$$$

 ALFRED NOBEL

Alfred Nobel s-a născut în Stockholm, pe 21 octombrie 1833. Tatăl său, inginerul şi inventatorul Immanuel Nobel, a proiectat poduri şi clădiri în oraşul său şi a experimentat cu diverse tehnici de explozie a rocilor. Mama sa, Andriette Ahlsel, făcea parte dintr-o familie bogată. Din cauza accidentelor de la locul de muncă, cauzate de pierderea unor barje, Immanuel Nobel şi-a părăsit oraşul şi familia pentru o nouă carieră în Finlanda şi în Rusia.

Pentru a-şi întreţine familia, Andriette Nobel a deschis o băcănie care i-a adus un venit modest. În aceeaşi perioadă, Immanuel Nobel avea parte de succes cu noua sa fabrică din St. Petersburg. Atelierul său de mecanică a aprovizionat armata rusă cu echipament, iar Immanuel Nobel i-a convins pe ţar şi pe generalii săi să folosească mine acvatice pentru a bloca navele inamice în cazul unui atac asupra oraşului.

Minele acvatice proiectate de Immanuel Nobel erau dispozitive simple şi constau în butoiaşe de lemn umplute cu praf de puşcă. Minele acvatice au fost aşezate în Golful Finlandei, sub apă, şi au demoralizat forţele navale britanice care aveau ca scop asediul oraşului St. Petersburg, în timpul Războiului din Crimeea, din anii 1853-1856. Immanuel Nobel a fost un pionier în domeniul fabricării armelor şi în domeniul proiectării motoarelor cu aburi. După ce a avut succes cu afacerile sale, Immanuel Nobel şi-a adus familia la St. Petersburg. În Rusia, fiii săi au avut parte de o educaţie aleasă, cu profesori particulari; aceştia învăţau ştiinţele naturale, limbi străine şi literatură. La vârsta de 17 ani Alfred Nobel vorbea fluent suedeză, rusă, franceză, engleză şi germană. Interesele sale constau în literatura engleză, poezie, chimie şi fizică. Immanuel Nobel îşi considera fiul introvertit şi nu privea cu ochi buni interesele lui Alfred pentru poezie, deoarece dorea ca fiii săi să devină ingineri.

Astfel, Immanuel Nobel şi-a trimis fiul în străinătate pentru a aprofunda ingineria chimică. Timp de 2 ani, Alfred Nobel a vizitat Suedia, Germania, Franţa şi Statele Unite ale Americii. A lucrat cu profesorul şi faimosul chimist T.J. Pelouze, în laboratorul acestuia din Paris, oraşul preferat al lui Alfred Nobel. Acolo l-a întâlnit pe Scanio Sobrero, un tânăr chimist italian, care inventase nitroglicerina în urmă cu 3 ani. Nitroglicerina era produsă prin amestecul glicerinei cu acid nitric şi acid sulfuric şi era considerată a fi prea periculoasă pentru a avea un scop practic. Deşi puterea sa de explozie o depăşea cu mult pe cea a prafului de puşcă, lichidul exploda într-un mod imprevizibil, dacă era supus la căldură şi presiune. Alfred Nobel a devenit interesat de nitroglicerină şi de găsirea unui uz practic pentru aceasta. A căutat atât soluţii la problemele de siguranţă cu privire la folosirea nitroglicerinei, cât şi domenii în care ar putea fi utilizată. Nobel l-a vizitat în Statele Unite ale Americii pe americanul de origine suedeză John Ericsson, inginer cunoscut pentru dezvoltarea elicelor pentru vase. În 1852, Nobel a primit propunerea de a se întoarce la St. Petersburg şi de a ajuta afacerea familiei, care se dezvolta datorită comenzilor trimise de armata rusă. Împreuna cu tatăl său a experimentat cu nitroglicerină pentru a crea un exploziv util din punct de vede tehnic şi comercial. După ce s-a terminat războiul, afacerea familiei a falimentat; Immanuel Nobel şi doi dintre fii săi, Alfred şi Nobel, s-au întors în Stockholm, iar ceilalţi doi fii ai săi, Robert şi Ludvig, au rămas în St. Petersburg. Depăşind anumite dificultăţi, aceştia au reuşit să salveze afacerea familiei, pentru că, ulterior, să se implice în industria petrolului, în sudul Imperiului Rusesc; au avut parte de succes şi au ajuns printre cei mai bogaţi oameni din acea perioadă.

După întoarcerea în Suedia, în 1863, munca lui Alfred Nobel a constat în dezvoltarea nitroglicerinei ca explozibil. După o serie de explozii, în care au murit mai multe persoane, printre care şi unul din fraţii săi, autorităţile au interzis experimentele pe bază de nitroglicerină în Stockholm. Drept urmare, Alfred Nobel şi-a efectuat experimentele pe un vas de pe Lacul Malaren. Mai mult, acesta nu s-a demoralizat şi a început iarăşi producţia de nitroglicerină. Pentru a manevra în siguranţă nitroglicerină, Nobel a încercat să o amestece cu mai mulţi aditivi. Astfel, a descoperit că amestecarea nitroglicerinei cu un diatomit va transforma lichidul într-o pastă care ar putea fi modelată astfel încât să încapă în gaura unei roci. De asemenea, pentru a declanşa explozia, Nobel a inventat şi un dispozitiv de detonare, care funcţiona pe baza unei siguranţe. În 1867 acesta a patentat explozibilul sub numele de dinamită. Invenţiile lui Nobel au fost realizate în aceeaşi perioadă cu utilizarea burghiului diamantat şi a ciocanului pneumatic. Toate aceste invenţii au dus la ieftinirea proceselor de explozie de rocilor, de creare a tunelelor sau de construire a canalelor.

Cererea pentru dinamită şi detonatoare a crescut rapid, iar Alfred Nobel s-a dovedit a fi un antreprenor şi un om de afaceri de succes. Din 1985, fabrica sa din Krummel, Germania, exporta combustibili pe bază de nitroglicerină în alte ţări din Europa, America şi Australia. De-a lungul anilor, a creat fabrici şi laboratoare în 90 de locuri diferite, din peste 20 de tari. Deşi a trăit în Paris cea mai lungă parte a vieţii, Nobel a călătorit mereu. Scriitorul Victor Hugo l-a numit ,,cel mai bogat vagabond al Europei". Atunci când nu se ocupa de afacerile sale şi când nu călătoarea, Nobel muncea intens în laboratoarele sale din Suedia, Germania, Scoţia, Franţa şi Italia. S-a concentrat pe dezvoltarea tehnologiei de explozibili, dar şi pe invenţii chimice, precum cauciucul sintetic, pielea sintetică şi mătasea artificială. La moartea sa, în 1896, Nobel deţinea 355 de patente.

Din cauza muncii intensive şi a călătoriilor, Nobel nu a avut timp pentru viaţa sa personală. La 43 de ani, acesta se considera bătrân; publicând într-un ziar următorul anunţ: ,,Domn în vârsta, bogat, cu educaţie aleasă, caut secretară, vorbitoare de limbi străine, pentru a administra o gospodărie".

