$$$

 Iubirea interzisă: Maria Banuș și Zaharia Stancu

Maria Banuș s-a născut pe 10 aprilie 1914 la București și a fost fiica lui Max Banuș, contabil și director la Banca Marmorosch Blank, și a Anettei. Fetița a fost educată în particular, dând examenele la școala din str. Lucaci, iar după absolvirea Institutului “Pompilian” a urmat cursurile Facultății de Drept și apoi pe cele ale Facultății de Litere de la Universitatea din București.

Tânăra a debutat în 1928 în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi, iar în perioada interbelică a colaborat la revista Azi, condusă de Zaharia Stancu, și a publicat primul său volum de poezii, “Țara fetelor”, la Editura Cultura Poporului.

Începând cu 1939, s-a apropiat de mișcarea muncitorească, a devenit membră în Partidul Comunist în perioada ilegalistă, iar în 1945 a fost primită în Societatea Scriitorilor Români (care va deveni în 1949 Uniunea Scriitorilor).

Ca scriitoare, Maria Banuș s-a încadrat în curentul realismului socialist, una dintre cele mai cunoscute poezii ale sale, “Patronul”, intrând în categoria textelor obligatorii pentru elevii de școală, în timp ce alte creații erau recitate la serbările pionierilor și la spectacolele literar-artistice ale clasei muncitoare.

Poezia sa militantă slujea perfect propagandei oficiale a partidului și, pentru serviciile aduse, a fost, ca mulți alți scriitori proletcultiști, o răsfățată a regimului comunist. Dintre poeziile din anii ’50 se remarcă “Ție-ți vorbesc, Americă” (O, Americă simplă! / Minciuna s-a-ncolăcit în jurul tău / şi tu n-o simţi./ Minciuna se-aşează ca oaspe, / la tine, la cină, / mănâncă din vasele tale / şi tu n-o vezi. / La temelia căminului tău / îşi cloceşte ea puii / şi tu nu ştii. / Sub căpătâiul copiilor tăi / zace minciuna / şi tu nu te cutremuri) sau “Chemare” (Vă chem să luptăm, / Vă chem s-alipiți glasul de-al meu. / Vă chem să măriți puterea de-asalt a forțelor păcii, / Vă chem să strigați. / Și strigătul nostru adânc, unit, pătimaș, Să fie car de asalt. / Să fie dur. / Să despice, să taie. / Cum despică și taie un diamant, / Și să unească, / Sa trecem strigătul nostru, / Prin inima oamenilor/ Cum trece sudorul cu flacăra lui/ Prin metalul ce vrea să-l unească).

Femeia Maria Banuș trăia, însă, o dramă sentimentală, pentru că se îndrăgostise de prozatorul Zaharia Stancu, pe care îl considera bărbatul vieții ei și care era, în primele decenii ale comunismului, unul dintre polii ideologiei regimului.

Născut pe 5 octombrie 1902 la Salcia, în județul Teleorman, viitorul scriitor a abandonat școala la vârsta de 13 ani și a avut diverse meserii până în 1919, când s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității București. În 1948 Zaharia Stancu a publicat romanul Desculț, care i-a adus celebritatea, iar viitoarele sale opere au fost în scurt timp incluse în programele școlare. Scriitorul a fost numit director al Teatrului Național din București, funcție pe care a deținut-o între 1946 și 1952, apoi, între 1958 și 1968, a fost înalt responsabil al Editurii pentru Literatură și Artă și președinte al Uniunii Scriitorilor. Zaharia Stancu a murit pe 5 decembrie 1974, la vârsta de 72 de ani.

Maria Banuș va scrie mai târziu în amintirile sale: “Moare Zaharia Stancu. Moare de un cancer, năpădit de metastaze. E înconjurat de familia lui. Eu sunt o scriitoare care dau telefoane acasă la el să mă interesez cum îi merge şi vorbesc cu femeia de serviciu sau cu nevastă-sa.

Nuşa zice: “Şi eu sunt bolnavă. Am venit puţin acasă. Câteodată îi e mai bine, câteodată mai rău. Azi-dimineaţă, mi-a telefonat cumnatu-meu că a dormit şi a mâncat bine. (…)

El e un mare scriitor, tradus în zeci de limbi. Propus pentru Nobel. Vin ziarişti să-l vadă din străinătate şi dacă nu-l pot vedea, merg în satul lui, la Salcia, pe care-l cunosc sub numele de Omida din cărţile lui, ca să vadă meleagul natal şi pe surorile lui.

ZAHARIA STANCU

Moare Preşedintele Uniunii Scriitorilor. Ce a fost el pentru mine în ultima etapă a vieţii noastre? Preşedintele. Un preşedinte bun pentru obşte şi care pentru mine n-a existat în nici un fel şi eu n-am existat pentru el. Ca şi cum am fi fost amândoi morţi de mult. Mai glumeam câteodată, rar când mergeam să-l văd, în biroul de la Uniune, să-i duc câte o carte de a mea (…) Cine a fost acest bărbat pe care l-am iubit cu patimă şi cu dorinţa de a muri la despărţire şi cu dorinţa chinuitoare de a avea un copil de la el, un bărbat pe care l-am purtat în sânge, toată tinereţea mea, când am fost şi când n-am fost cu el, pe care l-am urât, l-am dispreţuit, l-am admirat. N-am avut copil de la el. Viaţa, cum se zice, ne-a despărţit.”

Zaharia Stancu era căsătorit încă din 1925 cu Nicolina Păun, o învățătoare din Turnu Măgurele cu care avea un fiu, Horia, care va deveni medic și scriitor, iar relația cu Maria Banuș se consumase în perioada de dinainte de război.

