$$$

 „Nea Mărin miliardar” – cronică de film de Alice Mănoiu

"Aimez-vous Nea Mărin? Aceasta-i întrebarea. Dacă-l iubiţi, atunci ceea ce urmează e simplu şi delectant. Toată gama de anecdote format redus TV din repertoriul cu olteni al popularului Amza Pellea e transpusă în cinemascop cu vervă activă de o echipă tot atât de productivă în gaguri pe cât fusese cândva în împuşcături şi suspansuri.

     Vă place Sergiu Nicolaescu? Atunci îl veţi regăsi cu încântare, dar nu în postura sa de interpret, ci de dirijor al inter­preţilor, în genere bine serviţi de text şi imagine. Ceea ce nu prea întâlneşti la tot pasul în comedia made in Buftea, s-o recu­noaştem.

     lubiti farsa cu tot ce include ea, de la calamburul lejer la echivocul prea gros, tip Clochemerle naturalizat cu vână, pentru că la urma-urmelor n-avem şi noi edificiile noastre cu destinaţii urgente?

    Sau poate preferaţi parodia lucrată senin, la vedere, cu trimiteri uşor de recunoscut dar cu efect sigur şi pentru cel ce nu sesi­zează adresa la Columbo ori citatul din Sennett — omagiu amical al proaspeţilor profesionişti ai hazului pentru cei mai vechi în branşă. Profesionişti — iată cuvân­tul cred eu meritat de echipa care-şi des­coperă prin ambiţia regizorului-animator şi vocaţia comediei după ce se specializase în policier-ul negru ori în epopeea cu tir istoric.

     Nea Mărin..., superproducţie naţională, e dovada că orice, până şi hazul dezinvolt se învaţă cu hărnicie, cu tenacitate, la început chiar copiind modele, ca pictorii până-şi fac mâna, pentru că, în definitiv, ni­meni nu s-a născut cu aparatul pe trepied şi cu replica spirituală pe buze. Nu ştiţi dacă ideea cu ţăranul din Băileşti luat drept miliardarul din San Francisco îi aparţine lui Amza Pellea sau şi celor care sem­nează alături de el: Vintilă Corbul şi Eugen Burada. Cert e că rezultatul un - cocteil amuzant, pentru diverse gusturi, destin­de frunţile cele mai încordate, qui-pro-quo-ul funcţionează cu spor, declanşind pe­ripeţii în lanţ, şi chiar atunci când multe acţiuni îşi pierd prin repetare efectul co­mic (valizele încurcate tot timpul ori că­derile permanente în acelaşi lift de spălă­torie) răsar noi mecanisme care asigură umorul. Dintre ele: conferinţa de presă a presupusului miliardar asaltat de co­horta de reporteri şi răspunsurile lui e­chivoce; travesti-urile bandiţilor pe va­rianta «dama cu camelii», ca şi reanima­rea spioanei seducătoare seduse fără voia lui de către Nea Mărin, după sistemul «buşon la buşon». Situaţii cunoscute din mai toate comediile burleşti, dar căpătând un iz de originalitate prin acest personaj autohton, investit cu seninătate şi nonşalanţă ca o pavăză împotriva oricăror inci­dente. Amuzant e mai ales începutul fil­mului: acomodarea ţăranului la confortul sporit al apartamentului din Vega şi nonşa­lanţa lui în situaţiile cele mai extravagante. O jovialitate şi o replică de bun simţ a omu­lui din popor reacţionând la diversele ano­malii întâlnite: figuri tot una şi unul de şopişti ori bişniţari, de gangsteri cu loviturile lor de judo făcuţi knock-out de o directă oltenească. Reacţia lui Nea Mărin e pe cât de spontană pe atât de firească —iată că există şi un firesc al comicului chiar în situaţiile cele mai absurde. El repară televizorul din mers, cu o lovitură zdravănă, se culcă pe cojoc ca să nu deranjeze somptuosul aş­ternut, dar îI calcă vârtos când dă să prindă o muscă; îşi consumă modest prânzul din traistă, trăgând cu ochiul la opulenţa micului dejun de pe servantă. Amza Pellea, fin cu­noscător al psihologiei ţăranului, a trecut cu o uşurinţă pe care ţi-o dă inteligenţa dar mai ales talentul, de la comicul verbal al monologurilor lui Nea Mărin la refacerea relaţiitor sale noi mult complicate, desi­gur, în condiţiile extravagante în care e adus băileşteanul, în premieră mondială pe litoral. Realismul interpretării asigură personajului un farmec şi o logică de com­portament cu totul inedite în contextul co­mediei autohtone (şi nu numai) — comedie care practică de obicei absurdul, dar pe cel involuntar nu ca ambiţie estetică. Uneori «mirările» lui Nea Mărin au un aer vetust în comparaţie cu ce sunt şi ştiu astăzi oamenii satului modernizat. Elemente de recuzită comică de care se abuzează, ca prazul şi paporniţa, dar mai ales o anume concepţie vulgar-caricaturală asupra mâniei consoar­tei Veta, rătăcită în Sodoma şi Gomora barului, afundă comedia într-un moment penibil, cu un umor gros şi păgubitor. În ansamblu însă, bătaia cu frişcă e rezolvată cu haz de către un Nea Mărin plin de calm în atmosfera de delirum tremens colectiv. La reuşita ei participă din plin şi filmarea nervoasă a lui Nicolae Girardi — încercat cu succes în toate genurile din unghiuri ce scot în evidenţă zăpăceala generală dar şi detaliul sugestiv (travesti-urile lui Jean Constantin şi ale boys-ilor din bandă, prazul folosit de Gil Dobrică în chip de microfon, valiza cu milionul sustrasă discret de sub torta apetisantă de către uitucul Columbo care a scăpat din vedere să se prezinte). Secvenţa e susţinută şi de montajul Gabrielei Nasta — montaj realizat cu un remarcabil simţ al dinamicii comediei (vezi urmăririle cu motocicletele, unde îşi dau din plin concursul şi cascadorii — celebrii cascadori ai lui Sergiu Nicolaescu, şi figuraţia aleasă pe sprânceană în funcţie de o tipologie activă, expresiv-comică). O notă aparte pentru concepţia sonoră a filmului ce include un agreabil aranjament muzical, semnat de Ileana Popovici şi o coloană de sunete (inginer Anuşavan Salamanian şi inginer Andrei Papp) atent prelucrate în vederea gagului comic, a efectului sonor aproape ignorat în filmele noastre (cu rare excepţii, printre care Gopo care colaborează din plin cu inventivul Dan lonescu). Costumele Doinei Levinţa au extravaganţa cerută de comicul burlesc, dar păstrează (până şi în travesti-uri de obicei groteşti în alte pelicule) o notă de bun gust, de rafinament, rara avis în prestarea locală a genului. Mi-a plăcut mai ales ţinuta de cowboy stilat a lui Mister Juvete, ca şi şalvarii străvezii, numai buni pentru «răpirea din serai» a fetei miliardarului.

