vineri, 4 aprilie 2025

$$$

 Radiogenie[1], voce emblematică[2] în „peisajul media” din România, talent – prin care a contribuit la creșterea prestigiului postului public de radio[3], patru decenii dedicate sieși, pasiunii, profesiunii (probabil, nu în ordinea enunțată)...


Paul Grigoriu s-a născut[4] pe 6 martie 1945, în Bacău. A urmat studiile primare, gimnaziale şi liceale în oraşul natal; în 1963, a absolvit Liceul „George Bacovia”. S-a înscris la „Institutul Politehnic” din Braşov, dar, după un an, renunţa la studiile tehnice, fiind admis, în toamna anului 1964, la Universitatea din Bucureşti-Facultatea de „Limbi Romanice, Clasice şi Orientale”; în anul 1967, a debutat în revista „Amfiteatru”[5]; doi ani mai târziu, absolvise studiile superioare/cu specializarea franceză – spaniolă/.

Tot atunci era admis[6], prin concurs, la Radiodifuziunea Română, redacţia emisiunilor pentru străinătate („REPS”)/secţia franceză. În perioada anilor ’70-’80, a lucrat în redacţia emisiunilor pentru străinătate, legându-şi numele şi de funcţionarea „Radio Vacanţa”[7]. Realizator postdecembrist al emisiunii „Matinal”[8]/„Actualităţi”, redactor–şef al Programului III („Tineret”), devenea, în 1992, director general–adjunct al Societății Române de Radiodifuziune și director general–interimar[9] al S.R.R., apoi director general-adjunct până în anul 2002[10]. Pe 31 octombrie 2008 s-a produs ieșirea lui la pensie; pe 4 noiembrie, anul invocat, orchestra ultima ediţie a emisiunii „Sfertul Academic”.


Paul Grigoriu nu și-a glorificat propria existenţă şi nu a încercat să o maculeze pe a altora, nu a pus semnul egal între realizări autentice și plăsmuiri fantasmagorice, între concepte, atitudini, comportamente etc., nu a simplificat, inadmisibil, orice analiză, dislocând meritele, faptele, explicaţiile din context, nu a recurs la simple afirmaţii, la asocieri forţate din care să dispară obiectivitatea… Pe 3 aprilie 2015 a plecat din lumea cunoscută, după ce a făcut pasul înapoi din viața publică românească (uneori, păstrând distanța îți poți arăta iubirea).


[1] Ceea ce lipsește, în continuare, unor salariați ai radioului public... Nu este vorba despre folosirea termenului radiogenetic („ramura geneticii care studiază efectele radiațiilor ionizante asupra factorilor eredității”), ci despre ceva deslușit într-un dicționar italian: („radiogènico1 adj. [preluat de la fotogenic – Ceea ce este potrivit pentru radiodifuziune: să ai voce... ”; aș extinde la constrângerea de a vorbi corect, clar/coerent, cu rezonanță plăcută, ca ambiție personală și ca deontologie/de inclus în normele și obligațiile specifice activității noastre profesionale/.

[2] „Un fost coleg, Adrian Fulea, m-a întrebat: «Dom’le, cum faci de ai vocea asta? Că fumezi tot timpul, presupun că bei şi rece». Şi eu i-am zis că îi împărtăşesc secretul meu dacă se jură pe ce are mai scump că nu spune mai departe. «Dom’le, rod coajă de lămâie.» A rămas puţin mirat, dar după vreo două zile i-am văzut pe colegii mei mâncând coajă de lămâie. Nu avea nici un efect, dar m-au crezut.”

[3] De neuitat au fost emisiunile difuzate de „Radio Vacanţa”, radioprogramul „Matinal”, „Sfertul Academic” (secvență programată la ora prânzului).

[4] Fiul Aureliei şi al lui Ioan Grigoriu.