Maria Banuș povestește în memoriile ei: “(…) Şi cum m-a bătut, şi cum m-a minţit şi cum s-a logodit oarecum cu mine, venind în familie, la ceai, (mirosea ceva în văzduh a escrocherie sentimentală – mă temeam, plutea minciuna în aer) şi zicea că divorţează, dar părinţii au scris la primăria din Salcia şi au aflat că nu există niciun proces de divorţ (nu la Salcia la primărie, mi se pare că la tribunalul din Roşiorii de Vede, unde zicea el că are loc procesul) şi pe urmă cum am zăcut şi cum am urlat la mama şi cum am vrut să mă sinucid şi cum m-am măritat, şi cum am vrut un copil de la el.” (Însemnările mele, Cartea românească, 2014)

Iubirea pentru Zaharia Stancu îi va marca poetei întreaga viață, iar dispariția lui a suportat-o greu, în ciuda faptului că avea de mult timp propria ei familie. Maria Banuș a fost căsătorită cu inginerul constructor Sorin Ebner, un bărbat care a divinizat-o, în pofida capriciilor ei sentimentale, și care i-a fost alături întreaga viață. Maria Banuș a încetat din viață pe 14 iulie 1999 la București, la vârsta de 85 de ani. Cartea de memorii “Însemnările mele” a fost tipărită postum, în aprilie 2014, pentru a marca 100 de ani de la nașterea scriitoarei.

$$$

 Tristețea lui Rembrandt, decedat pe 4 octombrie 1669... Viața pictorului a fost măcinată de drame personale

Rembrandt Harmenszoon van Rijn s-a născut pe 15 iulie 1606, în orașul Leiden din Republica celor Șapte Provincii Unite ale Țărilor de Jos, cum se numeau atunci Țările de Jos, și a fost fiul morarului Harmen Gerritzoon van Rijn și al Corneliei Willemsdochter van Zuitbroeck, dintre cei nouă frații ai săi, fiind singurul care a învățat să scrie și să citească într-o școală latină.

În 1620, s-a înscris la Universitatea din Leiden, dar a urmat cursurile doar câteva luni, pentru că își dorea să devină pictor și a decis să înceapă studii de artă în atelierul lui Jacob van Swanenburgh.

În cei trei ani pe care i-a petrecut în atelier a învățat tehnica picturii, iar pânzele lui, majoritatea copii ale lucrărilor marilor maeștri, au fost foarte apreciate, ceea ce i-a determinat pe părinți să îl trimită în 1624 la Amsterdam.

Aici a lucrat în atelierul artistului Pieterzoon Lastman, care călătorise în Italia și era influențat Caravaggio. Deși a studiat cu el numai șase luni, Rembrandt a preluat de la Lastman stilul acestuia, descoperind tehnica clarobscurului.

Tânărul a părăsit Amsterdamul și și-a deschis apoi un atelier propriu în Leiden, împreună cu un prieten, Jan Lievens. A lucrat în acea perioadă la comanda cunoscutului umanist Constantijn Huygens, secretarul personal al stathouder-ului Olandei, Henric Frederic de Orania. Datorită acestuia, artistul s-a mutat la Amsterdam în 1633, unde l-a întâlnit pe negustorul de artă Hendryck van Uylenburg, care i-a propus să își deschidă un atelier în oraș. Prin intermediul lui, Rembrandt a obținut o primă comandă importantă, “Lecția de anatomie a doctorului Tulp”. Au urmat numeroase comenzi din partea familiilor bogate din oraț, care îi cereau să le realizeze portretele, iar în 1634 stathouder-ul Henric Frederic i-a comandat, prin intermediul lui Huygens, tabloul “Patimile Domnului”.

În 1634, pictorul s-a căsătorit cu Saskia van Uylenburgh, verișoara negustorului de artă, și astfel a pătruns în cercurile marii burghezii din Amsterdam. Saskia, care era fiica primarului, a adus în căsnicie o zestre de 40.000 de florini, iar pictorul a decis că ar avea mai multe șanse de succes dacă s-ar apropia de aristocrația înaltă. Cei doi s-au stabilit în cel mai elegant cartier al orașului, și-au cumpără o casă mare pe Breestraat. Artistul și-a instalat atelierul la etajul al doilea al noii reședințe.

Soții Rembrandt au fost extrem de afectați de moartea primilor trei copii ai lor. În 1635, cel dintâi fiu, Rumbartus, a murit la două luni după naștere, fetița Cornelia, născută în 1638, a murit la doar trei săptămâni, iar în 1640, au avut o a doua fiică, numită tot Cornelia, care a trăit doar o lună. În 1641, s-a născut Titus, unicul copil al cuplului care a supraviețuit până la vârsta adultă. Băiețelul s-a bucurat de o stare de sănătate bună, în schimb cea a mamei, Saskia, s-a deteriorat. Soția pictorului s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit pe 14 iunie 1642.

În acest timp, Rembrandt, care tocmai terminase tabloul “Rondul de noapte”, se afla în culmea gloriei. Succesul său în pictură a fost întunecat de moartea iubitei soții pe care o înfățișase de atâtea ori în tablourile sale și a intrat într-o perioadă de depresie profundă.

În timpul bolii Saskiei, pictorul o angajase pe o anume Geertje Dircx să aibă grijă de copilul nou-născut și femeia a devenit, după moartea soției, iubita lui. Ulterior, avea să-l acuze de “încălcarea promisiunii” (ceea ce însemna că a fost sedusă cu promisiunea unui mariaj), iar artistul a fost obligat să îi acorde o pensie de 200 de guldeni pe an, străduindu-se apoi să îi asigure angajarea ca îngrijitoare într-un azil.

Rembrandt a fost nevoit să angajeze o nouă guvernantă pentru fiul său, Titus, și în 1646 a ales-o pe Hendrickje Stoffels. Femeia a avut grijă de copil, dar și ea a devenit amanta artistului care se îndrăgostise din nou. Cei doi au trăit ca soț și soție, cuplul a avut în 1654 o fiică, botezată tot Cornelia, dar cei doi nu s-au căsătorit niciodată, pentru că un mariaj ar fi dus la pierderea micii averi pe care Saskia i-o lăsase lui Titus.