     Pe fază comică, mai tot timpul, actorii de prim-plan dar şi cei de fundal. Alături de Amza Pellea, cu inepuizabila sa vervă pe post de Nea Mărin şi cu impecabila sa morgă în varianta miliardarului, se remarcă creaţia realizată de Sebastian Papaiani numai din câteva replici şi situaţii hazlii. Inventivitate, eleganţă comică (iată dar că există şi aşa ceva chiar şi în perimetrul burlescului băştinaş) asigură talentatul interpret lui Gogu al său, proaspăt citadinizat, dar cu sufletul rămas acasă, în Băileşti.

     Când rosteşte el în falset patetic «L-au furat pe neica!» şi-şi mobilizează întru salvarea lui toată colonia de olteni din Babel-Palace, Papaiani stârneşte aplauze la scenă deschisă. Ca şi Stela Popescu cu replica ei insinuantă «brută mică» spusă la modul cel mai provocator cu putinţă. Spirituală, Vasilica Tastaman, sprinţară şoptistă în căutare de italieni, cu ultimul tip de «machina»; Jean Constantin — şef de bandă, rivalul lui Mihăilescu-Brăila la servieta-diplomat a miliardarului; Ştefan Bănică şi compania savurând paşnic nişte pistoale de şocolată în aşteptarea marelului caft din scena finală; Adina Popescu — o ingenuă cameristă ce face cu ochiul dintr-un tic nervos, Colea Răutu maître d'hotel scorţos cu personalul şi jovial cu străinii, şi încă mulţi ce asigură vioiciune şi culoare (uneori prea multă culoare, dar în mohoreala generală a comediei româneşti, să te mai plângi de culoare ar fi un răsfăţ) acestui Nea Mărin simpatic şi popular." 