[5] Cu poezie… De abia în anul 1992 publica volumul memorialistic „Anatomia unei străzi”, despre Bacăul natal (al jumătății de secol XX); în 1998, urma „Vară franceză (Un romantic la Paris)”/corespondenţele pentru Radio Bucureşti – trimise de Paul Grigoriu cu ocazia participării la Campionatul Mondial de fotbal (mai târziu, va primi premiul anual pentru promovarea olimpismului din partea „Academiei Olimpice Române”)/; volumele „Moştenirea tinichigiului” și „Radio.Grafii 1969-1989” includ povestiri cu încărcătură epică; în 2001, împreună cu Octavian Vintilă, apărea cartea de reportaje „Canguri la toate” (despre Jocurile Olimpice din Sidney); 2008 însemna un nou act livresc de conștiință – după prezența la Jocurile Olimpice din Beijing, alături de același Octavian Vintilă, era publicat volumul „Dincolo de Marele Zid. Faţa văzută şi nevăzută a Olimpiadei”; în 2013, a terminat volumul „G de la Gugiumeni. Falsă monografie”.

[6] „Am început să colaborez cu «Radio România Actualităţi»(…) pentru că eram complexat de ideea de a deveni profesor, de a-i învăţa pe alţii. Mi-am dat seama de asta abia în anul cinci de facultate când, făcând practică la un liceu din Bucureşti, am dat numai note de 2 tuturor celor care aveau doar 9 şi 10. Profesoara de la clasă m-a chemat apoi şi mi-a spus: «Eu mă străduiesc aici cu nişte oameni din cartier să-i scot la lumină, iar tu vii şi-i nenoroceşti»”… „Vreun an nici nu am înţeles despre ce este vorba. Când am înţeles cu adevărat despre ce este vorba, am înnebunit. Şi am făcut-o cu pasiune. Am făcut această meserie de-am înnebunit”.

[7] „Am prins morbul abia la «Radio Vacanţa», când am ieşit din stilul «conservă» care se practica de obicei. Atunci am înţeles ce înseamnă, atunci m-am îndrăgostit. Acolo era altă socoteală. Structura era mai lejeră. Făceam interviuri în direct. Acolo era radio.”

[8] Din februarie 1990… „În 1990, când făceam «Matinalul», veneam seara la 7 şi cam până la 4 vorbeam cu corespondenţii, care, de cele mai multe ori, mă înjurau. La 4:00 mă bărbieream, mă schimbam şi la 5:00 eram în emisie. Ziua abia atunci începea. La început era infernal. Adormeam în metrou, ajungeam până la capăt, ziceau ăia că sunt alcoolic.”

[9] Octombrie 1994-septembrie 1995.

[10] A demisionat din funcţie, continuând ca realizator de programe („Noapte albastră”, „Sfertul Academic”)... Tot în 2002, a fost distins cu titlul de „profesionist de excepție”, iar Consiliul Naţional al Audiovizualului i-a acordat „Premiul pentru întreaga activitate”. La 24 octombrie 2003, a primit, din partea președintelui Ion Iliescu, Ordinul „Meritul Cultural” Clasa I, cu ocazia aniversării a 75 de ani de la înfiinţarea Societăţii Române de Radiodifuziune, „pentru contribuţia importantă la promovarea valorilor culturale şi dezvoltarea Serviciului Public de Radiodifuziune” („Am primit de curând o decoraţie de la Preşedintele României, «Meritul Cultural în grad de cavaler», despre care am aflat că îmi asigură locul de veci şi ceremonie funerară cu fanfară miliară. E bine că mi-au amintit ei că va veni şi momentul ăsta. M-am asigurat !”).

$$$

 Andrei Tarkovsky (4 aprilie 1932 – 29 decembrie 1986): 

„Filmul este ca viaţa, ca dragostea. Iar viaţa, plină de mistere, e cel mai mare miracol”