Cea mai calificată ofertă a venit din partea contesei austriece Bertha Kinsky. După ce a muncit o perioadă scurtă pentru Nobel, aceasta a decis să se întoarcă în Austria pentru a se căsători cu contele Arthur von Suttner. Deşi relaţia lor de muncă a luat sfârşit, Nobel şi contesa au rămas prieteni şi au comunicat prin scrisori, timp de mai multe decenii. Bertha von Suttner a devenit un critic militant împotriva cursei înarmării. Aceasta a scris o carte cunoscută, "Renunţaţi la arme", şi a devenit un simbol pentru mişcarea pacifistă. Munca ei l-a influenţat pe Alfed Nobel, deoarece, în testamentul său, acesta a dorit să se ofere un premiu anual pentru persoane sau organizaţii care promovează pacea. După mai mulţi ani de la moartea sa, Parlamentul Norvegian a decis să îi ofere Premiul Nobel pentru pace Berthei von Suttner.

Măreţia lui Alfred Nobel consta în faptul că a reuşit să combine cunoştinţele de om de ştiinţă şi inventator cu dinamismul vizionar al unui afacerist. Nobel era preocupat de problemele sociale şi chiar avea opinii radicale în acest domeniu. De asemenea, era interesat de literatură, reuşind să scrie atât poezie, cât şi opere dramatice. Premiul Nobel reprezintă o împlinire şi o extensie a intereselor sale.

Multe din companiile create de Nobel s-au transformat în întreprinderi industriale importante pentru economia mondială: Imperial Chemical Industries din Marea Britanie, Societatea Centrală a Dinamitei din Franţa, Dyno Industries din Norvegia. Spre sfârşitul vieţii, Nobel a achiziţionat compania AB Bofors din Karlskoga şi s-a mutat în reşedinţa Björkborn. A murit în Italia, la San Remo, în 1896, lăsând ordin, prin testament, ca averea sa să fie folosită pentru oferirea de premii în fizică, chimie, medicină, literatură şi pace. Executorii testamentului său au fost doi ingineri tineri, Ragnar Sohlman şi Rudolf Lilljequist. Cei doi au pus bazele fundaţiei Nobel sub forma unei organizaţii care să preia bunurile materiale lăsate de Nobel şi să coordoneze munca instituţiilor care se ocupau cu oferirea premiilor. Testamentul lui Alfred Nobel a fost contestat de rude şi de autorităţi în mai multe ţări.

$$$

 EUGENE O'NEILL

Eugene O’Neill este probabil cel mai cunoscut dramaturg american. A fost distins cu premiul Pulitzer în 1920, 1922, 1928 şi 1957 şi cu Premiul Nobel pentru literatură în 1936. Cu toate că a avut mare succes, a dus o viaţă plină de întâmplări tragice.

A fost afectat de o tulburare neurologică diagnosticată greşit, care a contribuit la moartea sa. Acum, la aproape 47 de ani de la moartea lui O’Neill (articolul a fost scris în anul 2000. n.tr.) şi cu acordul nepoţilor săi, rezultatele autopsiei acestui scriitor uimitor au fost autorizate pentru publicare. Aceste rezultate, publicate în The New England Journal of Medicine (NEJM, April 13, 2000), au adus o nouă lumină asupra sănătăţii lui O’Neill.

Eugene Gladstone O’Neill s-a născut în New York, pe 16 octombrie 1888. Avea o reputaţie de mare băutor de alcool şi a încercat să se sinucidă în anul 1912. A supravieţuit luptelor cu malaria şi tuberculoza, s-a luptat cu crize de depresie, unele dintre acestea necesitând internarea în spital. Mulţi biografi cred că şi mama, tatăl, fratele şi doi copii ai lui O’Neill au suferit de depresie. Doi dintre fiii lui O’Neill, Eugene Jr. şi Shane, s-au sinucis.

Simptome neurologice

Potrivit noului raport NEJM, O’Neill a observat un uşor tremur al mâinilor (tremor) când era student în anul întâi la Universitatea Princeton în anul 1906. Acest tremur s-a înrăutăţit de-a lungul timpului şi în anul 1941 a fost diagnosticat cu boala Parkinson.

Alte simptome afişate de O’Neill:

:: Dificultate la scris: tremuratul mâinilor făcea scrisul său greu de citit.

:: Mers nesigur: a avut dificultate la mers.

:: Probleme cu coordonarea motorie: a întâmpinat dificultăţi în folosirea mâinilor pentru a se hrăni singur.

:: Probleme de vorbire: a devenit greu de înţeles ce spunea.

O’Neill a încercat diferite medicamente pentru a rezolva aceste probleme, dar niciunul nu a avut un efect benefic.

Creierul

Creierul lui O’Neill cântărea 1,33 kg., aflându-se în limite normale. Totuşi, în cerebelul lui a fost găsită o anomalie semnificativă. Cerebelul este partea creierului responsabilă de controlul posturii, echilibrului şi coordonării motorii. În creierul lui O’Neill anumite zone ale cortexului cerebral s-au micşorat. De fapt peste 90% din celulele Purkinje aflate în partea cerebelului numită „vermis“ s-au pierdut. Celulele Purkinje sunt neuroni care trimit proiecţiile din cortexul cerebral adânc în nucleul cerebral; din aceste zone mesajele se duc către alte arii ale creierului care influenţează mişcarea. Numărul altui tip de neuroni, numiţi celule granulare, a fost de asemenea redus în vermis. Nu s-au găsit anomalii în cortexul cerebral sau în substanţa neagră. În cazul bolii Parkinson, neuronii din substanţa neagră degenerează. 

Diagnosticul

Examinarea creierului lui O’Neill arată clar că nu avea boala Parkinson. Aceasta este caracterizată de o degenerare severă a neuronilor în substanţa neagră. Această anomalie nu a fost văzută în creierul lui O’Neill. Cel mai probabil, O’Neill a suferit de o tulburare numită „debut tardiv al atrofiei corticale cerebrale“. Autorii NEJM susţin că era puţin probabil ca această tulburare să fi fost cauzată de consumul de alcool, deoarece O’Neill a avut un regim alimentar decent şi nu a abuzat de alcool în ultimii ani ai vieţii sale. Mai degrabă, această tulburare a fost moştenită.

$$$

 ION PĂUN PINCIO

Ion Păun Pincio a fost unul dintre geniile triste ale României. Un scriitor de excepție, considerat un al doilea Eminescu, a avut parte de un destin tulburător măcinat de sărăcie, într-o societate incapabilă să-i înțeleagă forța creatoare.

„Puţini îşi mai aduc astăzi aminte de el. Cu toate acestea, în scurta lui viaţă, a fost un poet de seamă. Dar unul dintre acei poeţi care au întruchipat viaţa clasică a cântăreţului din mansarde şi cocioabe: ros de mizerie, hrănit prin birturile de ultima categorie, alungat din loc în loc pentru neplata chiriei, chinuit fiziceşte şi moral în cel mai cumplit grad. Şi totuşi, rămânea bun, blând, îngăduitor, prietenos, primind lucrurile aşa cum veneau şi biciuindu-le doar din când în când, în versurile sale“. Aceasta era descrierea pe care celebrul scriitor român Tudor Arghezi i-o făcea lui Ion Păun Pincio, într-un articol din anul 1927, din ziarul „Adevărul“.