(Cinema nr. 2, februarie 1979)

$$$

 .

    Dobrogea a PIERDUT o operă semnată de Gustave Eiffel, același geniu vizionar care a creat emblematicul turn parizian. La Mangalia, pe malul Mării Negre, Eiffel ne-a lăsat un far cu o eleganță industrială tipică sfârșitului de secol XIX, nu doar un punct de orientare pentru marinari, ci o veritabilă bijuterie inginerească. Au trecut decenii de la dispariția farului, topit ca fier vechi de regimul comunist, povestea lui Gustave Eiffel a fost uitată, dar ne-a fost dat să redescoperim povestea lui chiar anul trecut, readucând în lumină o filă uitată din istoria fascinantă a litoralului românesc.

Farul VECHI din Mangalia a fost proiectat și construit la sfârșitul secolului al XIX-lea. Se înălța semeț deasupra mării, cu o siluetă elegantă și impunătoare. A fost realizat în același atelier celebru din Paris, unde se năștea, în acea perioadă, un alt simbol mondial Statuia Libertății. Puțini știu că Statuia, înainte de a ajunge în portul New York, a fost gândită și ca un potențial far, menit să lumineze intrarea în lumea nouă. Același spirit îndrăzneț, aceeași viziune lumină, libertate și inovație, s-au regăsit și în farul de la Mangalia.

Farul combina perfect stilul inconfundabil al lui Eiffel: solid, dar grațios, funcțional, dar cu o frumusețe aparte. Nu era cel mai înalt, dar impresiona. Din vârful lui, lumina veghea marinarii care treceau prin apele adesea periculoase ale Mării Negre. Pentru Mangalia, era o mândrie, un simbol al modernității și al legăturii cu marile inovații ale lumii.

Din păcate, azi nu mai există nimic la Mangalia din acel far. A dispărut complet. Nu a mai rămas nici măcar o piatră care să amintească de el. Nimeni nu știe exact ce s-a întâmplat, cum s-a pierdut sau de ce a fost uitat. E o taină locală, o piesă valoroasă din patrimoniul românesc care s-a stins, fără nicio urmă.

Și totuși, povestea nu se termină aici.

La mii de kilometri distanță, pe coasta Bretaniei, în satul Moguériec, există un far aproape identic. Este, practic, fratele geamăn al celui din Mangalia. A fost construit în aceleași ateliere SAUTTER & LEMMONIER, după aceleași planuri semnate de Eiffel, cu aceeași precizie și aceeași grijă pentru detalii.

Acest far din Moguériec a fost recent restaurat, prin implicarea comunității și cu sprijin financiar dedicat conservării patrimoniului. Astăzi, arată ca în prima zi elegant, solid, luminos. Și, poate fără să știe, duce mai departe amintirea farului din Mangalia. Are același design, aceeași structură din oțel, aceeași poveste în spate.

Restaurarea lui e mai mult decât o reparație, e un omagiu. Un fel de punte între trecut și prezent, între Franța și România, între Oceanul Atlantic și Marea Neagră. Chiar dacă Mangalia a pierdut acest simbol, prin farul din Bretania povestea lui continuă. Încă inspiră. Încă trăiește.

Farul din Moguériec devine astfel o oglindă vie a ceea ce a fost odată la noi. Un monument care ne amintește că și Dobrogea a avut o capodoperă Eiffel. Chiar dacă a dispărut, ea nu a fost uitată. Fratele ei de peste mări o ține în viață.

Așa că da, povestea farului din Mangalia continuă. Poate nu mai e acolo fizic, dar e prezent în amintirile celor care îl cunosc, în istoriile locale și acum, prin imaginea acestui far francez, care duce mai departe o moștenire valoroasă.

Un simbol pierdut, dar nu învins de uitare. O relicvă a unei epoci în care ingineria și arta se împleteau pentru a crea monumente durabile, menite să inspire generații. Farul din Moguériec, mândru și viu, ne leagă, peste timp și spațiu, de farul din Mangalia, frumos, misterios și neprețuit.

#faruridobrogene #dobrogea150

$__

 📖✍ADRIAN PĂUNESCU 

  " Nu cer nimic, în schimb, 

    Le pot avea pe toate , 

    Nu cer nici loc nici timp,

    Eu am eternitate ."