„Un talent plin de deznădejde” (au fost cuvintele lui Andrei Koncealovski, faimosul regizor rus, prieten cu Tarkovsky şi, uneori, coautor la scenariile filmelor sale)... „Pentru mine, descoperirea primelor filme ale lui Andrei Tarkovsky a fost o minune. M-am trezit brusc în faţa uşii camerei, de la care nu aveam cheile, dar în care visam să intru, iar el se mişca acolo foarte uşor. Simţeam o susţinere: cineva putea deja să exprime ceea ce eu mereu am visat să vorbesc” (astfel a descris Ingmar Bergman operele lui Andrei Tarkovsky)… „În fiecare film a rămas el însuşi, indiferent de greutăţile pe care trebuia să le depăşească, indiferent de presiunea ideologică la care era supus după fiecare film realizat în Uniunea Sovietică. A fost un artist luptător care şi-a apărat opera. Şi tocmai acest lucru este uimitor: faptul că a reuşit să transmită ceea ce a dorit prin filmele sale” (Marina Tarkovskaya, filolog şi memorialist, sora regizorului, la rându-i frustrată deoarece, în timpul apogeului creativ, Andrei Tarkovsky nu a primit susţinere, dimpotrivă, putem vorbi despre împotrivirea şi persecuţia faţişă la care era supus în perioada sovietică)…


Vezi și 

http://www.radioiasi.ro/.../andrei-tarkovsky-filmul.../ 


Nicolae Tomescu

$$$

 CHARLOTTE BRONTË: „Scriitor! Asta e o rază de speranţă!”


Romancieră și poetă, Charlotte Brontë, sora mai mare a celorlalte două scriitoare – Emily Brontë și Anne Brontë, s-a născut în Thornton (21 aprilie 1816); și-a trăit copilăria și tinerețea la Haworth, bucurându-se de educația sporadică, lectura independentă și libertatea de acțiune oferite tuturor copiilor din familia ei[1]. Un an petrecut la o școală ieftină (Cowan’s Bridge) pentru fiice de preot, unde mâncarea proastă și disciplina exagerat de severă au ruinat sănătatea surorilor ei mai mari, Maria și Elizabeth[2], i-a oferit lui Brontë materialul pentru zugrăvirea școlii din Lowood în romanul „Jane Eyre”.


„Cu aproape nouă ani în urmă, tot Bessie mă însoţise de-a lungul aleii pe care o urcam acum. Într-o întunecată, ceţoasă şi urâtă dimineaţă de ianuarie părăsisem casa aceea duşmănoasă, cu amărăciune şi deznădejde în suflet, simţindu-mă alungată şi proscrisă, ca să-mi aflu adăpost la îngheţatul Lowood, locul acela atât de îndepărtat şi atât de puţin cunoscut mie.”

„Omul – un mărunt şi uitat atom de viaţă, o scâteie de suflet, izvorâtă întâmplător din marea obârşie a Creaţiei, pentru ca apoi să ardă ca un lucru neînsemnat şi să se piardă în adâncul unei văi întunecate!”

 

Toată viața sa, Charlotte Brontë a crezut că esențial este creierul unui om, nicidecum frumusețea[3]. Inspirată de nestăpânitul Lord Byron, de romantismul lui William Wordsworth și de poveștile pe care le citise despre Ducele de Wellington, primele sale basme[4] s-au transformat în povești de dragoste. Cea mai mare parte a timpului, Charlotte și-a păstrat scrierile doar pentru ea, conștientă, poate, că operele sale ar putea fi respinse[5]. Pe măsură ce se transforma într-o tânără domnișoară, viziunea sa romantică asupra vieții refuza să se limiteze doar la paginile secrete ale jurnalului. În timp ce alte femei de vârsta ei se plecau în fața taților, fraților și soților lor, Charlotte nu voia să audă de așa ceva. Dacă bărbații din Haworth nu au căzut la picioarele fetei preotului, au existat alte cereri de la alți bărbați, mai hotărâți, aflați în căutarea iubirii adevărate.


„Respectul se pune la temelie, afecţiunea la parter, dragostea la etaje.”

„Fericirea neîmpărtăşită poate fi cu greu numită fericire; nu are niciun gust.”

„Ştii ce înseamnă să iubeşti? Să auzi bătăile inimii celuilalt în pieptul tău...” 