Din cauza acestei relații, oficialii bisericii i-au acuzat pe Rembrandt și pe iubita sa de imoralitate, citând-o pe femeie într-un proces sub acuzația că “a comis acte de curvie cu un pictor pe nume Rembrandt”. Hendrickje a recunoscut legătura cu pictorul și nu i s-a mai permis să primească comuniunea, dar artistul a refuzat să se înfățișeze în fața tribunalului bisericesc.

Hendrickje a mai trăit încă nouă ani alături de artist, dar în acești ani, el a fost supus oprobiului public, tablourile lui nu și-au mai găsit cumpărători, iar breasla pictorilor din Amsterdam a introdus o regulă nouă, conform căreia niciun pictor care trăiește în păcat nu-și mai poate vinde lucrările. Afectat, Rembrandt a îmbătrânit înainte de vreme, a devenit tot mai izolat de lume, a acumulat multe datorii, a fost nevoit să își vândă casa, iar creditorii l-au urmărit tot mai insistent.

După 10 ani, în 1656, Rembrandt era ruinat, toate tablourile sale fuseseră scoase la licitație și vândute pe preț de nimic, dar și-a continuat munca de creație. Iubita sa credincioasă, Hendickje, a murit în 1663, în timpul epidemiei de ciumă care lovise orașul, și Titus, băiatul său, care se căsătorise cu fiica unui bijutier din Amsterdam, a preluat rolul de îngrijitor al bătrânului tată. Fiul artistului s-a stins în 1668, cu un an înainte de sfârșitul lui Rembrandt.

Marele pictor a încetat din viață pe 4 octombrie 1669, într-o casă mică pe care o închiriase în cartierul Rozengracht, și a fost înmormântat în Westerkerk, într-un mormânt nemarcat, deținut de biserică. După douăzeci de ani, rămășițele lui au fost scoase și aruncate într-un osuar comun, așa cum se întâmpla cu osemintele oamenilor săraci la mormântul cărora nu mai venea nimeni.

$$$

 CE A DISTRUS ATLANTIDA ?

În toată lumea, legendele despre Atlantida sunt fascinante și misterioase. De-a lungul timpului, au existat multe teorii despre ceea ce a distrus Atlantida, iar toate au fost în mod special interesante. Discutând această temă, vom vedea câteva teorii interesante despre ceea ce a distrus orașul mitic al Atlantidei, precum și cum știm că a fost distrus.

Istoria Atlantidei

Înainte de a discuta ce anume a distrus Atlantida, să începem cu o scurtă introducere la istoria orașului. Atlantida a fost un oraș mitic care se spune că ar fi existat în Oceanul Atlantic. Se spune că a fost fondat în jurul anului 9.600 î.Hr. și că a existat înainte de a fi distrus de un catastrofă naturală. Atlas, fiul lui Poseidon, este considerat fondatorul Atlantidei și este unul dintre cei mai importanți suverani ai orașului.

Teoriile despre distrugerea Atlantidei

Există multe teorii despre ceea ce a distrus Atlantida, dar principalele teorii sunt: cutremurul, tsunami-ul, erupția unui vulcan și inundațiile.

Cutremurul

Prima teorie, și cea mai populară, este că orașul a fost distrus de un cutremur puternic. Se spune că un cutremur puternic a scufundat orașul în ocean, transformându-l într-un loc pierdut de mult în adâncurile mării.

Tsunami-ul

O altă teorie sugerează că orașul a fost distrus de un tsunami. Se spune că o furtună puternică a produs o maree uriașă care a acoperit orașul și l-a înecat.

Erupția unui vulcan

O altă teorie afirmă că Atlantida a fost distrusă de erupția unui vulcan. Se spune că erupția unui mare vulcan a produs un tsunami uriaș care a distrus orașul și l-a înecat în mare.

Inundațiile

În sfârșit, se spune că Atlantida a fost distrusă de inundații. Se spune că un râu imens a inundat orașul, transformându-l într-un loc pierdut în adâncurile mării.

Cum știm că Atlantida a fost distrusă?

Deși există multe teorii despre ceea ce a distrus Atlantida, cum știm cu certitudine că a fost distrus? Se crede că principalul indiciu este descoperit de către filosoful și matematicianul grec Platon, care a scris despre Atlantida în Dialogurile lui Timaios și Critias. De asemenea, există dovezi arheologice care sugerează că Atlantida ar fi existat în trecut. De exemplu, oamenii de știință au găsit resturi antice de tehnologie în straturile de nisip ale stâncilor de pe coasta estică a Americii de Sud.

Concluzie

Atlantida a fost un oraș mitic care se spune că ar fi existat în Oceanul Atlantic. Există multe teorii despre ceea ce a distrus Atlantida, inclusiv cutremurul, tsunami-ul, erupția unui vulcan și inundațiile. Deși multe dintre aceste teorii sunt încă discutabile, principalele indicii ale distrugerii Atlantidei provin din Dialogurile lui Platon și din descoperirile arheologice. În cele din urmă, misterul Atlantidei rămâne întreg și misterul distrugerii sale rămâne nerezolvat.

$$$

 CINE AU FOST URIAȘII ?

- În toate legendele lumii se vorbeşte despre "giganţi", "zeii albi" care au venit de pe alte planete ca să-i civilizeze pe pământeni. Două cărţi tipărite în Franţa redeschid dosarul "uriaşilor" şi al construcţiilor ciclopice -

Regele cimbrilor şi ciocanul de 15 kg

În toate ţările, la toate popoarele, există poveşti şi le­gende legate de uriaşii care au populat în străvechime Pământul. Două dintre cele mai documentate lucrări care au tratat această problemă aparţin unor autori francezi: Denis Saurat ("Atlantida şi regnul giganţilor") şi Louis Charpentier ("Giganţii şi misterul originilor"), care sistematizează informaţiile existente într-o manieră indispensabilă unui inventar metodic al temei. Exis­tenţa giganţilor, persiflată de unii, dar crezută de alţii, a făcut să curgă multă cerneală din peniţa preopinenţilor.