Poet , autor , critic literar, eseist, director de reviste, publicist, textier, scriitor ,traducător și om politic român . ( 20iulie 1943- 5nov.2010 )

PLEC IMEDIAT NICAIERI

Nu vă mai faceti nici o problemă

Am sa vă iau, precum pot, din poveri

Şi chiar pe mine povara supremă,

Plec imediat nicăieri.

Mina pe clantă, şapca pe frunte,

Eu mă dau tie, tu te oferi,

Plec sau spre mare, plec sau spre munte;

Plec imediat nicăieri.

Nu in oraşe, şi nici în sate,

Viata îmi este peste puteri,

Fără bagaje, pe nemîncate

Plec imediat nicăieri.

Plec imediat unde nimeni nu pleacă,

Plec unde toti veti cădea sub tăceri,

Şi pe o lacrimă foarte săracă

Plec imediat nicăieri.

Plec imediat, părăsindu-mi averea,

Plec imediat pe un drum de oieri,

Plec imediat nicăieri-nicăierea

Plec imediat nicăieri.

$$$

 Azi, 20 iulie 2025 se împlinesc 511 ani de la uciderea în chinuri a lui Gheorghe Doja (Georgius Dosa), conducătorul răscoalei (numită și „războiul țărănesc”) de la 1514 din Transilvania. Locul groaznicei execuţii a fost în orașul Timișoara. Mai precis, în actuala Piaţă Maria. 

*** Numele său oficial în toate documentele din epocă era menționat „Georgius Dosa Siculus de Makfalva”, iar ulterior, în istoriografia maghiară numele său a fost transcris in forma Dózsa György, iar in istoriografia română sub forma Gheorghe Doja. 

*** Unul din motivele răscoalei a fost viața grea a țăranilor, ce se simțeau crunt exploatați în Transilvania, altul a fost schingiuirea de către nobili a familiilor țăranilor in contextul proclamării Cruciadei de către papa Leon al X-lea care a condus la recrutarea țăranilor transilvani de diverse etnii (români și secui, maghiari, dar si țăranilor slovaci, sârbi, croați), toți aceștia ca soldați. Dar marea nobilime din Ungaria și Transilvania, dorea să-i rețină pe țărani pe propriile domenii, pentru un mai mare profit si rod agricol. Prin participarea la cruciadă țăranii sperau sa-și îmbunătățească greaua situație economică, în schimb nobilimea din Ungaria și Transilvania s-a opus și s-a răzbunat pe familiile țăranilor plecați pentru cruciadă, ceea ce a constituie scânteia începerii răscoalei țărănești. 

*** Gheorghe Doja (Georgius Dosa), se remarcase anterior ca bun ofițer în războaiele antiotomane, de aceea i s-a dat un rol important in Cruciada anti-otomană, la 24 aprilie, Doja(Dozsa) era numit conducător al cruciadei. 

*** Gheorghe Doja mai participase si in trecut la o ALTĂ răscoală împotriva nobilimii maghiare (cea din 1506) dar in același timp era cunoscut si util pentru luptele sale cu turcii. 

*** Numit conducător din 24 aprilie 1514, Doja îi chema pe țărani la lupta/cruciada anti-otomană, astfel a reușit să strângă într-o tabăra de la Rakos circa 40.000 țărani și orășeni săraci dornici să scape de obligațiile feudale, iar alte mulţimi de țărani s-au concentrat în taberele de la Alba Regală, Oradea si în alte locuri din Transilvania. 

*** Dar nobilimea maghiară, nerespectând înțelegerea, probabil nemulțumiți de numărul mare al iobagilor care părăsiseră ogoarele chemați la cruciadă prin Bula Papei Leon, tocmai în timpul muncilor agricole de primăvară, a încercat să oprească pe cei ce voiau să plece in tabăra și sa-i silească pe cei plecați să se întoarcă (inclusiv prin schingiuirea celor rămași acasă, pentru ca cei plecați să se întoarcă pentru a opri chinurile, o metodă de șantaj emoțional practicată uneori in epocă), deși chiar arhiepiscopul Ungariei Tamás Bakócz publicase bula papei Leon X, care chema țăranii la o nouă cruciadă antiotomană și trebuia să îi scutească pe țăranii participanți de obligațiile feudale.

