$$$

 Cică-a fost pe lume un popor - Adrian Păunescu 

Cică-a fost pe lume un popor,

Încărcat de calități şi daruri 

Şi pe care însuşi Dumnezeu 

Îl ferea de rău şi de amaruri.

Îi dăduse Munții Lui Carpați, 

Chiar din leagăn să se simtă bine, 

Mare Neagră, Dunăre, Câmpii,

În cuprinsul Daciei Latine.

Dar acest popor dumnezeiesc, 

Bun prin fiii lui, prin fiecare, 

A deprins cu vremea, un nărav

Ca pe cei mai buni să şi-i omoare. 

N-apărea la plug sau la băcit, 

În ştiință , oaste, şi cultură,

Nici un exemplar deosebit 

Că-l şi terfeleau din gură-n gură.

Astfel şi-n politică, şi-n sport, 

Şi în artă, şi în medicină, 

Îi bârfeau urgent pe cei mai buni, 

Dându-le o moarte în surdină.

Cică-a fost pe lume un popor

Dăruit de Dumnezeu cu toate, 

Care şi-a pierdut şi țara lui, 

Omorând pe cei mai buni în rate.

Cică-a fost pe lume un popor, 

Ce pe sine s-a pierdut pe cale 

Şi pe sine s-a asasinat, 

Omorându-şi vârfurile sale. 

Inutil scria pe orice gard

Prea târziu scria pe toți pereții:

Nu-i mai omorâți pe cei mai buni,

Performerii, medicii, poeții!

 2004

$$$

 Opriți această frunză 

✍️ Adrian Păunescu a.a.

Atunci când cade frunza pornită să răstoarne 

Întreaga roată a lumii și fiecare pom

O simt că mi se rupe din sânge și din carne

Și mi se face milă de lume și de om.

Și mi se face milă de mine și de tine

Și frunza care cade mă-nebunește iar

Și-apoi de-atâtea lacrimi îmi e puțin mai bine

Și mi se desfrunzește pe trup un calendar.

Și nu se mai întâmplă nimic din cele sfinte

Doar frunza care cade în dulce hodoronc

Și nu mai am putere și nu mai am cuvinte

Și fiecare fibră răsună ca un gong.

Opriți această frunză, destul cu-atâta toamnă,

Destul cu-atâta ceață și oameni neciteți

Opriți această frunză de foc ce mă condamnă 

SĂ ȘTIU MĂSURA TRISTĂ A SCURTEI MELE VIEȚI.

$$$

 Capodopera mea 

    Adrian Păunescu 

Tu mă faci și să sufăr, și sunt fericit,

Și-i dai inimii dor să reziste

Să iubesc nebunia că noi ne-am iubit

Și să scriu capodopere triste.

Semnul Polului Sud, semnul Polului Nord

Toarnă țurțuri în mâinile mele 

Tu mă faci să reintru-n adâncul acord

Dintre fiare, și plante, și stele.

Tu mă faci să emită natural armonii

Și să cadă statui într-o rână,

Că eu însumi să văd cum aș fi de n-aș fi 

Și ce fel de destin mă îngână.

Tu mă faci să te țin într-un braț paradit 

Și tămadă să-mi fii pentru rană,

Chirurgie de foc, cu un dulce cuțit,

În condiția noastră umană.

Te vei stinge și tu, mai curând, mai cândva,

Vanitoaso, și totuși umilo,

Ai să fii ce ești azi, capodopera mea,

Și o tragică Venus din Milo.

( din volumul "Manifest pentru mileniul trei" - 1986)

$$$

 POEMUL PRAGULUI DE NOAPTE                            

   In faţa mării - Virgil Carianopol

poetului Tiberiu Utan

Cum seamăn eu cu tine, mare,

La fel, mereu neliniştit,

Închis din patru părţi de timpul,

Din care nu e de ieşit.

Mă zbat adânc, fără cruţare,

Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,

Dar oricât aş lovi de tare

Degeaba ţărmii mi-i lovesc.

E-o luptă fără-asemănare,

Sunt malurile prea de fier.

Nici eu nu-s mulţumit, ca tine,

Doar cu bucata mea de cer.

Izbesc mereu, mereu mai aprig

Şi fără să îngenunchez,

Dar nu pot, nu, ieşi din vremea

În care-ncep să-nnegurez.

Mi-e dorul inima şi gândul

Tot răni, la zbatere proscris,

Dar încă lupt să nu stau numai

În ţărmurile mele-nchis.

Izbesc, izbesc întotdeauna

Ca tine, tot mereu la fel.

Şi mie timpul mi-a pus maluri

Şi nu pot sa mai ies din el...

$$$

 

FLORI DE SÂNZÂIENE

În muzica privirii cromatici și iubiri

Galbene flori enigmatice, tăcute…

Strânse de pe câmpiile cu amintiri, 

Veșminte ale dorului, necunoscute! 

