Catinca Ralea, traducătoare, jurnalistă și regizoare, s-a născut pe 5 octombrie 1929 la București și a fost fiica criticului literar Mihai Ralea. Absolventă a Universității București, a condus secția în limbă engleză a Radiodifuziunii Române timp de mulți ani, printre oamenii de cultură pe care i-a intervievat aflându-se Saul Bellow, Alvin Toffler, Iris Murdoch, Yehudi Menuhin, Arthur Rubinstein, Henry Moore sau Margaret Thatcher.
Doamna Ralea a fost căsătorită cu actorul Emanoil Petruț, alături de care a format un cuplu foarte admirat în lumea artistică a anilor ’60 – ’70. Printre operele pe care le-a tradus se numără cele ale scriitorilor D.H. Lawrence, Albert Camus, J.D. Salinger, Thomas Hardy, John Updike, George Eliot. O altă ipostază a Catincăi Ralea a fost cea de realizatoare tv, în arhiva Televiziunii Române păstrându-se o serie de interviuri cu personalități internaționale precum Shirley Temple, un interviu cu pianista Cella Delavrancea și un film documentar despre folcloristul Harry Brauner, “Apa vie leac să-ți fie”.
Jurnalista a încetat din viață prematur, la doar 51 de ani, pe 19 ianuarie 1981, vestea dispariției fiind un șoc pentru toți prietenii și admiratorii. Soțul ei, actorul Emanoil Petruț, a suferit enorm și a urmat-o după doar doi ani, în august 1983.
Poetul Gheorghe Tomozei, și el dispărut dintre noi, scria atunci în România literară: “Rar un suflet cu atâta originală, frapantă culoare! Catinca Ralea a fost una dintre acele fiinţe a căror trecere printre noi o înregistrăm cu toate mecanismele sufleteşti de percepere, a căror prezenţă devine fastuos-dominatoare şi a căror plecare abruptă o resimţi cu toată durerea inimii. Într-o sală de spectacol o ştiam de faţă, fără s-o văd, doar auzindu-i inimitabilul râs copilăros.
Nevăzându-ne o vreme ni se părea că avem atât de multe subiecte de conversaţie încât ne trezeam vorbind precipitat, cu un fel de grabă (vai, îndreptăţită azi, când domniţa moldoveancă doarme somn amar sub zăpezi de a căror cădere a apucat să se uimească!), era candidă şi sarcastică şi, în ciuda intervenţiilor sale zgomotoase, un spirit conciliant şi defensiv.
A muncit mult, devenind repede nu fiica marelui Ralea, ci omul de aleasă cultură Catinca Ralea, şi numărul cărţilor traduse de ea din literaturile americană, engleză ori franceză e impresionant. Fiindcă nu vorbea despre sine, ci era totdeauna fermecătorul avocat al cauzei altora, nu ne-am nevoit să-i subliniem meritele şi lauda s-ar spune c-a ocolit-o.
Dar nu pentru laude scria Catinca, scriitorul zelos şi redactorul exemplar, ci pentru a spori cu încă un fulg de nea miracolul părelnic al bucuriei. Întâlnindu-mă, cândva, în preajma unui An Nou şi bănuindu-mă singur (cum şi eram) m-a chemat la ei (forma, cu prietenul meu, Emanoil Petruţ, un cuplu de un echilibru aş zice arhaic) şi m-am pomenit într-o devălmăşie incredibilă. Majoritatea invitaţilor erau, ca şi mine, solitari “strânşi de pe drumuri” şi blagosloviţi cu o noapte de căldură şi de bucurie, într-o ambianţă fantast luminată de cotoarele aurii ale cărţilor cu veche legătură şi de muchiile transparente ale cupelor. Avea timp pentru fiecare dintre noi (chiar şi pentru câteva cupluri deturnate graţie aburoasei conjuncturi dintr-un apartament vecin) şi o urmăream evoluând ca într-un film derulat cu o viteză de proiecţie excesivă. Imaginea nu e nepotrivită dacă ne gândim că ea, Catinca, a copilărit chiar pe genunchii… cinematografiei, vreau să spun că a fost nepoata dragului nostru D. I. Suchianu.
Se grăbea, se grăbea. Proviziile ei de ore şi de secunde erau pe sfârşite când, cu o săptămînă înainte de a se stinge, am avut norocul, aproape o seară întreagă, s-o ascult. La plecare, cu gesturile ei de băietan mucalit, ne-a făcut gestul telefonării (la un aparat cu manivelă) rugându-ne să ne dăm unii altora câteva “sârme”. S-a topit în iarnă, alături de Petruţ, și acum mi se pare că aerul încăperii a rămas zgâriat diafan de gestul ei prefigurând posibile întîlniri. S-a dus, fluidă şi imprevizibilă, aşa cum credeam că o cunosc, drapată în mister şi înnimbată de acel farmec pe care — după Shakespeare — frumuseţea l-ar da înţelepciunii. Sau invers.
Filmul s-a rupt, cu fumegări de petale albe, alunge. Catinca s-a cuibărit în palma de lut a Bucureştiului ca o minusculă zeitate a legendelor de la miază-noapte şi inima noastră aşa o va rememora de acum înainte când timpul ne pare a luneca, îmbătrânit, fiindcă o rotiţă a ceasului din turn a rupt-o vântul, ori iarna.
Ne-ai fost bucurie, Catinca…
(România literară, ianuarie-martie 1981)
