$$$

 ✨✨✨Moreno Torricelli 

"Tâmplarul care a atins cerul și s-a întors singur pe pământ"

 O poveste despre tăcere, sacrificiu și o inimă de lemn masiv..

Născut într-o șură, în Erba, Lombardia.

Un sat mic, cu munţi tăcuți și oameni obosiți, dar cinstiți. Acolo s-a născut Moreno Torricelli, în ianuarie 1970, într-o familie simplă de muncitori. În casa lor mirosea mereu a rumeguş şi a ulei de măsline. Tatăl său, tâmplar, muncea de dimineaţa până noaptea. Mama lui, tăcută, spăla rufele la mână și știa când băiatul visa pentru că zâmbea în somn.

N-au avut televizor până târziu, dar aveau radio, iar Moreno asculta meciurile cu urechea lipită de aparatul vechi. 

Când ploua, se juca fotbal în grajd, printre scânduri și vaci.

A legat primele mingi cu sfoară, iar primele pase le-a dat unui zid. Zidul acela n-a fost niciodată impresionat, dar l-a învăţat precizia.

În fiecare zi după școală, mergea la atelierul tatălui său. Bătea cuie, slefuia lemn, învăța răbdarea. De acolo i-a venit stilul dur, brut, sincer.

Un fotbalist-fierar.

Până la 22 de ani, nimeni nu-l băgase în seamă. 

Juca la Caratese, o echipă de liga a patra și îşi câştiga traiul lucrând tot tâmplar, construind mese și dulapuri. Avea mâini muncite, un zâmbet timid și o inimă cât Alpii.

Într-o zi de vară, a venit Juventus să joace un amical. 

Pe bancă, Trapattoni.

Moreno I-a anihilat complet pe extrema dreaptă a torinezilor.

La final, Trapattoni s-a dus la el și l-a întrebat:

„Vrei să joci cu noi?"

Moreno a crezut că e o glumă. 

Când a semnat,încă mai mirosea a lac de mobilă.

La Juventus a devenit din tâmplar- fundaș.

Din necunoscut - stâncă.

A jucat lângă Ferrara, Peruzzi, Deschamps, Vialli. 

Nu era tehnic,dar dădea tot. 

Era ultimul care pleca de la antrenament.

Se antrena cu furie, ca un om care știa că i s-a dat o șansă pe care nu avea voie s-o rateze.

Punctul culminant? 1996. Finala Ligii Campionilor. Juventus - Ajax. 

Torino tremura. 

Moreno a fost trimis să-l dribleze pe Marc Overmars.

L-a scos din joc, i-a şters numele de pe foaia de meci. 

Când s-a ajuns la penalty-uri, a stat la mijlocul terenului, cu capul în jos, ca la rugăciune. Când Juventus a ridicat trofeul, lacrimile lui au curs fără ruşine. Era băiatul din Erba. Cu mâini muncite şi visuri mari. Şi era acolo. Cu cei mari.

lubirea vieţii lui și cea mai mare pierdere

A fost căsătorit cu Barbara - o femeie simplă, discretă, puternică. Era sprijinul lui, umbra din spatele stâncii. Împreună au avut doi copii. Au râs, au construit o viață frumoasă. Ea era singura care îl putea face să plângă sau să tacă.

Dar în 2010, viața a lovit fără avertisment. Barbara s-a stins, răpusă de o boală cruntă. Moreno s-a prăbușit. Nu a ținut discursuri, nu a apărut la TV. A tăcut. A plâns doar acasă. Și-n munţi.

După moartea soției, Moreno s-a retras.

A refuzat orice ofertă de antrenorat. Și-a luat copiii și a plecat înapoi, sus, în munții Lombardiei. 

Și-a redeschis atelierul tatălui său, a cumpărat lemn de tei și de castan. 

A început să lucreze din nou.

Făcea mese, dulapuri, cruci. 

Dar nu pentru bani. Pentru linişte.

În fiecare piesă de lemn, Moreno punea o amintire. 

Un gol, un tackling, o privire a Barbarei. În fiecare lovitură de ciocan, îşi turna tăcerea şi suferința. Spunea rar poveşti, dar când vorbea, vocea lui tremura ca o vioară veche.

Într-o zi, un reporter l-a întrebat dacă-i este dor de fotbal. Moreno a zâmbit amar şi a zis:

„Mi-e dor de ea,fotbalul a fost un vis,dar ea a fost viață."

Astăzi, în munţii Erbei, se spune că dacă bați la uşa atelierului de sus, îți deschide un om cu mâini crăpate, ochi obosiți și o inimă mare.

Îți oferă o cafea și-ți arată o poză veche, cu el și Barbara, zâmbind pe scările stadionului Delle Alpi.

Nu vrea faimă. Nu vrea statui. Vrea doar liniște și lemn.

Și poate, din când în când, să audă la radio un meci al lui Juventus... și să știe că n-a fost degeaba.

P.s.

Respect omul care știe să fie OM,care știe să prețuiască ce are lângă el,care știe să iubească,sa respecte....