- Nobilii maghiari nu au respectat condițiile, si au batjocorit și schingiuit familiile țăranilor plecați, care în plus sunt puse la jug în locul animalelor de către nobilii maghiari. Practic acest fapt l-a determinat pe Doja să lupte contra nobilimii maghiare. Mare parte din familiile tăranilor din tabăra sa, erau schingiuite de nobilimea maghiară, care nu respecta înțelegerea anunțată chiar de arhiepiscopul Ungariei. Față de asemenea atitudine a nobilimii, țăranii își schimbă planurile: renunță la cruciadă și, pentru a-și apăra familiile îndrepta armele împotriva nobilimii maghiare feudale.

*

*** Pe timpul desfășurării răscoalei , principalii adversari ai răsculaților au fost: voievodul transilvan János Szapolyai (Zapolia), episcopul romano-catolic al Transilvaniei Várday Ferenc, episcopul Nicolaus Csáki (de Csak), principalul adversar al înarmării țăranilor în vederea cruciadei, juristul Werbőczy István, conducerea armatei regale ungare ce a dus lupta contra țăranilor, ș.a. . 

*** Răscoala lui Gheorghe Doja (sau Gyorgy Dozsa, sau, mai precis Georgius Dosa Siculus de Makfalva, fiindcă acesta din urmă era numele oficial, redactat în latină) a fost înfrântă, printre altele de intervenția armatei regale ungare contra țăranilor. 

*** La porunca voievodului Transilvaniei János Szapolyai(Zapolia), Gheorghe Doja a fost prins, torturat în mod barbar și executat prin așezare pe un „tron” înroșit în foc, cu o “coroană” înroșită în foc pusă pe cap, iar carnea i-a fost smulsă cu cleștii călăului și dată tovarășilor săi înfometați, care au refuzat. Oricum urma si pentru ei moartea în chinuri, trași în țeapă. Această execuție a lui Doja si tovarășilor săi a avut loc în Timișoara.

***Tăiat în patru, trupul lui Doja a fost expus la porțile orașelor Buda, Pesta, Alba Iulia și Oradea. Capul a fost trimis la Seghedin. 

A fost o priveliște îngrozitoare și un fel de a se pedepsi nemaiauzit până atunci în Europa considerată civilizată, execuție descrisă de mulți scriitori ai vremii. 

***Totuși, deși maghiarii au zdrobit răscoala țăranilor din 1514, Ungaria a fost ulterior înfrântă zdrobitor de turci (la Mohacs in 1526), si stăpânită 160 de ani de turci, iar Transilvania a devenit principat autonom. 

*** Despre Gheorghe Doja (Dosza) - s-a născut la cca. 1470, la Dalnic, Scaunul Chizd astăzi în județul Covasna, si a murit executat la 20 iulie 1514 în Timișoara. După unele surse, Gheorghe Doja/Dosza a fost un țăran secui, care a luptat împotriva autorităților maghiare, în calitate de conducătorul al unei armate de iobagi constituită din mulți români/valahi dar si de alte etnii. Încă din tinerețe, prin luptă si muncă proprie, Doja (Dosza) a reușit să se ridice în rândul micii nobilimii drept răsplată pentru faptele de vitejie dovedite in mai multe războaie împotriva otomanilor. Alte surse îl menționează mic nobil sărăcit, ce activa ca militar, luptând in războaie contra turcilor. Chiar si in ajunul răscoalei care-i poartă numele, Doja a început să-și facă datoria de lider anti-otoman si a strâns numeroși țărani pentru cruciada cerută de Papă. Dar in urma schingiuirii familiilor țăranilor veniți cu el, nemulțumit de nedreptățile la care erau supuși țăranii, Doja a condus răscoala (numită si războiul țărănesc) care-i poartă numele, contra marilor proprietari maghiari de pământ din Transilvania anul 1514 . 

La răscoala au participat țăranii români alături de secui, au mai participat și țărani de alte etnii, inclusiv slovaci, sârbi, sau chiar maghiari sărăciți, etc. Majoritari in Transilvania erau românii care erau si lipsiti de drepturi deci erau mai motivați la răscoală.

***Lipsa de drepturi a românilor(numiți „vlahi” sau „valachorum” in epocă) era acutizată si „oficializată” in special după coalizarea celorlalte trei etnii transilvane (maghiari, sași si secui) împotriva țăranilor iobagi majoritar români după Răscoala de la Bobâlna din 1437, când nobilii maghiari, sași si secui s-au coalizat în „Fraterna Unio” (menționată si ca "Unio Trium Nationum") prin care au stabilit eliminarea completă din viața politică și socială din Transilvania (adică lipsirea de drepturi) a iobagilor (cei mai mulți aparținând etniei majoritare române), deși iobagii formau vasta majoritate a populației transilvane. 