Să fi existat oare într-o epocă antediluviană oameni cu o statură fizică uriaşă, superioară celei obişnuite, nişte oameni gigantici, de patru metri înălţime sau chiar mai înalţi? Mulţi savanţi se arată sceptici în faţa unor asemenea afirmaţii, susţinând că invaziile uriaşilor descrise de atâtea legende se pot explica într-un fel foarte simplu: întâlnirea unor primitivi de talie scundă cu nişte războinici mai înalţi decât ei... În imaginaţia celor învinşi, invadatorii de talie înaltă sunt întotdeauna descrişi sub aspectul unor uriaşi. Cu toate astea, la începutul secolului al XVI-lea, în Franţa a fost făcută o descoperire care i-a pus pe gânduri pe sceptici. Într-un tumul străvechi, s-a găsit scheletul complet al unui om care trăise într-o epocă istorică foarte precisă: era vorba despre regele cimbrilor, unul dintre cele două triburi care invadaseră Galia în secolul I, învins ulterior de generalul roman Marius. Învăţatul medieval Nicolas Habicot a scris în 1613 o "Dizertaţie asupra osemintelor uriaşului Teutobochus, regele cimbrilor", în care inven­tariază cu rigurozitate scheletul descoperit. El aparţinea unui om înalt de 25 de picioare (peste 7 metri şi jumătate), cu vârsta aproximativă de 30 de ani. Descoperirea, considerată drept autentică, a stârnit multă vâlvă, şi presupusul schelet al lui Teutobochus a tronat timp de generaţii în Muzeul de Istorie Naturală din Paris.

Există şi alte descoperiri arheologice tulburătoare. În timpul săpăturilor făcute la Burkhalter, în Moravia, au fost găsite obiecte de piatră ale căror dimensiuni depăşeau 3-4 m şi care cântăreau peste 15 kg fiecare. Şi erau obiecte care fuseseră folosite, nu ustensile simbolice. Cine să le ridice şi să se folosească de ele, dacă nu nişte uriaşi? Descoperiri şi mai uimitoare au fost făcute la Tiahuanaco, în Peru, unde a fost scos la lumină un oraş întreg, construit pe măsura unor oameni a căror statură normală era gigantică, ei măsurând, după calculele care au fost făcute, aproximativ 3-4 m înălţime. Să fi fost pământeni? "Omenirea a păstrat în memoria sa ancestrală amintirea acestor uriaşi cu o inteligenţă superioară, descendenţi ai zeilor, care i-au sprijinit pe oameni şi i-au învăţat. Umanitatea îşi aminteşte de un paradis pierdut de mult, de o iniţiere primordială şi transcendentă, urmată de o cădere", afirmă Denis Saurat în cartea citată mai sus.

Portul din vârful muntelui

Pe malurile Lacului Titicaca a rămas până în zilele noastre un fantastic oraş ciclopic: ruinele perfect conservate din Tiahuanaco, considerat pe drept "cel mai vechi oraş din lume cunoscut până azi". Aflat la 4000 m altitudine, la origine a fost construit la marginea unui golf marin. Până în prezent nu s-a putut răspunde la întrebarea urmă­toare: cum se poate concepe ca nişte oameni, fie ei uriaşi sau nu, să aibă ideea stranie de a construi un port maritim la 4000 m altitudine? La Tiahuanaco s-au găsit resturile bine păstra­te ale acestor cheiuri uriaşe, care nu puteau în niciun caz să primească vapoare ce navigau pe Lacul Titicaca.

Marele arheolog şi geolog H.S. Belamy a întreprins un studiu metodic al locului. El a constatat că în această regiune andină, la 4000 m altitudine, se găsesc sedimente marine repartizate pe o lungime de 700 km. Trebuie admis deci că în epoca terţiară, portul imens din Tiahuanaco, aflat pe malul Lacului Titicaca, se găsea la nivelul apelor maritime. Numai existenţa unui teribil cataclism geologic putea să "propulseze" un port de pe malul oceanului, în munţi.

Pentru că psihologia colectivă acceptă cu greu prezen­ţa, cândva, pe Terra, a unor giganţi, poate ar fi mai uşor de acceptat explicaţia următoare: în epocile de dinaintea Potopului biblic, condiţiile existenţei terestre fiind complet diferite de cele de azi (gravitaţie, presiune atmosferică etc.), echilibrul biologic şi aspectul umanoid erau şi ele complet diferite. Dacă au existat mamuţi giganţi, şopârle şi păsări de dimensiuni colosale faţă de cele de azi, de ce n-ar fi existat şi umanoizi uriaşi?

Dar la Tiahuanaco există un edificiu foarte straniu, care ne obligă să evocăm o altă enigmă: aceea a posibilelor raporturi, în perioada antediluviană, dintre oameni şi o civilizaţie extraterestră. Aceste "Porţi ale Soarelui", pentru că aşa sunt numite, sunt acoperite cu o scriere care, după ce a fost descifrată, a relevat un calendar foarte complex, care provenea nu din epoca terţiară, ci dintr-o eră net ulterioară. Or, acest ca­lendar nu corespunde în nici un fel ciclurilor astronomice ale Pământului, ci doar celor ale planetei Venus. Se poate, oare, ca "Porţile Soarelui" să indice originea oamenilor giganţi? Să fie ei urmaşii unei colonizări extraterestre masive, practicată pe întregul Pământ? Oseminte umane cu o înălţime anormală au fost aflate peste tot în lume, în Java, în China, în Transvaal. Într-o necropolă din Sabora se pot vedea morminte lungi de 6 m, în care se află scheletele unor oameni de 3 m înălţime. Deci, care este răspunsul la întrebare?