Pincio murise în noaptea de Revelion a anului 1894, dar amintirea sa încă îi bântuia pe scriitorii interbelici. Nici nu era de mare mirare. Fusese o apariție greu de uitat, atât din punct de vedere literar, dar și ca personalitate. Ion Păun Pincio a fost considerat, mai ales de posteritate, drept un poet genial, despre care se spune că ar fi putut fi un al doilea Eminescu, dar cu un destin care provoacă și astăzi fiori. Mai degrabă, Ion Păun Pincio a fost un soi de Jim Morrison al literaturii românești, arzând ca o flacără în mijlocul unei societăți care nu l-a înțeles pe deplin. Pincio s-a stins în chinuri la numai 26 de ani, lăsând în urmă doar o mică demonstrație a talentului său incredibil. În 1948, Ion Păun Pincio a fost numit membru post-mortem al Academiei Române, o dramatică compensație a unei vieți chinuite, la limita supraviețuirii.

Copilăria pefectă a micului boiernaș

Descrierea făcută de Arghezi lui Ion Păun Pincio, acel boem măcinat de sărăcie și focul creației, contrastează puternic cu imaginea copilului Ion Păun. Poetul s-a născut pe teritoriul de astăzi al județului Botoșani, la jumătatea secolului al XIX-lea, o perioadă de maximă efervescență culturală și intelectuală pentru zona nord moldavă. „Botoșaniul era cosmopolit, o zonă multietnică, mai ales în secolul al XIX-lea. În plus, de-a lungul istoriei a fost o zonă de confluență. Au fost aici multe aporturi etnice, din cele mai vechi timpuri. Mai târziu, în secolul al XIX-lea, cred că a fost vorba și de multiculturalitate, cu diferite influențe, care a dus la apariția unor oameni deosebit de inteligenți. În plus, era o zonă foarte puternică din punct de vedere economic, acei oameni își permiteau să-și țină copiii la școală, să-i educe, să le valorifice potențialul extraordinar“, explică istoricul botoșănean Dănuț Huțu.

Acesta a fost și cazul lui Ion Păun Pincio. S-a născut pe 17 august 1868, în târgul Mihăilenilor, într-o familie de mici boiernași înstăriți. De altfel, fascinantul Mihăileni era un târgușor de frontieră foarte prosper, cu oameni bogați, cu mulți negustori evrei și conace boierești. Trebuie menționat faptul că el se numea de fapt Ion Păun, „Pincio“ fiind un pseudonim literar luat mai târziu în urma unei călătorii în Italia.

Perioada copilăriei de la Mihăileni a contrastat puternic cu cea a vieții adulte, pentru Ion Păun. Tatăl său era subprefect de Dorohoi și avea o avere frumușică. Unii spun că talentul literar și artistic l-a dobândit de la mama sa, Maria Cozmiță. Aceasta provenea dintr-o familie înstărită de intelectuali bucovineni și era o bună cunoscătoare a literaturii române și germane. Maria Cozmiță a publicat destul de des în revistele din Botoșani și Suceava, și în felul acesta i-a insuflat și copilului pasiunea pentru literatură – de mic, Ion Păun a cunoscut literatura clasică germană, cea care îi va influența, parțial, stilul. Pe ulițele Mihăileniului, printre dughenele evreiești și nemțești de la frontieră, și mai apoi sus, pe dealurile pline de case frumoase și conace, a trăit probabil cea mai frumoasă perioadă a vieții lui, o copilărie lipsită de grijă, ca o compensație fatidică pentru tot ce avea să îndure de-a lungul scurtei sale vieți.

Orfan condus de pasiunea pentru litere

Viața lui Ion Păun avea să se schimbe radical începând cu vârsta de 12 ani: tatăl său, subprefectul Alexandru Păun, murea subit și lăsa în urmă un lung șir de datorii despre care familia nu avea habar. De la prosperitate, neamul Păun avea să treacă la sărăcie lucie. După ce au fost achitate datoriile prin vinderea unei mari părți a proprietăților, familia se întreținea doar din pensia de urmaș a mamei și din ajutorul primit de la rudele din Bucovina. Chiar și așa, Maria Cozmiță voia ca fiul ei să primească o educație aleasă, mai ales că era un copil precoce: începe să scrie poezii de la vârsta de șapte ani.

După ce a terminat gimnaziul în localitatea natală, la Mihăileni, Ion Pincio este trimis cu banii adunați de mama sa la liceul din Pomârla, o instituție de învățământ înființată de boierul filantrop Anastasie Bașotă, condusă de Samson Bodnărescu, prietenul lui Eminescu, și patronată de junimiștii ieșeni. La Pomârla, Ion Pincio va avea parte de profesori francezi, germani, dar și intelectuali români de cea mai înaltă ținută. De acolo își va continua studiile în târgul cosmopolit al Botoșaniului, unde-l va întâlni pe Mihai Eminescu.

Ultimul an de liceu îl va face la Iași. În fabuloasa capitală a Moldovei, un puternic centru cultural al vremii, Ion Păun se îndrăgostește de teatru. Deși pasionat de literatură de mic, tânărul botoșănean vrea să devină actor. Se înscrie și urmează cursurile de actorie de la Conservatorul de Artă Dramatică din Iași. Nu reușește să absolve fiindcă deja începea calvarul sărăciei. Mama sa, în ciuda strădaniilor, nu mai are bani să-i asigure continuarea studiilor, având de asigurat hrana zilnică a încă trei copii mai mici. La 20 de ani, în 1888, își făcea debutul literar oficial, cu poezii pe care le publică în revista „Familia“ şi apoi în ,,Drepturile omului“, ,,Ilustraţiunea Română“ şi ,,Contemporanul“. Este adevărat că începuse să publice încă din anii liceului în „Contemporanul“ lui Ion Nădejde, cunoscut publicist și traducător român. Acest ziar înființat de Nădejde alături de Vasile Morțun, la Iași, a coagulat o întreagă elită culturală moldovenească, mai ales în perioada 1881-1891. A fost șansa lui Ion Păun de a începe să se afirme literar.

Poetul telegrafist

Pe la 20 de ani, Ion Păun, sărac lipit, încearcă să evadeze. Cu ce a reușit să adune pleacă împreună cu prietenul său, tot scriitor, Dimitrie Anghel, în Italia. Aici descoperă cultura din Peninsulă, dar și istoria fascinantă a acestei țări. Aici își va găsi pseudonimul literar, ajungând să rămână pentru posteritate drept Ion Păun Pincio. „În 1892, cu câțiva gologani în buzunar și în tovărășia poetului Dimitrie Anghel, de care-l lega prietenie de pe băncile școlii, a evadat dincolo de granițe și s-a oprit o vreme în Italia. L-au fermecat comorile de artă din timpul Renașterii, dar mai cu deosebire minunata grădină Pincio din Roma de la care și-a ales apoi pseudonimul sub care e cunoscut în literatură“, preciza istoricul român Nicolae Deleanu.