Noile orânduiri ce au urmat după 1437 s-au consolidat în dauna dreptului strămoșesc românesc care a dispărut treptat. Poziția românilor transilvăneni, marea majoritate dintre ei iobagi, a fost din ce în ce mai dificilă, deoarece „Unio Trium Nationum” excludea în mod tacit grupul etnic român (Universitas Valachorum) din Uniune și de la orice formă de participare politică sau socială. Românii erau considerați în Transilvania, conform cu prevederile înscrise în actul "Unio Trium Nationum" (Fraterna Unio) o „națiune”(etnie) "tolerată", acest statut fiind menținut până la desființarea iobăgiei și a sistemului politic medieval puțin înainte de 1800, la câțiva ani după Răscoala lui Horea Cloșca si Crișan. Menționez că termenii se refereau la etnii, iar in limba latină se redacta „Nationum”. Așadar, acesta era contextul si statutul de „tolerat” dar fără drepturi sociale în timpul Răscoalei lui Doja de la 1514, ceea ce a constituit un motiv in plus pentru țăranii valahi(etnici români). Un rol important în ultima fază a răscoalei lui Doja/Dosza l-a jucat și intervenția armatei regale ungare contra țăranilor. Înfrângerea răscoalei a condus la pedepse dure/barbare pentru țărani, care au oripilat Europa creștină a vremii. 

*

*** Articol de prof. Laurentziu Roșu – BIBLIOGRAFIE 

- Britannica -Dózsa Rebellion,

Miklos Molnar - „O istorie concisă a Ungariei”, , 

M.Constantinescu, C.+H.Daicoviciu-"Istoria României", etc

* TAGS #Doja , #Dozsa , #Gyorgy , #Gheorghe , #rascoala , #razboitaranesc , #Transilvania , #Timisoara , #Zapolia

$$$

 Mâine, 21 iulie 2025, se împlinesc 307 ani - La 21 iulie 1718, prin Tratatul de pace de la Passarowitz, Imperiul Habsburgic (Austriac) a ocupat Banatul (până in 1918, pentru 200 de ani) și Oltenia(pentru 21 de ani, până in 1739).

 - Consecințele au fost multiple- din 1718 au început deportări ale localnicilor români(valahi) din Banat pentru stabilirea in locul lor a coloniștilor germani . – Din 1737 , datorită înăspririi taxelor si nedreptăților asupra românilor bănățeni a început Răscoala din Banat, înăbușită in sânge de trupele imperiale trimise de Curtea de la Viena timp de 2 ani. Au urmat alte valuri de colonizări asociate cu deportarea localnicilor, iar Ordinul Curții de la Viena, semnat de împărăteasa Maria Tereza a dictat că: “toate satele (si gospodăriile) românești aflate în calea coloniștilor germani, trebuiesc mutate (deportate) in alte părți”. 

Dincolo de cele 3 valuri de colonizări (despre care am scris in alte articole), menționez acum un alt exemplu, de care amintesc și localnicii din prezent din zona Banatului montan din partea Sadovei (județul Caraș-Severin), unde din perioada 1828 au fost alungați/deportați vechii locuitori români/(sau valahi cum erau numiți în epocă ) – românii au fost mutați pe deal într-un loc viran (la 4 km de casele lor, care le-au fost confiscate), pentru a face loc coloniștilor germani, acești coloniști primind casele si terenurile și gospodăriile pe care le construiseră și deținuseră românii din Sadova. Astfel, s-a format, pe deal, așa-numita „Sadova noua” pe lângă localitatea ce existase in vale „Sadova veche” care, având o așezare favorabilă, și cu case și gospodării deja construite de români, a fost preluată de coloniștii germani si numită Alt-Sadowa , si in care religia a devenit catolică (și in prezent există o Biserică Catolică în Sadova Veche(Alt-Sadowa) in timp ce in Sadova Nouă unde au fost deportați românii există in prezent Biserica Ortodoxă „Naşterea Maicii Domnului” – ridicată în anul 1866, la mulți ani după deportarea inițială. Localitatea Sadova (veche) este atestată documentar în anul 1467. Noua Sadovă s-a întemeiat de către românii autohtoni din Sadova Veche, care au fost mutaţi de aici la o distanţă de 4 km mai spre munte, vechea aşezare fiind populată în anii 1828-1830 cu colonişti germani catolici; acestora le-a rămas şi edificiul bisericii ortodoxe (ridicată înainte de 1791). Până în anii 1863-66, când s-a zidit în satul nou biserica actuală, slujbele dumnezeieşti s-au oficiat în localul şcolii.