Înainte de a fi cunoscută pentru „Jane Eyre”[6], unul dintre cele mai celebre romane din literatura engleză și universală, obișnuind să folosească pseudonimul „Currer Bell”, Brontë a fost trimisă[7] la școala din Roe Head, Dewsbury[8]. După trei ani petrecuți acasă ca instructoare a surorilor ei, a revenit la școala de la Roe Head în calitate de guvernantă[9]. În acest răstimp, Charlotte nu încetase să scrie. Eforturile literare i-au fost însă descurajate de Robert Southey[10]. În vederea deschiderii unei școli pentru fete, Brontë a plecat, împreună cu sora sa Emily, la Bruxelles[11]. După eșuarea proiectului și după decăderea definitivă a fratelui lor (Branwell[12]), surorile Brontë s-au concentrat asupra activității literare, editând, pe cont propriu, poeziile și oferindu-și romanele anumitor edituri. În 1847, lui Charlotte i-a fost refuzat romanul „The Professor”, dar editorii s-au declarat dispuși să-i accepte alt roman, „Jane Eyre”.


„Este inutil să spui că fiinţele omeneşti ar trebui să se mulţumească doar cu linişte; ele au nevoie de acţiune şi dacă nu o pot găsi, o creează.”

„Sufletul are un interpret – de multe ori inconştient, dar totuşi un interpret fidel – ochii.”


În anul triumfului literar al lui Charlotte, Branwell a murit; la înmormântare, Emily a răcit și s-a îmbolnăvit de tuberculoză, plecând din viața cunoscută către sfârșitul lui 1847[13]. În primăvara anului 1849, Anne Brontë s-a stins, la rându-i, lăsând-o pe Charlotte singură[14]. Eroina noastră a mai scris două romane, „Shirley” și „Villette”, dar tuberculoza a lovit-o necruțător (31 martie 1855), în timp ce era însărcinată...


„Viaţa e o jucărie în mâinile iluziei!

Ce nu mi-o oferi realitatea am să împrumut de la imaginaţie...”

„Lumea asta este tărâmul încercărilor şi suferinţelor!

Pe cei pe care îi iubeşte, Dumnezeu îi încearcă!”

 

[1] Puțini ar fi crezut că fata care se ruga în fiecare seară, cu sârguință, care a petrecut diminețile de duminică, cu capul plecat, în strana bisericii din Haworth, ascultându-i predicile tatălui despre bunătatea morală, ar fi fost capabilă să realizeze asemenea portrete și povești pentru personajele sale. Lumea erotică și pasională era reală, pentru Charlotte, precum pereții de piatră ai casei parohiale, singura asupra căreia avea control total.

[2] Moarte la 10, respectiv 11 ani.

[3] De câte ori se uita într-o oglindă sau își vedea imaginea într-o fereastră a casei parohiale din Haworth, nu simțea altceva decât dezamăgire; era scundă și avea buzele prea mici, capul său era disproporționat în raport cu lungimea corpului subțire. Charlotte era cel mai aspru critic al ei. Inima îi bătea cu mai multă pasiune decât a oricărei alte persoane cunoscute, dar se simțea nedrepătățită din cauza înfățisării sale exterioare. Orbită de simpla și subevaluata ei frumusețe, și-a petrecut toată viața dorindu-și a fi diferită. Înfățișarea reprezenta o amintire constantă a nedreptății vieții și asta a determinat-o, de mică, să se retragă în lumea imaginară a cuvintelor, acolo unde inima conduce întotdeauna creierul și unde iubirea întotdeauna triumfă. Era o lume în care frumusețea nu constituia o premisă pentru succes și unde iubirea învingea totul. Mulți dintre cei care au fost invitați în casa parohială din Haworth au putut descoperi acel fel de viață în care toate zilele erau exact la fel și aduceau prea puține surprize plăcute.

[4] În spatele hainelor simple, tânăra Charlotte (abia) se dezlănțuia, iar dorințele și visurile sale au conturat imaginile unor pungași și femei seducătoare care trăiau într-o lume imaginară numită Angria.

[5] Doar cu știrea fratelui și surorilor sale, Charlotte avea o viață dublă și periculoasă, zâmbetul său timid ascundea o multitudine de emoții pe care o fată săracă și binecrescută nu ar fi trebuit să le simtă.