Nu a durat mult până când poetul botoșănean este din nou trezit la realitatea cruntă. Ion Păun Pincio, în același an, se trezește cu o responsabilitate uriașă: este nevoit să-și întrețină mama bolnavă, o soră și doi frați mai mici. Găsește cu greu un post de telegrafist la București, iar mai apoi este detașat la Brăila. Se mută cu toții în portul de la Dunăre, în speranța unei vieți mai bune, însă este plătit mizerabil și încearcă să-și completeze veniturile scriind pentru diferite publicații ale vremii.

Este redactor de ocazie la „Familia“, „Drepturile Omului“, „Săptămâna Ilustrată“, „Munca“. Scrie poezii, redactează articole, bate la telegraf. Muncește toată ziua pentru un venit care abia le asigura supraviețuirea. Este un boem blajin și talentat, dar pe care societatea rigidă și mercantilă în care era obligat să lucreze îl înțelegea prea puțin. Nu se adaptează atmosferei de lucru rigide, lipsită de empatie și prea puțin culturală – era un intelectual între oameni de rând. „Am intrat în telegraf și atmosfera asta mă îneacă. Cel puțin deocamdată mediul ăsta mă dezgustă. În telegraf e ca și la cazarmă. Și prieteni și poezie, toate au pierit“, mărturisea acesta.

La un moment dat, are un conflict cu un superior, invidios cel mai probabil pe calitățile intelectuale ale lui Pincio, mult prea calificat pentru meseria pe care o făcea. Orgolios, șeful aranjează ca Pincio să fie relocat. Începe calvarul tânărului poet. A fost mutat disciplinar în comuna Piua-Petri din Ialomița pe un salariu și mai mizerabil, ajungând la limita supraviețuirii. Trăia din te miri ce și nici nu mai putea să mai colaboreze cu revistele la care era redactor din cauza distanței față de orașele importante. Trăia într-o cameră cu un singur pat și flămânzea. Singurul lui vis era să facă rost de bani de lemne pentru a se încălzi. Starea materială este descrisă perfect în cererea sa de demisie pe care o înaintează, prin intermediul unui prieten, conducerii Direcțiunii Generale a Poștelor din București:

„Trebuia sau să mă lipsesc de o bucată de pâine, a cărei primă îmbucătură a fost cu mult mai amară decât mă aşteptam, sau să plec să-mi fac osânda. Şi am plecat. Că-mi era haina ruptă pe la coate şi că nu aveam un ban de cheltuială, îmi era jale şi nu prea, dar nedreptatea ce mi s-a făcut mi-a strâns inima de durere şi desgust. În scurt, am luat odaie cu chirie, în care mi-e ruşine să vă poftesc. E umedă, domnule director. Şi nu-i în ea niciun scaun. Un pat vârtos şi atâta tot. Pentru mine însă e bun, trebuie să fie bun. Acum mă dor oasele, poate unde dorm deocamdată fără foc în sobă, dar la leafă o să-mi cumpăr lemne şi o să fie cald şi bine“.

„În traiul lui mizerabil de zi cu zi, îi luminau chipul visările adânci”

Ion Păun Pincio nu putea trăi fără să scrie, nu putea fără atmosfera vibrantă a locurilor de întâlnire a artiștilor. Era chemarea lui, iar mulțumirea sufletească îi era mai presus decât cea materială. Și-a dat demisia și a plecat la Capitală. Bântuia străzile, cârciumile, un rebel de final de secol XIX care își trăia focul creației în felul său. Pentru a face rost de bani scria ca redactor colaborator la „Adevărul“, „Evenimentul literar'“ şi „Literatură și Știință“. Pentru a supraviețui se angajează casier la berăria lui Ion Luca Caragiale, Bene Bibenti, situată pe strada Șelari. Evident, salariul era mic. Din cauza situației materiale precare, a lipsei lemnelor, poetul se îmbolnăvește des și este nevoit să renunțe și la meseria de casier, mai ales din cauza muncii de noapte.

În ciuda sărăciei, era o persoană mereu optimistă, blajină. Un personaj aparte pe străzile Bucureștiului. „În traiul lui mizerabil de zi cu zi, în hainele roase, în paltonul îngălbenit de vreme, în ghetele scâlciate şi în şoşonii găuriţi, se zărea mereu o veselie domoală. Îi luminau chipul visările adânci, adunate pe figura lui blajină, sub barba deasă şi încâlcită, în ochii vioi şi în surâsul veşnic, adesea melancolic, dar niciodată lipsit, în niciun moment şi în nicio împrejurare“, scria Arghezi despre Ion Păun Pincio.

În 1894, apare totuși o rază de soare în viața lui Pincio. Primește un post de redactor la revista „Lumea Nouă“, pe un salariu ceva mai bun și cu o muncă mai lejeră care i-ar fi permis să-și refacă starea de sănătate. În luna decembrie, Păun Pincio cade la pat. Avea o infecție la buză, pe care nu a tratat-o și care s-a transformat în septicemie. În ultima noapte a anului 1894, la Spitalul Colțea, Ion Păun Pincio se stingea la numai 26 de ani. Înmormântarea a avut loc pe 3 ianuarie 1895 și a fost plătită de un grup de intelectuali socialiști, printre care și Ion Nădejde, Dobrogeanu Gherea, C. Mille și Gheorghe Diamandy. A fost o înmormântare simplă, fără ceremonie religioasă, așa cum și-a dorit.

„A trăit să-și chiuie dreptul la viață și la glorie”

Acei ani ai suferinței, ai disperării, au reprezentat și apogeul creației literare a lui Ion Păun Pincio. În timp ce bătea străzile, birturile sau lucra la telegraf și berărie, Pincio aduna cu nesaț idei, sentimente, senzații și le transpunea în versuri și proză. În lumea mizeriei și a sărăciei, botoșăneanul și-a găsit creativitatea. „Păun este cel mai român dintre poeţi prin intima lui legătură cu peisajul nostru şi cu sufletul de abia pipăit al ţăranului. Toate poeziile sale au acel aburiu propriu satelor noastre, cu veselia sfioasă, cu ironia cuviincioasă, cu amarul smerit al săteanului, atât de măsurat în exteriorizarea tuturor zbuciumărilor sale sufleteşti. Sărmanul Pincio a trăit parcă neîndrăznind să-şi strige talentul, să-şi chiuie dreptul la viaţă şi la glorie“, scria prietenul său, George Diamandy.