- Istoricul maghiar dr. Samu Borovsky, menționează in lucrarea sa “Torontal Varmegye” că o parte dintre români(valahi) au ajuns, după deportare in “prediul Torac” sau “Kincstari pusta”, cel puțin inițial, dar nu au putut rămâne mult timp acolo fiind expuși tâlhăriilor, astfel că au plecat din nou în pribegie pe malul râului Bega, într-o zonă mlăștinoasă dar mai ferită de tâlhari. Cei stabiliți și rămași în aceste locuri greu de utilizat agricol si cu risc de inundații in sezoanele ploioase au trăit foarte greu. Acest aspect a fost constatat si de împăratul Iosif al II-lea, în urma celor trei călătorii ale sale prin Banat, din anii 1768, 1770 si 1773.

OBSERVAȚII - Oltenia a fost sub ocupaţia austriacă(habsburgică) in perioada 1718-1739 după Tratatul de la Passarowitz din 21 iulie 1718 prin care s-a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic . In scurta perioadă de ocupație habsburgică din Oltenia, au crescut nemulțumirile țăranilor, care sunt scoşi forțat la construirea de drumuri, dar si a boierilor români ce își pierdeau privilegiile. Ca urmare, haiducia a atins cote fără precedent în Europa. După doar 21 de ani de ocupație, Habsburgii au pierdut Oltenia in urma rivalității cu Imperiul rus si a celui otoman, Habsburgii pierzând războiul din 1739 iar prin Pacea de la Belgrad au fost obligati să cedeze Oltenia care a reintrat in Țara Românească (Valahia/Muntenia). 

 - Prof. Laurentziu Rosu - BIBLIOGRAFIE- Transilvania in raporturile Romano-Austro-Ungare – C.M.Lungu, William Marin- „Scurtă istorie a Banatului german” (Der Banater Deutchen Kurze Geschichte) , Sacalaz - Scurt-istoric, Ion Stoia-Udrea - „Răscoala ţărănească din Banat dela 1738-39” publicată in anul 1945 la Timişoara, https://www.episcopiacaransebesului.ro/53-parohia-sadova-noua/ , etc

$$$

 Sergentul

✍de Vasile Alecsandri 

Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui

Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:

„Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă

Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!”

Şi bietul om, slab, palid, având sumanul rupt

Și o cămeşă ruptă bucăți pe dedesupt,

Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă

Zbura ca o lumină de glorie măreaţă,

Și-n ochii lui de vultur adânci, vioi şi mari

Treceau lucioase umbre de eroi legendari.

Opinca-i era spartă, căciula desfundată,

Dar fruntea lui de raze părea încoronată.

Calică-i era haina, dar străluceau pe ea

Şi crucea „Sfântul Gheorghe” ş-a „României Stea”.

Românul venea singur pe drumul plin de soare,

Când iată că aude fanfare sunătoare

Şi vede nu departe în faţa lui venind

Un corp de oaste mândră în aur strălucind.

Erau trei batalioane de garda-mpărătească

Mergând voios la Plevna cu dor s-o cucerească.

În frunte-i colonelul semeţ, pe calu-i pag,

La bravii săi tovarăşi privea ades cu drag,

Şi inima în peptu-i bătea cu foc, deşteaptă,

Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i aşteaptă.

Deodat' el dă cu ochii de sarbedul român

Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrân,

Şi mult se minunează, şi nici cp-i vine-a crede

Când crucea „Sfântul Gheorghe” pe sânul lui o vede.

S-opreşte regimentul, iar bravul colonel

Se-nchină la drumeţul, s-apropie de el

Şi-i zice cu blândeţă: „De unde vii, străine?”

„Vin tocmai de la Plevna.” „Cum e acolo?” „Bine.”

„Dar aste decoraţii cum, cine ți le-au dat?”

„Chiar domnitorul nostru ş-al vostru împărat.”