Secretele Insulei Paştelui

Insula Paştelui este situată la 3000 km de coastele Statului Chile şi este foarte îndepărtată de celelalte insule ale Pacificului. Notorietatea ei constă în faptul că acolo se găsesc nişte statui colosale, dintre care unele cântăresc 50 t şi au mai mult de 20 m înălţime, cam cât un bloc cu şase etaje. Scriitorul Pierre Loti, pe când era ofiţer de ma­rină, a făcut o escală pe Insula Paştelui. Vasul său a îmbarcat de acolo o statuie, una dintre cele mai mici, care se găseşte în prezent la Muzeul Omului din Franţa. Pierre Loti a fost, la fel ca toţi călătorii, sensibil la misterul care palpită pe acea insulă îndepărtată. "Oare ce rasă omenească reprezintă aceste statui fantastice, cu nasul lor cu vârful ridicat în sus...? Par că sunt gânditoare", spune autorul francez. Legendele din Insula Paştelui vorbesc despre o rasă de "Stăpâni căzuţi din ceruri". Din păcate, arheologii nu sunt în stare să explice prezenţa incredibilă a acelor statui colosale pe o palmă de pământ aruncată între ape, care n-a avut niciodată o populaţie mai mare de 3000 de suflete. În plus, acele reprezentări uriaşe, numite Moai, nu au fost sculptate acolo, ci transportate pe insulă după realizarea lor. "După părerea mea", spune istoricul Francis Mazière, "această insulă vulcanică era pe atunci unul dintre locurile înalte ale lumii şi, poate, un punct de contact cu alte civilizaţii nepământene. Insula Paştelui ar putea fi considerată drept un vestigiu geologic care a scăpat de la scufundarea unui continent legendar numit Mu, asemănător Atlantidei." Mazière, care a studiat cu răbdare tradiţiile păstrate din generaţie în generaţie de către locuitorii insulei, a aflat de la ei nişte lucruri uluitoare în legătură cu statuile gigantice, mai ales cu acelea din perioada arhaică, care sunt şi cele mai numeroase. (Unele dintre ele datează dintr-o epocă mult mai recentă, copii imperfecte ale primelor creaţii.)

Indigenii i-au spus lui Mazière că "secretele au fost pierdute şi nu a mai existat Mana". "Mana" este o forţă vitală, magică, ascunsă, pe care iniţiaţii ştiau pe timpuri să o controleze. Este sigur că oamenii care au sculptat Moai dispuneau de tehnici secrete, ce le permiteau, prin intermediul unei misterioase energii vibrante a "manei", să mişte şi să sculpteze fantasticele statui. Mazière a aflat că multe dintre ele înaintau singure, mişcându-se în formă de semicerc pe baza lor şi că altele au fost aduse prin aer. Era în timpurile când zeii albi veniseră din cer pentru a-şi manifesta puterea şi sculptaseră aceşti giganţi, pe care i-au aşezat după ce i-au purtat prin aer, dirijând deplasarea cu ajutorul unui baston care trimitea o lumină roşie foarte puternică. În acel timp, Insula Paştelui făcea parte, împreună cu toate insulele Polineziei, dintr-un imens continent locuit de ari, nişte oameni foarte înalţi şi puternici, cu pielea albă şi părul lung. Au lăsat nişte urmaşi care reprezintă casta polinezienilor puri, cu nasul fin şi foarte uşor curbat, cu ochi negri strălucitori şi cu păr ondulat. Precum ţiganii, aceşti polinezieni de rasă pură se orientează după stele, iubesc muzica armonioasă şi cunosc secretele magiei, pe care nu le încredinţează nimănui. Vechii prinţi ari oficiau ceremoniile prin care le erau oferite sacrificii zeilor plecaţi înapoi, în stele. "Anumiţi ocultişti pretind", scrie Mazière, "că fiinţe care au atins un grad de dezvoltare mai mare ca al nostru, locuind pe planeta Venus, ar fi tri­mis pe pământ mesageri, pentru a le dărui oamenilor bazele cunoaşterii. Aceşti mesageri (semnalaţi şi în Biblie ca Elohim), foarte înalţi de statură, s-au împerecheat cu pământencele, dând o rasă de semizei." Povestea zeilor veniţi din cer şi care şi-au luat de neveste femei muritoare, dând naştere semizeilor sau giganţilor, e foarte frecventă în legendele Orientului, dar şi la greci. Să ne întoarcem însă la statuile din Insula Paştelui, una dintre rarele urme concrete ale giganţilor. Figurile pe care le reprezintă sunt ale unor oameni a căror fizionomie nu corespunde cu nicio rasă cunoscută pe Terra.

Ei au mâinile încrucişate la nivelul pântecului, într-o atitudine "yoghină", iar pe spatele acestor statui se observă o gravură în formă de cruce, aşezată de-a lungul coloanei vertebrale, incizată cu semne, ca în schemele actuale de acupunctură. Se presupune că stimularea lor producea iluminarea.

Zeul călare pe dragonul de foc

Pohnpei este o mică insulă în Arhipelagul Carolinelor. Pe partea cel mai greu accesibilă a ei se află ruinele impresionante ale unui oraş megalitic: Nan Madol. Blocuri de bazalt, perfect tăiate, dispuse ca butucii unei case de lemn, formează ziduri mai înalte de 10 m. Un sis­tem de canale, numit Veneţia Ciclopică, desparte oraşul misterios în alte insuliţe separate prin ziduri. Nişte porţi mari închid şi deschid aceste canale, pe malul mării. Oare cine au fost constructorii acestui ansamblu prodigios? Nu se poate admite decât o singură explicaţie: este vorba despre un fragment al fostului continent Mu, scufundat sub apele Pacificului. Fără îndoială că acesta este motivul pentru care arheologii şi specialiştii din Oceania vorbesc mai deloc despre aceste vestigii extraordinare care refuză o explicaţie logică. Dar faptul că sunt rar vizitate nu înseamnă că nu există. Insulele Caroline sunt situate în afara itinerariilor maritime şi aeriene curente, fiind aşezate în inima unei regiuni strategice, în care autorităţile americane nu prea doresc să vadă turişti. Cu toate acestea, au fost publicate fotografii revelatoare, care permit înlăturarea ipotezei unor formaţiuni geologice naturale.