Poeziile lui Pincio aveau un aer trist, dar fără să acuze societatea sau să găsească vinovați. Era tristețea izvorâtă din experiențele sale, încărcată de o filosofie adâncă. A fost descris ca un eminescianizant. „Poeziile lui Pincio au un ton ,melancolic timid şi însingurat, pierdut în reverii sau urzind sfioase gânduri de dragoste. Poetul e un afectuos, de o duioşie aproape feminină. Peisajul cernit al amurgului, toamna, cu cerul plumburiu străbătut de umbrele sinistre ale corbilor, îi declanşează acestui senzitiv o stare apăsătoare de urât, de spleen (ca în poezia simbolistă) şi o melancolie tulburată, vag, de presentimentul morţii. Proza lui Ion Păun Pincio este pătrunsă de simpatie şi compasiune pentru cei sărmani, amărâţi şi năpăstuiţi“, preciza Nicolae Iosub în revista culturală „Luceafărul“.

Ioan Păun Pincio nu a avut șansa de a vedea publicat vreun volum în timpul vieții. Abia postum, prietenii îi vor aduna poeziile și le vor pune între două coperți. Este vorba despre două volume „Versuri şi proză“, „Versuri, proză, scrisori“, apărute în anul 1896. În 1948 este numit membru post-mortem al Academiei Române, alături de Mihai Eminescu şi Ştefan Luchian. Se spune că poezii precum „Sfârșit de toamnă“ au prefigurat creația literară a lui George Bacovia. Una dintre cele mai faimoase poezii ale sale este „În urma despărțirii“: „Mîhnit stă veştejitul crîng/ Şi chinuit de vînt suspină;/ Sub şteşini presure se strîng/ şi ciripesc incet-se-nchină.../ Doi corbi din aripe grăbesc/ Şi vin să mîie-n sat pe noapte/ Iar cîntecele lor trezesc /Singurătaţile-ngheţate /Un brad, se scutură şi curg /Iernaticele flori, puzderii-/ Coboară gîndu-mi în amurg /S-afundă-n lumile durerii“.

Un scriitor socialist

Din opera lui Ion Păun Pincio, dar și din mărturiile vremii reiese faptul că poetul botoșănean avea convingeri socialiste – un socialism-democrat, fără vreo legătură cu doctrina comunistă de mai târziu. Era impresionat de soarta muncitorilor, de cea a oamenilor simpli care, la fel ca el, încercau să-și ducă traiul în mizerie și sărăcie. Își dorea o lumea mai bună, mai echitabilă. A și scris la revistele socialiste ale vremii, începând cu celebrul „Contemporanul“ al lui Ion Nădejde, unul dintre fondatorii Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România (la 31 martie 1893).

Mai apoi a colaborat cu „Munca“ dar și cu alte ziare socialiste. Frecventa cercurile socialiștilor români din secolul al XIX-lea din care făceau partea Dobrogeanu-Gherea, Panait Zosin, C. Mille și Gheorghe Diamandy. La înmormântarea sa au fost arborate simboluri socialiste, precum un pompon roșu deasupra sicriului, iar cei care l-au însoțit pe ultimul drum erau prietenii săi din cadrul mișcării socialiste române. „Proza lui Ion Păun Pincio este pătrunsă de simpatie şi compasiune pentru cei sărmani, amărâţi şi năpăstuiţi“, preciza Nicolae Iosub.

Eminescu „călca încet și rar; cu capul mereu lăsat în jos”

Pincio a fost contemporan al lui Eminescu. Deși s-a spus despre el că a fost eminescizant, opera lui Păun Pincio a fost profund originală. Cu toate acestea, l-a întâlnit pe Eminescu, la Botoșani, pe când Pincio era elev al Liceului A.T. Laurian, din oraș. I-a și făcut o descriere.

„Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea a crede că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspundea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac – deşi era cald – în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Poetul râdea!, era sănătos, vesel, mulţumit. Câte odată se plimba pe stradă, întovărăşit de iubita lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el. Uneori îl stăpânea o adâncă melancolie. Călca încet şi rar; capul mereu lăsat în jos. Îi plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoţească nimeni. Se furişa în singurătatea aleelor din grădina Vârnav“, scria Ion Păun Pincio.

$$$

 MARCELLO MASTROIANI

Marcello Vincenzo Domenico Mastroianni s-a născut pe 28 septembrie 1924 în Fontana Liri, un mic sat din Apennines, Lazio, și a crescut la Torino și Roma. Tatăl său, Ottone, conducea un atelier de tâmplărie, iar bunicul lui, Umberto, era sculptor. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tânărul a fost internat un timp într-un lagăr de detenție german, dar a reușit să evadeze și s-a ascuns la Veneția.

Mastroianni și-a făcut debutul pe ecran ca figurant în filmul “Marionette” pe când avea paisprezece ani, iar după război a apărut în câteva filme minore. Primul său rol important a venit în 1951, când a jucat în „Atto d’accusa”, iar în zece ani a devenit o celebritate internațională, cele mai cunoscute roluri ale sale fiind cel din filmul “Big Deal pe Madonna Street” din 1958 și, doi ani mai târziu, cel din “La Dolce Vita”.

Au urmat “Days of Love”, cu Marina Vlady, „La Notte”, cu Jeanne Moreau, „Yesterday, Today and Tomorrow”, „Marriage Italian Style”, „Sunflower”, „The Priest’s Wife”, „ A Special Day”, toate având-o în rolurile principale pe Sophia Loren. Pe parcursul carierei sale spectaculoase, actorul a jucat alături de Brigitte Bardot, Rita Tushingham, Monica Vitti, Richard Burton, Jacqueline Bisset, Nastassja Kinski, Ginger Rogers și Fred Astaire sau Shirley MacLaine.

Mastroianni fost nominalizat de trei ori la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor pentru filmele “Divorț în stil italian”, „O zi specială” și „Ochi negri” și a jucat alături de fiica sa, Chiara Mastroianni, în “Trei vieți și o singură moarte” în 1996, iar ultimul său film, „Voyage to the Beginning of the World” a fost lansat postum.

S-a căsătorit cu actrița Flora Carabella pe 12 august 1950, cuplul având o fiică, Barbara, dar cei doi s-au separat din cauza numeroaselor aventuri ale actorului cu diverse colege de pe platourile de filmare. Prima sa relație serioasă după despărțirea de soție a fost cea cu actrița Faye Dunaway, de care s-a îndrăgostit după ce au apărut împreună în “A Place for Lovers”.

Faye ar fi vrut să se căsătorească cu el și să aibă copii, dar Mastroianni, care era catolic practicant, a refuzat să divorțeze legal de Flora Carabella. În 1970, după mai bine de doi ani în care a așteptat să se răzgândească, actrița l-a părăsit, iar în 1987 el îi va mărturisi unui reporter că Dunaway a fost femeia pe care a iubit-o cel mai mult: “Îmi va părea mereu rău că am pierdut-o. Am fost întreg alături de ea pentru prima dată în viața mea”.

Mastroianni are o fiică, Chiara Mastroianni, și ea actriță, din relația cu Catherine Deneuve. Cei doi au locuit împreună timp de patru ani în anii ‘70 și în acest timp cuplul a jucat în patru filme: “It Only Happens to Others”, „La cagna”, „A Slightly Pregnant Man” și „Don’t Touch the White Woman!”. După ce Mastroianni s-a despărțit de Catherine Deneuve, Flora Carabella s-a oferit să o adopte pe Chiara, pentru că ambii părinți naturali erau în permanență ocupați cu filmările, dar actrița franceză s-a opus categoric.

