ele arată că o plecare a lui Manuc la Galaţi, care era un important sediu al Lojei Masonice, i-a nemulţumit profund pe turci. Sultanul a cerut atunci sechestrarea averii Mirzaian din Bucureşti, iar negustorul a fugit din capitală în 1816, lăsându-și averea sa (inclusiv hanul) epitropilor armeni şi s-a stabilit la moşia sa de la Hânceşti, lângă Chişinău. Aici Manuc plănuia construirea unui oraş pentru coloniştii armeni, tocmind chiar arhitecţi pentru construirea unui Sankt Petersburg în miniatură, iar ţarul se pare că s-a declarat de acord cu acest plan. Oraşul, ce urma să se numească Ararat, nu s-a construit niciodată.

Pe 20 iunie 1817, la numai 48 de ani, Manuc s-a stins din viaţă la Hânceşti, pe neașteptate. Cauza morţii premature nu s-a aflat cu certitudine niciodată. Fiul său a spus că moartea lui Manuc Bey Mirzaian este “ascunsă sub pecetea tainei, la fel ca şi adevărata viaţă a sa, dar se poate ca mâna lungă a umbrei lui Allah pe pământ să-l fi atins”. Un singur lucru este însă sigur: Manuc a murit la masa sa de lucru pe care nu nu se aflau decât un compas, un echer şi un ciocan.

A doua versiune spune că, descoperind rolul nefast jucat de Manuc în încheierea Tratatului de pace de la Bucureşti, turcii i-au pus la cale asasinarea, dar agenţii săi din Constantinopol l-au avertizat şi negustorul a fugit în Transilvania şi apoi la Viena. Aici a participat la congresul diplomaţiei europene şi a stabilit relaţii de amiciţie cu Capo d’Istria, ministrul de externe ţarist, căruia i-a trimis informații chiar şi după ce s-a stabilit la Hăneşti, în judeţul Botoşani, unde îşi cumpărase o mare moşie.

De pildă, în 1815, Manuc raporta despre activitatea politică, militară şi administrativă a turcilor din judeţele dunărene, iar pe 8 decembrie 1816 trimitea o notă confidenţială la Petersburg despre situaţia din Basarabia, care fusese cedată de Turcia Rusiei prin tratatul din 1812. În plus, elabora studii, memorii, sinteze informative de mare întindere, analize economico-financiare etc., pe care le trimitea, în parte codificate, serviciilor speciale sau autorităţilor centrale ale Rusiei.

Surse:

Realitatea ilustrată, 1935, 1937

Flacăra, 1971

România literară, 1977

Știința şi Tehnică, 1989