Scriitorul american Abraham Merritt a situat punctul de plecare al romanului său, intitulat "The Moon Pool" ("Craterul Lunar"), în labirintul nenumăratelor canale ale misterioaselor ruine gigantice din Pohnpei. Chiar dacă este vorba despre un roman SF, descrierea locului este exactă. Merritt, un mare călător prin zona Oceaniei, a explorat-o cu grijă, ba chiar a stat câtva timp pe unele părţi aflate la suprafaţa "Veneţiei Ciclopice". Cartea sa nu este însă prin nimic mai fantastică decât miturile locale care spun că un zeu venit de pe o altă planetă, călare pe un dragon de foc, nu trebuia decât să pronunţe câteva cuvinte magice pentru ca giganticele blocuri de piatră să apară la orizont, zburând peste ocean.

$$$

 ANTONIN DVORAK

Antonin Dvorak a fost un compozitor ceh faimos. Era cunoscut pentru introducerea muzicii populare autohtone în compozițiile sale.

Antonin Leopold Dvorak s-a născut în Nelahozeves, Praga, pe 8 septembrie 1841. A fost învățat să cânte la vioară încă din școala primară de Joseph Spitz. Apoi a fost trimis să locuiască cu unchiul său în Zlonice pentru a putea învăța germana. Profesorul lui Dvorak, Anton Liehmann, i-a dat lui Dvorak lecții de teorie muzicală și despre cum să cânte la pian, vioară și orgă. Abilitățile sale muzicale au fost remarcate de profesorul său, care l-a trimis să studieze mai departe cu Franz Hanke. La vârsta de 16 ani, a luat în cele din urmă decizia de a-și dedica cariera muzicii. Apoi a studiat la școala de orgă din Praga. Pe lângă faptul că a dat lecții de pian, a cântat și la diverse orchestre și simfonii pentru a se descurca. În timp ce cânta la orchestre, se spune că s-a „îndrăgostit” de muzica lui Richard Wagner . Apoi a scris mai multe compoziții pentru coarde și opere. Prima sa operă s-a numit „Alfred”, dar avea să fie interpretată mai târziu în viața sa, la fel ca multe alte prime compoziții ale sale. Prima sa lucrare interpretată public a fost cântecul Vzpomínáni în 1871. Un an mai târziu, în 1872, Dvorak avea să interpreteze la Praga unul dintre Cvintetele sale pentru pian, urmate în curând de o versiune revizuită a operei sale „Regele și cărbunarul”, doi ani mai târziu. În 1874, a fost distins cu Premiul de Stat Austriac pentru compoziție, ceea ce i-a sporit popularitatea și faima în toată Austria. Premiul a ajutat, de asemenea, situația financiară precară a lui Dvorak. A câștigat același premiu din nou în 1877, de data aceasta primind și recunoaștere personală din partea aclamatului Eduard Hanslick. Hanslick, împreună cu Johannes Brahms , a contribuit la promovarea muzicii lui Dvorak în cercuri muzicale renumite. A continuat să scrie „Dansurile slave” și „Duetele moraviene”, împreună cu diverse compoziții pentru coarde, rezultatul cărora a fost faimă imediată. Muzica lui Dvorak și-a găsit în cele din urmă drumul în Germania, Statele Unite și Anglia odată cu interpretările „Stabat Mater”. Ulterior, a fost numit dirijor la Societatea Filarmonică Regală din Londra, unde a compus și a dirijat multe dintre propriile simfonii. Pe lângă perioada petrecută în Anglia, Drovak a dirijat numeroase spectacole la Moscova și Sankt Petersburg. De asemenea, a avut un mare succes la New York, compunând a noua simfonie „Din Lumea Nouă”, care i-a conferit statutul de celebritate în întreaga lume.

Dvorak și-a petrecut ultimii ani din viață la Conservatorul din Praga, unde i s-a acordat o poziție onorifică de profesor, iar mai târziu de director. Antonin Dvorak a murit pe 1 mai 1904. Prima jumătate a vieții sale a trecut prin mari greutăți, dar marea sa determinare în muzică, alimentată de moștenirea sa boemă și de personalități precum Richard Wagner, i-a asigurat statutul binemeritat de muzician exemplar.

$$$

 CLAUDIA CARDINALE

Născută Claude Joséphine Rose Cardinale la 15 April 1938 în Tunisia, actrița italiancă cunoscută publicului cinefil cu numele de Claudia Cardinale ne-a părăsit la 87 de ani. Întocmai ca Sophia Loren, Gina Lollobrigida sau Monica Vitti, Cardinale a arătat lumii întregi că o apariție strălucitoare și extrem de atractivă pe marele ecran poate fi lesne dublată de profunzime în interpretarea unor roluri cheie în filme importante. O atare actriță poate deveni o icoană a industriei filmului. Așa s-a întâmplat și în cazul Claudiei Cardinale, care de la debutul său într-un rol minor alături de Omar Sharif în Goha (1958) până în anul 2022 când a apărut în ultimul sau film, The Island of Forgiveness, a confirmat că este una dintre cele mai talentate actrițe italience, iubită de publicul de oriunde și o favorită a regizorilor de primă mâna. De la modestul, dar relevantul titlu de „Cea mai frumoasă italiancă din Tunisia” câștigat de Cardinale la o competiție locală în anul 1957, până la expunerea internațională și rolurile memorabile alături de parteneri de excepție, drumul a fost lung.