„Într-o zi, la începutul căsniciei noastre, povestea Flora, am dat peste scrisoarea unei amante de-a lui Marcello. Am crezut că explodez. M-am dus la amicul nostru, regizorul Luchino Visconti şi am plâns. El mi-a spus că n-am decât două variante: ori divorţez, ori va trebui să accept aceste escapade amoroase ale soţului meu. Am ales a doua variantă”.

Despre relația actorului cu Catherine Deneuve, Flora spunea: “Am plâns mult în vremea aceea. Dar am cunoscut-o pe Chiara când avea 3 ani şi am îndrăgit-o. Dintre toate femeile pe care le-a iubit Marcello, Catherine îmi este cea mai simpatico”. De altfel, Marcello şi-a ţinut soţia la curent cu toate aventurile lui: “Marcello mi-a spus că fizic nu poate fi fidel, dar între noi a existat o puternică legătură afectivă, o relaţie bazată pe respect şi libertate individuală…”

Printre alte iubite celebre ale lui Mastroianni s-au aflat actrițele Anouk Aimée, Ursula Andress, Claudia Cardinale, Carole Mallory și Lauren Hutton. În jurul anului 1976, actorul a început o relație cu regizoarea Anna Maria Tatò, cu care a rămas împreună până la sfârșitul vieții.

Mastroianni a murit de cancer pancreatic la Paris pe 19 decembrie 1996, la vârsta de 72 de ani, fiind înconjurat de ambele sale fiice, precum și de Catherine Deneuve și de Ana Maria Tatò. Primăria din Roma a decis ca apa care alimentează Fontana di Trevi, asociată cu rolul lui Mastroiani din “La Dolce Vita”, să fie oprită pentru câteva ore, iar ansamblul să fie drapat cu pânză neagră, ca simbol al doliului orașului.

$$$

 MAMA LUI IISUS ARE PESTE O MIE DE NUME

Guadalupe, Lourdes, Fatima, Pilar, Dolores, Candelaria sau Coromoto.

Ce au în comun toate aceste nume populare printre catolici? Toate se referă la aceeași persoană: Maria, mama lui Isus.

Cele de mai sus implică faptul că nu există mai multe fecioare, ci că toate aceste nume se referă la aceeași tânără evreică născută în Nazaret acum mai bine de 2.000 de ani și care, conform doctrinei creștine, a rămas însărcinată prin Duhul Sfânt când avea aproximativ 15 ani; adică, fără să fi avut relații sexuale cu vreun bărbat.

În teologia catolică, această varietate de denumiri se numește advocații, termen care provine din latinescul advocare , care înseamnă „a chema” sau „a invoca”.

Dar de ce tradiția catolică nu îi dă pur și simplu acestei femei titlul de Sfânta Maria și de ce există atât de multe reprezentări ale ei în întreaga lume? Cu ajutorul experților, Edison Veiga de la BBC Brasil răspunde la această întrebare.

„Numele date Fecioarei Maria depind mult de modul în care a apărut. În general, li se atribuie numele locului unde a apărut sau circumstanțele apariției”, a explicat părintele Arnaldo Rodrigues, consilier al Arhidiecezei de Rio de Janeiro (Brazilia).

La rândul său, cercetătoarea religioasă Wilma Steagall De Tommaso, coordonatoare a grupului de cercetare Artă Sacră Contemporană, Religie și Istorie de la Universitatea Pontificală Catolică din São Paulo (PUC-SP), a afirmat că aceste nomenclaturi ajung să varieze „pentru fiecare popor, fiecare regiune, fiecare cultură”, datorită „titlurilor care corespund unor evenimente care apar din nenumărate situații”.

Membrul Consiliului Academiei Mariane din Aparecida a mai afirmat că multe dintre aceste titluri sunt ceea ce se numește dogmatice, referindu-se la dogmele Bisericii Catolice despre Fecioara Maria, care, conform tradiției religioase, sunt adevăruri de credință în care credincioșii trebuie să creadă.

De aici provine, de exemplu, numele Neprihănitei Zămisliri, care își are originea într-o bulă semnată de Papa Pius al IX-lea, care „o declară pe Maria imună de pata păcatului originar”, a explicat cercetătorul.

Precum și ideea de a o numi Fecioara Maria, întrucât „Conciliul Lateran, în 649, proclamă ca adevăr virginitatea perpetuă” a mamei lui Hristos.

„Există și nume derivate din locuri unde a avut loc o manifestare care a dat naștere unei devoțiuni locale, adesea extinsă și în alte orașe și locuri, precum Aparecida, Guadalupe, Lourdes, Fatima, Loreto, Montserrat etc.”, a adăugat el.

„Fecioara Maria primește nume diferite deoarece acestea sunt legate de locul în care a apărut”, a declarat Mirticeli Medeiros, expertă în Vatican și cercetătoare a istoriei catolicismului la Universitatea Pontificală Gregoriană din Roma, Italia.

„Nu există nimic care să dicteze că trebuie neapărat «botezată» cu numele teritoriului unde a avut loc viziunea, dar având în vedere că aparițiile sunt inițial o manifestare a religiozității populare, chiar înainte de a trece prin toate analizele canonice obișnuite, oamenii sunt cei care ajung să răspândească aceste titluri în primul rând”, a explicat Medeiros.

Toate titlurile au o rațiune de a fi, a adăugat cercetătorul José Luis Lira, fondatorul Academiei Braziliene de Hagiologie și profesor la Universitatea de Stat Vale do Aracaú din Ceará.

„Ea este Fecioara Maria de la Fatima, pentru că a apărut acolo. Este Fecioara Maria a Bunei Nașteri pentru că asistă spiritual femeile la naștere. Este Fecioara Maria a Bunului Sfat pentru că are întotdeauna îndrumare de oferit copiilor ei”, a spus Lira.

„Și toate aceste titluri aparțin unei singure mame, pentru că ea este mama întregii omeniri și, în fiecare loc, oamenii o invocă și o reprezintă conform obiceiurilor și tradițiilor lor. Desigur, pentru venerația publică, este necesară aprobarea Bisericii”, a afirmat el.

Devoțiunea față de Fecioara Maria datează de la începuturile creștinismului și se bazează pe ideea fundamentală că ea acționează ca un canal direct către Hristos, pornind de la premisa că nimeni nu respinge cererea unei mame.

Un pasaj important din Evanghelie întărește însăși această idee. Este vorba despre relatarea minunii de la nunta din Cana, care apare exclusiv în Evanghelia după Ioan, în care Isus săvârșește ceea ce este considerat primul său miracol.

La banchetul de nuntă, la care a participat împreună cu mama sa, gazdele au observat că băuturile se terminaseră. Maria l-a luat pe Isus deoparte și i-a explicat ce se întâmplase. Apoi, El a transformat apa în vin, permițând sărbătorii să continue.