Le leagănă vântul, ușor și curat,

Sub ceruri albastre, în zori de lumină,

Se-aud murmure vechi din timp depărtat,

Ca o rugă-n șoaptă, duioasă și lină…

Fetele tinere-ncing hora-n poiană,

Cu flori împletite-n cununi peste păr,

Și-și spun dorințele blând, an de an,

Sub stele ce tremură-n tainic fior…

Se-aprind făclii în adâncul de noapte,

Sclipesc între spice și glas de păduri,

Sânzâienele coboară cu șoapte

Pe firele ierburilor în legături…

Și timpul se-oprește, clipind între lumi,

Pe pragul dintre vise, între cer și pământ,

Florile-și spun taine în limbi fără nume,

În parfumul lor galben, bătrân și flămând…

Rămân în tăcere, în drum către zori,

Pe fruntea uitării, în prag de visare,

Flori de Sânzâiene – magice comori,

Vestind că iubirea nu moare…

(Constantin ANTON – 

Trilogia „Casa părintească”, vol.I:

„Pe prispa Casei părintești”, 

Editura PIM, Iași, 2025)

$$3

 ”Scriu cu mâinile mele arse despre natura focului.”

INGEBORG BACHMANN

(1926-1973)

DESTIN OMENESC

Poală de nor fermecată, în care plutim...

Cine ştie dacă n-am trecut astfel deja

prin multe ceruri, cu ochii sticloşi?

Noi, cei alungaţi în timp

şi rostogoliţi din spaţiu,

noi, zburători prin noapte şi neant.

Cine ştie dacă n-am zburat deja

pe lângă Dumnezeu, şi fiindcă spumegând 

iuţi ca săgeata fără a-l vedea

şi împrăştiindu-ne sămânţa mai departe

pentru a vieţui în seminţii şi mai întunecate,

poate acum doar din vină plutim?

Cine ştie dacă nu murim de mult, prelung?

Ghemul de nori ne duce tot mai sus.

Deja aerul subţiat ne amorţeşte mâinile,

şi dacă ni se frânge glasul şi suflarea se opreşte...?

Rămâne vraja pentru ultimele clipe?

ÎNSTRÅINARE

Nu mai pot să văd nici un copac în copaci.

Crengile nu au frunzele pe care le ţin în vânt.

Fructele sunt dulci, dar fără iubire.

Nici măcar nu satură.

Ce o să fie?

Pădurea îmi zboară în faţa ochilor,

lângă urechile mele păsările închid gura,

pentru mine nici o pajişte nu va fi culcuş.

Sunt sătulă de timp

şi mi-e foame de el.

Ce o să fie?

Pe munţi vor arde focuri noaptea.

Să pornesc, să mă apropii iar de ele?

Nu mai pot să văd în drumuri nici un drum.

CURGERE

Atât de departe în viaţă şi aşa de aproape de moarte

încât nu mai pot să mă judec cu nimeni despre aceasta,

îmi rup bucata mea de pământ;

oceanului liniştit îi înfig icul verde

drept în inimă şi inot înspre mine.

Păsări de cositor urcă pe mirosul de scorţişoară!

Sunt singură cu timpul, ucigaşul meu.

În beţie şi albăstreală ne împupăm.

Traducere de Dan Dănilă

$$$

 Simina Păun 

...pentru că am...

Am sau nu am

Am răsăritul în spate, 

De mult e apus!

Am viața în toamnă, jăratec,

Mă caută pe văi şi eu nu-s.

În pragul ninsorii aprinse, 

Am gânduri în doi.

Te chem, pe prundişuri,

Pe maluri ascunse,

Te chem, să leg clipa de noi.

Şi vinul din ulcioare, pelin,

Se amestecă cu verde-albastru, sublim.

Mă cheamă, mă-ndeamnă să am..

Şi eu îi răspund: sunt toamnă jăratec!

Verde sublim şi albastru, 

Nu pot sa mai am.

Am sau nu am?

Mă-ntreb şi te întreb,

Într-un mod al nostru, tăcut.

Am dreptul la viață?

Ai dreptul să ştii,

Că ai dreptul să ai

Ce nu ai avut?!

Am diminețile-ascunse în nopți

Ce nu le-am trăit.

Şi nopțile de-acuma ni-s ninse.

N-am parte de tine,

Şi nici n-am avut.

Am sau nu am...

Nici nu mai ştiu dacă mai sunt...

Şi calea, bezmetic înspre tine

O caut în ploaia târzie,

Ce-am fost şi ce-ți sunt.

Cuprinsă de patima vieții apuse,

Sunt prinsă în jocul copilului trist.

Pe drumul de cruci cu lumânări neaprinse,

Am, sau nu am curajul, să spun cine sunt!

Am sau nu am?

Atât aş vrea să-mi răspunzi!

Am timp, din şampania 

Desfăcută în grabă,

Din vinul albastru,

Am timp, 

Ultima picătură,

Să o sorb....

Îl mai am...l-am avut?!

Simina Paun