Alberto Cavalcanti i-a încredințat un rol în comedia sa romantică din anul 1959 Venetian Honeymoon. Urmează Abel Gance care o distribuie pe Cardinale în rolul sorei lui Napoleon în filmul Austerlitz din anul 1960. În același an, în capodopera lui Luchino Visconti Rocco and His Brothers, Cardinale obține rolul Ginettei, logodnica unuia dintre frații lui Rocco (Alain Delon). Un rol principal memorabil îl face în anul 1961 în filmul lui Valerio Zurlini Girl With a Suitcase. Urmează rolul din Cartouche (1962) alături de Jean-Paul Belmondo. Tot sub bagheta lui Luchino Visconti, Cardinale excelează în The Leopard în anul 1963, film în care interpretează alături de Burt Lancaster și Alain Delon. În același an apare în The Pink Panther (1963) alături de David Niven.

Momentul cel mai important al carierei sale îl reprezintă, poate, alegerea lui Federico Fellini de a o distribui în rolul Claudiei în capodopera 8½ din anul 1963.

La Hollywood, Cardinale a fost alegerea lui Sergio Leone pentru rolul lui Jill în filmul Once Upon a Time în the West din 1968, unde i-a avut ca parteneri pe Jason Robards, Charles Bronson și Henry Fonda. Au urmat rolurile din Blindfold (1966) cu Rock Hudson, Lost Command (1966), The Professionals (1966), Don’t Make Waves (1967) cu Tony Curtis, The Hell with Heroes (1968), The Red Tent (1969) cu Sean Connery, A Fine Pair (1968), The Salamander (1981) alături de Anthony Quinn. Cardinale lucrează și cu regizorul Werner Herzog în anul 1982 pentru filmul Fitzcarraldo.

În Italia, a jucat alături de cei mai importanți actori ai generației sale: cu Franco Nero în drama The Day of the Owl în anul 1968 sau cu Alberto Sordi în comedia A Girl in Australia, în anul 1971.

Claudia Cardinale lasă în urma sa o filmografie importantă și doar pe Sophia Loren ca ultimă stea a unei epoci formidabile a cinematografiei italiene și universale.

$$$

 CUM A AJUNS VOLTAIRE DE LA PRIZONIERUL BASTILIEI LA DRAMATURG CELEBRU

Acum trei sute de ani, filosoful și scriitorul francez și-a început cariera cu o repovestire populară a operei „Oedip” de Sofocle.

François-Marie d'Arouet era genul de adolescent precoce care era întotdeauna invitat la cele mai bune petreceri. Câștigându-și o reputație pentru spiritul și versurile sale atrăgătoare în rândul elitelor Parisului secolului al XVIII-lea, tânărul scriitor s-a exilat la țară în mai 1716 pentru că a scris critici la adresa familiei conducătoare. Dar Arouet - care avea să adopte în curând pseudonimul „Voltaire” - abia își începea activitatea de înfrângere a celor aflați la putere. În anii următori, aceste acțiuni aveau să aibă repercusiuni mult mai drastice: închisoarea pentru el și o revoluție pentru țara sa. Și totul a început cu o poveste de incest.

În 1715, tânărul Arouet a început un nou proiect descurajant: adaptarea poveștii lui Oedip pentru un public francez contemporan. Povestea greacă veche relatează decăderea lui Oedip, care a împlinit o profeție conform căreia își va ucide tatăl, regele Tebei, și se va căsători cu mama sa. Dramaturgul grec Sofocle a scris cea mai veche versiune a piesei în tragedia sa, Oedip Rege . În 1659, faimosul dramaturg francez Pierre Corneille adaptase piesa, dar Arouet considera că povestea merita o actualizare și, întâmplător, trăia în momentul perfect pentru a-i oferi una.

Pe 1 septembrie 1715, Ludovic al XIV-lea (cunoscut și sub numele de „Regele Soare”) a murit fără a lăsa un succesor clar. Unul dintre cei mai puternici conducători din istoria Franței, care i-a mărit averea și i-a extins teritoriile coloniale, Ludovic a târât și țara în trei războaie majore. El a centralizat puterea în Franța și a înălțat Biserica Catolică prin persecutarea fără milă a protestanților francezi. Singurul fiu al regelui a murit înaintea lui, la fel ca și nepotul său. Strănepotul său, la vârsta de 5 ani, avea nevoie de un regent care să supravegheze conducerea statului. Această îndatorire i-a revenit lui Philippe, ducele de Orléans, care și-a folosit poziția pentru a conduce țara în calitate de regent până la propria moarte.

Philippe a schimbat traiectoria geopolitică a Franței, formând alianțe cu Austria, Olanda și Marea Britanie. De asemenea, a răsturnat vechea ordine socială, opunându-se cenzurii și permițând retipărirea unor cărți odinioară interzise. Atmosfera „s-a schimbat radical pe măsură ce țara a ajuns sub conducerea unui om care trăia în Palais-Royal, în inima Parisului, și era cunoscut pe scară largă pentru că se deda cu tărie plăcerilor mesei, sticlei și cărnii - inclusiv, se credea la fel de des, și a cărnii fiicei sale, ducesa de Berry”, scrie Roger Pearson în Voltaire Almighty: O viață în căutarea libertății .

Pentru Arouet, relaxarea restricțiilor sociale a creat un sentiment aproape nelimitat de posibilități, iar valorificarea teatrului a fost probabil cea mai eficientă modalitate de a răspândi mesajul de libertate și toleranță publicului.

„Voltaire a estimat că doar cinci procente din populația Europei putea citi din Scrisorile sale despre Anglia în 1733”, spune Gail Noyer, editoarea și traducătoarea cărții Voltaire's Revolution: Writings From His Campaign to Free Laws From Religion . „Așadar, [reprezentările publice ale] pieselor de teatru au avut o influență mult mai mare decât cărțile, până mult mai târziu în cursul secolului.”