„Ar fi un scandal pentru cuplu dacă băuturile s-ar termina înainte de terminarea petrecerii. Când Maria îl roagă pe Isus să intervină, rolul ei de mijlocitor devine important”, a explicat părintele Arnaldo Rodrigues.

Devoțiunea mariană se bazează și pe un alt pasaj din textele biblice.

Conform evangheliilor, în timp ce Isus murea pe cruce, i-a încredințat apostolului Ioan grija pentru mama sa și invers.

„În această acțiune, Ioan reprezintă întreaga umanitate. Maria a devenit mama noastră. Noua Evă, o Evă liberă de păcat, așa cum ne învață Biserica. Astfel, Preasfânta Fecioară Maria are grijă de omenire ca o mamă, și ca o mamă geloasă”, a subliniat Lira.

Conform studiilor părintelui Valdivino Guimarães, mariolog și fost rector al Bisericii Sanctuarului Național Aparecida din Brazilia, cele mai vechi înregistrări ale acestei credințe în puterea Maicii lui Hristos datează din secolul al II-lea.

„Dovezile arheologice demonstrează venerația primilor creștini. În Catacombele Priscilei pot fi văzute picturi mariane din secolul al II-lea, într-un loc unde se adunau primii creștini”, a afirmat el.

„În catacombe am găsit fresca considerată, până acum, cea mai veche imagine a Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus”, a comentat De Tommaso.

Totuși, prima dintre apariții datează din anul 40 și ar fi de fapt un episod de bilocație, întrucât Maria era încă în viață la acea vreme.

Conform tradiției creștine, Fecioara Maria i-a apărut Apostolului Iacob în ceea ce este acum orașul Zaragoza, Spania, unde acesta predica. De fapt, există înregistrări ale unei mici capele construite acolo, care datează din primele zile ale creștinismului.

„Titlul adoptat (pentru această apariție) a fost Fecioara Maria de la Pilier, deoarece, conform relatării, Maria i-a arătat apostolului o coloană, cerându-i să construiască un sanctuar în acel loc”, a explicat Medeiros.

O altă poveste citată frecvent de cercetători este cea a Maicii Domnului din Zăpezi, o apariție care a avut loc în august anul 352 la Roma. Ca urmare a acestui eveniment a fost construită Bazilica Sfânta Maria Mare.

Maria a fost venerată încă din zorii creștinismului. În numeroase scrieri și chiar în iconografia timpurie, ea ocupă un loc proeminent.

Cea mai veche antifonă mariană cunoscută datează din secolul al II-lea și este intitulată, în latină, Sub tuum praesidium (Sub ocrotirea ta).

Conciliul de la Efes, din anul 431, a analizat și aprobat teza teologică conform căreia Maria era și mama lui Dumnezeu, printre alte atribuții ulterioare, a subliniat Medeiros.

Totuși, de-a lungul secolelor, aceste povești au devenit banale. Potrivit lui Rodrigues, se estimează că există aproximativ 1.100 de nume sub care sfântul este cunoscut astăzi.

„Din punct de vedere istoric, aparițiile au loc în perioade foarte specifice”, a spus Medeiros.

„Nu ne revine nouă, ca istorici, să judecăm dacă sunt adevărate sau nu, dar adevărul este că multe apar într-un context politic și social specific.”

„Acesta este cazul Fatimei, al cărei mesaj este foarte interesant și în concordanță cu poziția pe care Biserica o va adopta față de comunism ani mai târziu”, a explicat cercetătorul.

„Avem cazul Aparecida, de exemplu, a cărui imagine a fost găsită în mijlocul dezbaterii privind abolirea sclaviei. Avem cazul Guadalupei, unde Fecioara Maria, cu trăsături indigene, este un simbol al luptei împotriva inegalității. Și așa mai departe”, a adăugat el.

Însă Biserica nu aprobă întotdeauna aceste demonstrații.

„Nu toate aparițiile care au loc astăzi au fost recunoscute oficial de catolicism. Există un protocol care trebuie respectat. Ca să nu mai vorbim de faptul că unele sunt pe deplin recunoscute, iar altele, încă în curs de analiză, au obținut doar libertatea de cult”, a remarcat el.

„Ceea ce spune presupusa Fecioară Maria, în acest caz, trebuie să fie total în concordanță cu principiile Bisericii Catolice, iar adecvarea morală și psihologică a vizionarilor este chiar analizată”, a explicat el.

De-a lungul secolelor, devoțiunea față de Fecioara Maria a căpătat un rol exagerat, uneori eclipsând Sfânta Treime (Dumnezeu Tatăl și Sfântul Duh). Și din acest motiv, Vaticanul a luat recent măsuri.

La începutul lunii noiembrie, Dicasterul pentru Doctrina Credinței a emis un document, semnat de Papa Leon, care definește rolul mamei lui Isus în cadrul credinței catolice.

Textul respinge utilizarea titlului de „co-răscumpărătoare” pentru Maria, considerând-o un abuz; și pledează pentru prudență în a se referi la ea ca „mediatoare”.

Conform documentului, aceste corecții sunt necesare pentru a evita „pericolul de a vedea harul divin ca și cum Maria ar deveni o distribuitoare de bunuri sau energii spirituale deconectate de relația noastră personală cu Iisus Hristos”.

Experții susțin că rezoluția Vaticanului urmărește să clarifice faptul că Maria nu este la același nivel cu Hristos.

„Aceasta înseamnă că Maria nu împarte haruri fără știrea lui Isus. Teologia exprimată în rugăciunea Ave Maria afirmă că Maria poate mijloci pentru noi, dar nu ne poate mântui”, a explicat antropologul Lidice Meyer, autoarea cărții „Creștinismul la feminin”, pentru BBC Brazilia.

$$$

 S-a întâmplat în 31 decembrie1842: La această dată, s-a născut scriitorul Iacob Negruzzi, secretarul „Junimii” şi redactorul „Convorbirilor literare”; membru al Academiei Române. Iacob Negruzzi (n.Trifeştii Vechi, judeţul Iaşi – d. 6 ianuarie 1932, Bucureşti), a fost scriitor scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor, politician, preşedinte al Academiei Române.

Este cel de-al doilea fiu al lui Costache Negruzzi şi al Mariei Gane. În anul 1853 este trimis de tatăl său în Germania la studii. Aici face liceul, împreună cu fratele său Leon, iar din anul 1859 studiază dreptul, obţinând doctoratul (1863). Revenit în ţară, devine profesor de drept comercial la Universitatea din Iaşi, unde va preda până în anul 1884 când, după moartea lui Vasile Boerescu, se va muta la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, unde profesează până în 1897, când a ieşit la pensie. În anul 1863, împreună cu Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti, pune bazele societăţii culturale „Junimea” şi ale revistei sale „Convorbiri literare”, pe care o conduce timp de 28 de ani (1867 - 1895). Revista îşi propunea discutarea unor probleme lingvistice, organizarea unor cenacluri prin care să răspândească idei, cunoştinţe de literatură, istorie, economie, politică şi să promoveze noi valori din cultura românească. Iacob Negruzzi a fost un excelent conducător de revistă, un organizator plin de talent, el atrăgând aici spiritele cele mai alese, al căror talent era descoperit cu o intuiţie sigură.