„Dar pentru care fapte?” „Știu eu? ... Cică drept plată

Că am luat eu steagul redutei.. și pe dată

Cu el, străpunşi de glonţuri, ne-am prăbuşit în şanţ

„Dar ce rang ai, voinice?” „Am rang... de dorobant!”

Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul,

Se-ntoarce, dă un ordin... Pe loc, tot regimentul

Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor

Românul care pleacă trâgând al lui picior.

Vasile Alecsandri

(n. 21 iulie 1821, Bacău

d. 22 august 1890, Mirceşti, județul Iaşi)

a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat,

academician român, membru fondator al Academiei Române,

creator al teatrului românesc şi a literaturii dramatice în România,

personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a lungul

întregului secol al XIX-lea.

&&&

 După 21 de ani de căsnicie,soția mea a vrut să scot o altă femeie la cină și la un film.

Ea a spus: „Te iubesc, dar știu că această altă femeie te iubește și i-ar plăcea să petreacă ceva timp cu tine. ”

Cealaltă femeie pe care soția mea a vrut să o vizitez a fost mama mea, care era văduvă de 19 ani,dar cerințele muncii mele și celor 3 copii ai mei au făcut posibilă vizitarea ei doar ocazional.

În seara aceea am sunat-o să o invit la cină și la un film.

"Ce ai, ești bine? ” a întrebat ea.

 Mama mea este genul de femeie care bănuiește că un apel nocturn sau o invitație surpriză este un semn de veste proastă.

„M-am gândit că ar fi plăcut să petrec ceva timp cu tine”, am răspuns. "Doar noi doi. ”

Ea s-a gândit la asta pentru un moment, iar apoi a spus: „Mi-ar plăcea foarte mult. ”

În acea vineri după muncă,când am condus până la ea,am fost un pic nervos. 

Când am ajuns la ea acasă,am observat că și ea părea emoționată în legătură cu întâlnirea noastră.

 Mă aștepta în ușă cu haina pe ea.

 Își încrețise părul și purta rochia pe care o purta la ultima aniversare a nunții. 

Ea a zâmbit de pe o față care era la fel de strălucitoare ca a unui Înger. „Le-am spus prietenilor mei că o să ies cu fiul meu, iar ei au rămas impresionați”, a spus ea, când s-a urcat în mașină. "Abia așteaptă să audă despre întâlnirea noastră. ”

Am fost la un restaurant care,deși nu elegant, era foarte drăguț și confortabil. 

Mama m-a luat de braț ca și cum ar fi fost Prima Doamnă.

 După ce ne-am așezat,a trebuit să citesc meniul. Ochii ei puteau citi doar imprimeuri mari.

 La jumătatea intrărilor, am ridicat ochii și am văzut-o pe mama stând acolo uitându-se la mine.

 Un zâmbet nostalgic era pe buzele ei. „Eu eram cel care citeam meniul când erai mic”, a spus ea. „Atunci e timpul să te relaxezi și să mă lași să-ți întorc favoarea”, am răspuns.

În timpul cinei, am avut o conversație agreabilă nimic extraordinar,dar am recuperat evenimentele recente din viața celuilalt.

 Am vorbit atât de mult încât am pierdut filmul. Cum am ajuns la ea acasă mai târziu, ea a spus: "Mai ies cu tine, dar numai dacă mă lași să te invit. ” 

Am fost de acord.

“Cum a fost întâlnirea la cină? ”m-a întrebat soția mea când am ajuns acasă?

"Foarte frumos. Mult mai mult decât mi-aș fi putut imagina”, am răspuns.

Câteva zile mai târziu, mama a murit de infarct.

S-a întâmplat atât de brusc încât nu am mai apucat să fac nimic pentru ea. 

Ceva timp mai târziu, am primit un plic cu o copie a unei chitanțe de restaurant din același loc unde eu și mama luasem cina. 

O notă atașată spunea: „Am plătit această factură în avans. Nu eram sigur că pot fi acolo dar cu toate acestea am plătit pentru două farfurii una pentru tine și cealaltă pentru soția ta. 

Nu vei ști niciodată ce a însemnat acea noapte pentru mine. ”

"Te iubesc, fiule. ”

În acel moment,am înțeles importanta de a spune in timp: "Te iubesc" și de a oferi celor dragi timpul pe care il merita. 

Nimic în viață nu este mai important decât familia ta. 

Acordă-le timpul pe care îl merită, pentru că aceste lucruri nu pot fi amânate până „altă dată. ” 

Sursa HAPPY life