Cât despre locul în care urma să fie pusă în scenă opera sa, o singură opțiune se oferea, chiar dacă Parisul găzduia mai multe teatre. „Comédie Française avea un monopol virtual, fiind singurul teatru autorizat și supravegheat de instanță pentru punerea în scenă a tragediilor și a dramelor serioase”, scrie Ian Davidson în Voltaire: O viață . „Aproape oricine dorea să devină scriitor voia să scrie pentru Comédie Française.”

Arouet a lucrat cu înfrigurare la piesa sa, Oedipe , doar pentru ca aceasta să fie respinsă de Comédie Française. Totuși, teatrul nu l-a respins definitiv, sugerând în schimb revizuiri, la care a continuat să lucreze timp de câțiva ani. În cele din urmă, pe 19 ianuarie 1717, teatrul a fost de acord să pună în scenă o formă revizuită a piesei.

Însă momentul potrivit pentru succesul lui Arouet nu putea fi mai rău. În timp ce lucra la piesa sa, Arouet a continuat să scrie versuri populare care au fost împărtășite printre prietenii săi - inclusiv un fragment care făcea referire la zvonurile despre conduita incestuoasă a Regentului cu fiica sa:

„Nu e fiul, ci tatăl;

Este fiica, nu mama;

Până acum, bine.

L-au făcut deja pe Eteocle;

Dacă dintr-o dată își pierde cei doi ochi;

„Aceasta ar fi o poveste adevărată pentru Sofocle.”

Versetul indica în mod clar către Regent , Philippe, și relația sa cu fiica sa și, chiar și pentru conducătorul permisiv, era prea mult. Pe 16 mai 1717, Arouet a fost arestat și dus la formidabila Bastilie. A încercat să pledeze nevinovăția în cazul său, susținând că nu el fusese cel care scrisese versurile, dar își recunoscuse deja autorul mai multor prieteni - prieteni care s-au dovedit a fi spioni. „Condițiile din Bastilie erau dure și opresive, cu zidurile sale de trei metri, «încuietorile triple, grilajele, zăvoarele și barele», cu mâncare precară și fără lumina soarelui”, scrie Davidson . Și mai rău, Arouet nu avea nicio idee când ar putea fi eliberat, dacă va fi vreodată. Cazul său nu a trecut niciodată prin niciun fel de proces judiciar; durata detenției sale a depins exclusiv de capriciul Regentului.

După 11 luni, Regența a decis să-i arate milă lui Arouet, eliberându-l în Joia Mare, 14 aprilie 1718. Arouet a fost plasat în arest la domiciliu pentru încă câteva luni, echivalentul arestului la domiciliu din secolul al XVIII-lea, dar în cele din urmă i s-a permis intrarea și ieșirea liberă din Paris, iar pe 18 noiembrie 1718, tânărul care începuse să se autointituleze „Voltaire” a avut primul mare succes al vieții sale: punerea în scenă a piesei „Oedipe” la Comédie Française.

Piesa a fost extrem de populară, ajungând să fie reprezentată într-un număr aproape fără precedent de 32 de ori, scrie Davidson. Poate că o parte din această popularitate provine din scandalurile incitante ale Regentului. Dar Voltaire nu a atacat doar monarhia ereditară; el a formulat și acuzații împotriva puterii corupte a Bisericii. Într-una dintre cele mai faimoase replici ale dramaturgului, regina Jocasta spune : „Preoții noștri nu sunt ceea ce își imaginează oamenii nebuni; înțelepciunea lor se bazează exclusiv pe credulitatea noastră.” Având în vedere cât de puternică a rămas Biserica Catolică, a fost o încercare periculoasă - dar una pe care publicul a încântat-o.

„În general, conținutul moral al pieselor de teatru anterioare punea accentul pe dragostea față de Dumnezeu și de rege, pe datoria patriotică și pe altele asemenea”, scrie istoricul literar Marcus Allen . „În mâinile lui Voltaire, însă, piesa în sine a devenit principalul vehicul pentru lansarea atacurilor asupra relelor ancien régime.”

Popularitatea piesei l-a catapultat pe Voltaire spre o adevărată faimă, dar l-a învățat și despre pericolele care însoțeau franchețea. Pe măsură ce a continuat să scrie piese de teatru, poezii, scrisori și povestiri, Voltaire s-a confruntat cu un număr tot mai mare de critici, precum și de fani, și avea să fie exilat din Franța de mai multe ori de-a lungul vieții sale pentru că a jignit Biserica Catolică și monarhia. Dar șederile lui Voltaire în Anglia, Olanda, Belgia și Prusia l-au expus unora dintre cele mai mari figuri iluministe ale epocii; el a fost primul care a adus în Franța scrierile lui Isaac Newton și ale filosofului John Locke. Prin condamnarea torturii, războiului, persecuției religioase și monarhiei absolute, Voltaire a deschis calea pentru ideile care aveau să alimenteze Revoluția Franceză din 1789 și au inspirat mari intelectuali americani precum Benjamin Franklin și Thomas Jefferson. Cu toate acestea, potrivit lui Noyer, o mare parte din această moștenire este uitată astăzi.

„Singurul lucru pe care oamenii par să-l mai cunoască este Candide”, spune Noyer, referindu-se la un roman satiric despre pericolele optimismului. „Cred că este ales doar ca un subiect sigur, pentru că cu siguranță nu a fost un mare eveniment în timpul vieții sale.” Pentru Noyer, adevărata capodoperă este cât de mult a reușit Voltaire să realizeze prin cuvintele sale: să inspire Revoluția Franceză și să-i învețe pe oameni să gândească mai critic despre intoleranța și nedreptatea religioasă.