Ca scriitor, debutează în anul 1866, în „Foaia societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”. Scrie poezii lirice, balade, idila Miron şi Florica (1870), satire, epistole, schiţe, romanul Mihai Vereanu (1873), piese de teatru, memoriale de călătorii şi un volum de memorii intitulat sugestiv Amintiri de la Junimea (1921). Ca membru al Partidului Conservator a fost de mai multe ori deputat ori senator de Iaşi, dar nu s-a remarcat în această calitate, este memorabilă doar intervenţia sa din anul 1888 pentru acordarea unei pensii viagere poetului Mihai Eminescu. Membru titular (1881) al Academiei Române, fiind de mai multe ori vicepreşedinte al acestei prestigioase instituţii, de două ori conducând-o în calitate de preşedinte (25 mai 1910 - 25 mai 1913; 6 iunie 1923 - 12 iunie 1926) şi secretar general (28 mai 1915 - 6 iunie 1925). Acest „gospodar al vieţii culturale”, după cum îl numea Eugen Lovinescu, a contribuit la răspândirea ideologiei junimiste prin toate scrierile lui şi, mai ales, a fost unul dintre cei mai activi susţinători ai adepţilor proaspăt recrutaţi, făcând din ei scriitori de o importantă valoare.

Surse:

Stoica Stan (coord.), Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008.

Săndulescu, Al. (2008), Întoarcere în timp: memorialiști români, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, București: Editura Muzeul Național al Literaturii Române

https://www.artline.ro/Iacob-Negruzzi-30378-1-n.html

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_iacob_negruzzi.htm

$$$

 S-a întâmplat în 31 decembrie1869: În această zi, s-a născut Henri Matisse, pictor, decorator şi sculptor francez; reprezentant de seamă al fovismului. Henri Matisse (n. Le Cateau-Cambrésis - d. 3 noiembrie 1954, Nisa), a fost unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai artei secolului al XX-lea şi unul dintre principalii iniţiatori ai artei moderne. 

Henri Matisse s-a născut în Le Cateau-Cambrésis, o localitate din nordul Franței. Fiu al unui negustor de grâne, se pregătește mai întâi pentru profesiunea de avocat, dar în perioada de lungă convalescență după o intervenție chirurgicală survenită în anul 1890, se apucă de desenat, descoperind astfel lumea artei. Pleacă la Paris și se înscrie la Academia Julian. Adevăratele lui experiențe artistice vor fi însă legate de École des Beaux-Arts, unde urmează cursurile pictorului simbolist Gustave Moreau, în atelierul căruia începe să meargă cu regularitate începând din 1895. Leagă numeroase prietenii, printre care Albert Marquet și Theodor Pallady. În anul 1899, Matisse începe să studieze pictura în atelierul lui Eugène Carrière, unde îl va întâlni pe André Derain, care i-l va prezenta pe Maurice de Vlaminck.

Moştenitor al impresionismului şi neoimpresionismului, Matisse dă impuls mişcării foviste, dar este în acelaşi timp un pictor universal, la fel de dezinvolt în cultivarea artei africane, cât şi în creaţia artiştilor renascentişti sau cu operele contemporanilor săi. În anul 1905, la Salonul de Toamnă din Paris, câţiva tineri pictori - Henri Matisse, André Derain, Maurice de Vlaminck, Jean Puy, Henri Manguin şi Albert Marquet - expun tablouri care şochează prin violenţa exploziei de culori. Criticul de artă Louis Vauxcelles, surprins de contrastul dintre culorile pure ale acestor pânze şi două busturi în stil clasic expuse în aceeaşi sală, exclamă: „S-ar putea spune: Donatello printre bestii sălbatice” (în franceză: fauves = animale sălbatice). Expresia a prins şi, în ochii publicului, acest nou gen de experiment reprezintă naşterea unui nou curent. Fovismul nu este totuşi o mişcare organizată, nu are un program sau o definiţie exactă, se naşte din întâlnirea unor pictori cu temperamente artistice foarte diferite, dar frământaţi de aceleaşi probleme ale creaţiei. Pe fovişti îi caracterizează spontaneitatea de creaţie, culorile nealterate de amestec, aplatizarea spaţiului, înregistrarea directă a senzaţiilor trăite. Revoluţionând folosirea culorii şi sensul perspectivei, modificând relaţiile dintre pictură şi realitate, ei sunt cei care stau în pragul modernităţii. Fovismul a fost un curent formalist în pictura franceză de la începutul secolului al XX-lea, care reprezenta lumea concretă în culori violente, folosind tonuri pure şi renunţând la perspectivă.

Matisse își petrece o mare parte din timp la Nisa, unde se dedică aproape în totalitate lucrului, dând naștere unui univers artistic inedit. Nu-i place noua avangardă, nu-l interesează suprarealiștii care dau tonul în pictură începând cu anii douăzeci. În anul 1939, se reîntoarce la Paris, în noul său atelier. Războiul îl marchează. Nu mai lucrează pe mari suprafețe și experiența acumulată o folosește în lucrări cu format de șevalet. O astfel de lucrare este „Bluza românească", în acorduri de alb și roșu, inspirată de prietenia lui cu Theodor Pallady. Sub ocupație, Matisse este considerat de autoritățile naziste un pictor „degenerat". Numai în zona liberă din sudul Franței are posibilitatea să continuie nestânjenit să picteze. Pleacă, așadar, la Nisa. În 1941, bolnav de cancer, este operat într-o clinică din Lyon. În ciuda temerilor inițiale, Matisse va părăsi spitalul în plină formă, gata să se reapuce de lucru. Începe să utilizeze tehnica hârtiei decupate (collages) și inițiază seria „Jazz". După eliberare, se organizează o mare expoziție retrospectivă la Salonul de Toamnă din Paris (1945). Între anii 1946-1951 realizează monumentala lucrare de decorare a capelei „Rosaire" din mănăstirea călugărițelor dominicane din Vence, în apropiere de Nisa.

În 1952 are loc inaugurarea muzeului Matisse din Le Cateau-Cambrésis, orașul său natal. Greutatea anilor se face însă simțită. Ia totuși naștere o serie de colaje în guașă - pictorul le numește „decupaje de hârtie" (papiers découpés) - printre care „La tristesse du roi" („Tristețea regelui"), în care îmbinarea culorilor trezește o asociație cu ritmul muzicii și dă impresia unui portret, ultimul său autoportret. La 3 noiembrie 1954 suferă un atac de inimă și moare înconjurat de prieteni, la Nisa.

Surse:

https://www.henrimatisse.org

https://www.britannica.com/biography/Henri-Matisse

https://adevarul.ro/locale/constanta/cine-misterioasa-muza-celebrul-tablou-blouse-roumaine-henri-matisse-chipul-fost-sters-pictura-1_56a37e4837115986c6d13454/index.html

https://www.sothebys.com/en/articles/21-facts-about-henri-matisse