Claudia Millian și Ion Minulescu, o iubire de-o viață
Claudia Millian s-a născut pe 20 februarie 1887 la București, și a fost fiica unui inginer petrolist, Ion Millian, și a Mariei Negoescu. După terminarea cursurilor Şcolii de Belle Arte şi ale Conservatorului, tânăra aspirantă la măiestria picturii şi a muzicii a început să publice proză şi poezii, apoi teatru şi cronici dramatice.
Pe când era elevă de liceu, recita cu voce tare versuri din “Romanțe pentru mai târziu” şi îl iubea, în ascuns, pe Ion Minulescu, viitorul său soț. L-a văzut pentru prima dată pe poet la un bal mascat organizat de Tinerimea artistică: “Minulescu era îmbrăcat într-un costum de cavaler medieval şi se plimba cu Cincinat Pavelescu, mascat în filosof roman. Minulescu purta pe atunci o mustaţă roşie şi părea foarte amuzant în costumul lui. Numai mustaţa nu-mi plăcea şi după mulţi ani, într-o vară, la Predeal, l-am putut convinge să şi-o radă. L-am cunoscut mai târziu, în redacţia ziarului Viitorul.
Adusesem o informaţie de la Conservatorul de Belle-Arte şi Minulescu mi-a publicat-o. Am fost după aceea să-i mulţumesc şi m-a întrebat:
— De ce ai ţinut atât de mult să se publice informaţia asta?
— Ca să fiu şi eu cunoscută ca dumneata, i-am răspuns.
— Bine, dar eu sunt cunoscut pentru că scriu poezii.
— Şi eu scriu poezii, i-am replicat. Mi-a cerut să le vadă şi i-am arătat primele poezii din «Garoafele roşii». S-a îndrăgostit mai întâi de versurile mele, apoi de mine şi aşa s-a întâmplat «nenorocirea»”, povestea poeta în 1938.
În același interviu, Claudia Millian spunea: “Sunt feministă în sensul că dau multă importanţă posibilităţilor femeii. În femeie sunt puteri latente care trebuie încurajate. Ori de câte ori femeia a ieşit pe un teren de luptă, artistic, literar, politic, ştiinţific, a dat dovada unei mari puteri de afirmare. Bărbatul trebuie să fie egal cu femeia. Îmi amintesc că o binecunoscută feministă a dovedit chiar într-o conferinţă că bărbatul e inferior femeii. Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam, ceea ce înseamnă că Adam a rămas infirm, întrucât îi lipseşte o coastă, pe când femeia le are pe toate.”
În anul 1914, anul când a debutat editorial cu volumul de poezii “Garoafe roşii”, Claudia Millian s-a căsătorit cu Minulescu.
Următoarele ei volume de versuri, “Cântări pentru pasărea albastră” (1922) şi “Întregire” (1936), au fost bine primite de critica literară, iar piesele pe care le-a scris au fost reprezentate în teatrele din București și Cluj. Pentru drama “Vreau să trăiesc” (pusă în scenă de regizorul Soare Z. Soare și interpretată de Ion Manolescu, Gr. Mărculescu, Al. Critico, Niky Atanasiu, Aura Buzescu, Marietta Anca), a primit Premiul Teatrului Național în anul 1936.
Postum i-au mai apărut încă şase cărți, printre care şi “Despre Ion Minulescu” (1968), despre care Șerban Cioculescu scria:
“Sub titlul acesta publică Editura pentru Literatură un „triptic memorial” despre „Omul”, „Poetul” şi „Veşnicia” sau sfârşitul lui Ion Minulescu, aşa cum l-a văzut soţia lui, poeta, dramaturga şi memorialista Claudia Millian. Am fost vecinul lor, din anul 1935. Îi vizitam destul de des, atras de farmecul amfitrionilor şi de ambianţa tonică a căminului lor, un autentic muzeu de artă veche şi modernă, românească şi universală, o casă memorială astăzi întreţinută cu pietate şi gust de urmaşa lor, talentata pictoriţă în mozaic Mioara Minulescu.
De câte ori, şi în zilele acestea, calc în apartamentul de pe Bulevardul dr. G. Marinescu, păşesc cu sfială şi cucernicie, odihnindu-mi privirea când pe icoanele vechi, când pe portretele familiare ale „conului Minu” şi ale „coanei Claudia”, care şi ele sfinţesc locul şi-i dau o atmosferă de taină. Ani de-a rândul, Claudia Millian ne-a citit din amintirile ei alte capitole decât acelea închinate lui Ion Minulescu. Păstrez astfel o impresie puternică despre unele scene ca înhumarea scriitoarei Monica Dan, ca sfârşitul patetic al Hortensiei Papadat-Bengescu sau o plimbare pe mare cu Barbu Delavrancea.
Claudia Millian găsise timbrul evocator, care împrumută un accent emotiv amintirilor. Lirice în principiul lor, acestea nu erau însă lipsite de detaliile concrete, de forţa descriptivă a scriitoarei care mânuise şi penelul în tinereţe. De aceea ea va şti să găsească, în explicarea prieteniei dintre Ion Minulescu şi Iser, notele caracterologice care au înfrăţit pe cei doi artişti, pe ilustratorul şi pe autorul culegerii “De vorbă cu mine însumi”.
Locuri, oameni, situaţii, împrejurări, totul e creionat în estompă, dar cu vibraţii de lumină şi de sentiment. Scriitoarea se estompează pe sine însăşi cu o admirabilă discreţie, păstrând mereu rolul de secund în care s-a complăcut, ca tovarăşă de viaţă a expansivului ei partener, care umplea spaţiul oriunde se afla cu o jovială bonomie şi o încântătoare indiscreţie.
Aşa e şi în căminul care le păstrează prezenţa: conu Minu ocupă spaţii largi de pânză, uneori în mărime supranaturală, de zeu în haine nemţeşti, cu veşnicul trabuc şi în comodă postură de „şuetă” sau în variate instantanee plastice, la fel de vii; mai puţin difuză, coana Claudia se regăseşte în câteva crochiuri de tinereţe, dar mai ales în splendida suită spiritualizată de figurine în bronz ale maestrului Han, lucrări care prin dimensiunile lor medii ne fac impresia unor ridicări la altă scară a unor statuete de Tanagra.
Claudia Millian povesteşte cu reţinut umor cum l-a apropiat pe Ion Minulescu, cum însuşi soţul ei dintâi i-a făcut cunoştinţa cu idolul ei literar de pe băncile şcolii, fără să poată prevedea căile ascunse ale destinului.
lată portretul realist al tânărului poet: „Ion Minulescu era un alt Minulescu decât cel din vârsta maturităţii. Purta ochelari subţiri, cu cadru vermeil. Avea o mustaţă roşiatică, tunsă, şi un obraz rotund, rumen, ca obrazul unei femei. Corect şi proaspăt îmbrăcat, dar niciodată „tiré à quatre épingles“, se purta cu lavalieră, iar din buzunarul stâng al sacoului lăsa liber colţul batistei de linon, cu iniţiale brodate în negru. Nu se despărţea de mănuşile de piele şi nici de baston, pe care îl preţuia ca pe un atribut necesar în ţinuta de stradă a bărbatului, aşa cum socotea pălăria, care îi acoperea fruntea puţin şi de sub care scăpa şuviţa groasă de păr, învelindu-i statornic o tâmplă”.
Este momentul terasei Oteteleşeanu, de acum şaizeci de ani, când Al. T. Stamatiad începuse să clameze, aşa cum l-am auzit mai târziu, peste alte două decenii, vociferând stereotip: „Suntem splendida generaţie!” Claudia Millian evocă întreg grupul, pe „Alexandru Theodor Maria Stamatiad, nume care suna ca al lui José Maria de Heredia”, pe Corneliu Moldovanu, „în atitudine superioară de profesor“, pe poetul neoclasic Dimitrie Nanu, „cel mai distrat om care ne ieşise vreodată în cale“, pe frumosul Eustaţiu Măciucescu, casierul fără plată al Societăţii Scriitorilor Români, pe magistratul colecţionar George Stratulat, apoi pleiada de pictori şi sculptori, completată cu caricaturistul N. Petrescu-Găină, numit astfel, credem noi, în deriziune de către Al. Bogdan-Pitești, tocmai pentru că el semnase la început Gallus (Cocoș!).
Li se adăuga o „vivandieră a clanului”, o fată tânără și frumoasă, pe nume Violeta, dar amintind „pe Mimi din Boema lui Henri Murger”.
Îi regăsim, dintre cunoştinţele noastre mai târzii de la Capşa, pe Iorgu Metaxa, „Câinele”, nu fiindcă ar fi fost „câinos“, ci fiindcă umblase multă vreme „cu un câine în lesă”, pe neuitatul Aurel Niculescu-Bratu, fost consul şi profesor, evocat la moartea lui de către Arghezi, Tudor Teodorescu-Branişte şi subscrisul, eroul denaturat din romanul lui Carol Ardeleanu, “Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa”, şi pe atâţia alţii!
Regretăm că figura lui Al. Bogdan-Piteşti, centrală în mijlocul artiştilor între 1896 – 1916 şi până după întâiul război mondial, n-a ispitit talentul de evocare al memorialistei. Unele romanţe de care ne spune Claudia Millian că erau la modă acum şaizeci de ani, ca aceea care începe cu versurile:
„Non, tu ne sauras jamais,
O toi que tout bas j’adore”, am fredonat-o şi noi, în adolescenţa noastră provincială, cu zece ani mai târziu.
Exodul din războiul pentru întregire, cu popasurile la Huşi şi Iaşi, dă paginile cele mai emotive din cartea amintirilor retrospective. Un domn Donici şi o coană Marghioala, ambii huşeni, au împrumutat lui Minulescu ideea celor doi bătrini din “oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”. Verificăm darul de portretistă al autoarei în creionarea unei Ruhără din Huşi, îngrijitoare şi frământătoare ideală de pâini.
Claudia se îndrăgostise de Iaşi în timpul refugiului. Vechea capitală avea într-adevăr lipiciul ei, pe care l-am simţit şi noi în anul greu următor secetei din 1946.
După război, este relevată activitatea creatoare a lui Minulescu ca inspector al Artelor, se subliniază rolul său în înfiinţarea Salonului Oficial şi în punerea în valoare a icoanelor pe sticlă (pe plajă, cum spun ardelenii). Atâtea şi atâtea aspecte ale personalităţii cuceritoare a celui ce a fost poetul şi artistul Ion Minulescu sunt evocate cu discretă emoţie.
Ne simţim furaţi de darurile de înviere a trecutului la Claudia Millian şi regretăm că nu şi-a scris jurnalul zi de zi. Îl acceptăm însă bucuros aşa cum este şi închidem cu regret cartea la ultima pagină, hotărâţi să o redeschidem de câte ori ne va fi dor de nepreţuiţii noştri prieteni a căror perindare alături pe această lume a fost fixată cu degete de foc printre filele piosului relicvariu.”
*** Șerban Cioculescu, Gazeta literară, 18 iulie 1968
Claudia Millian Minulescu a încetat din viață pe 21 septembrie 1961, la vârsta de 72 de ani, și a fost înmormântată alături de Ion Minulescu, la Cimitirul Bellu.