[6] Carte dedicată lui Thackray.

[7] În 1831.

[8] Corespondența cu prietenele cunoscute aici, care a durat până la moartea sa, constituie sursa pentru cele mai multe informații biografice despre Charlotte Brontë.

[9] Pentru alți trei ani.

[10] Căruia îi trimisese un manuscris.

[11] Ca să învețe limbi moderne... petrecând un an ca elevă, al doilea ca profesor la pensionul Heger.

[12] Legătura era puternică... În vreme ce tatăl era ocupat cu studiul, Charlotte, Emily, Branwell și Anne au găsit un mod de a împărtăși imaginația lor bogată. Departe de ochii celorlalți, au creat nenumărate aventuri despre călătoriile unor soldați și despre aprigii lor dușmani. Au scris despre bătălii, răzbunări sângeroase, iar Charlotte a schițat regulile iubirii ce i-au guvernat restul vieții.

Simțul artistic și talentul literar al lui Branwell au fost apreciate și încurajate de familie, deși fratele începea să le demonstreze că nu merită încrederea. Scrisorile lui către editorul jurnalului literar, „Blackwood’s Magazine”, prin care cerea ca operele să-i fie publicate, nu au avut niciun rezultat. În ciuda entuziasmului inițial, visul său de a fi admis la „Royal Academic of Arts” a rămas în suspensie, iar, la scurt timp, Branwell a devenit dependent de alcool și opiu. Există, totuși, anumite suspiciuni conform cărora „La răscruce de vânturi” ar fi fost scrisă, parțial, de Branwell. Criticii vremii nu puteau accepta ușor că o femeie ar putea concepe un personaj atât de visceral precum Heathcliff. Nu există nicio dovadă care să susțină această teorie, iar Charlotte a spus mereu că opera îi aparține în întregime lui Emily Brontë.

[13] Există o scrisoare, de la editorii lui Emily, din care se poate trage concluzia că autoarea pregătea un al doilea roman (niciun manuscris nu a supraviețuit). Sănătatea i s-a deteriorat, vertiginos; în pofida insistențelor lui Charlotte, Emily refuzase să vadă un doctor sau să urmeze vreun tratament. Se spune că ultimele cuvinte pe care Emily i le-a adresat lui Charlotte înainte să moară au fost: „(…)acum sunt dispusă să primesc vizita doctorului”. Era prea târziu, în câteva ore urmând să-și dea ultima suflare (la 30 de ani, pe 31 martie 1855).

[14] În 1855, s-a căsătorit cu vicarul tatălui său (un bărbat pe care nu l-a iubit, dar pe care l-a apreciat și respectat). Trei cereri în căsătorie, două relații pasionale, dintre care una cu un bărbat căsătorit... Poate că cea mai frumoasă poveste de dragoste despre care Charlotte Brontë nu a scris a fost a propria ei poveste...


Nicolae Tomescu, „O hartă literară a Lumii. Repere proprii”, Editura „Prospexi”/2024. pp. 54-58

***

 Pisica. Știai asta?

Dacă o pisică îți linge mâinile, fața sau părul, ia-o ca pe un compliment minunat: are grijă de tine ca una dintre „ale ei”

- Dacă pisica stă întinsă cu capul în jos când te vede, înseamnă că are încredere în tine, deoarece în această poziție nu ar putea să se apere împotriva atacului.

- Persoanele care au pisici au mai puțin stres și mai puține atacuri de cord.

- Pisicile cred că dețin o casă în care locuiesc cu o persoană.

- Când o pisică se freacă de tine, este pentru că te marchează ca parte a teritoriului său.

- O pisică nu comunică aproape niciodată cu „miaul” unei alte pisici, acest sunet îl folosește pentru a comunica cu oamenii.

- Pisicile ascultă femeile mai mult decât bărbații, deoarece răspund mai bine la tonurile ascuțite ale vocii.

- Dacă pisica ta se îmbolnăvește și încetează să se spele, spal-o, deoarece poate pierde din voința de a trăi singură, pentru a face să pară murdară și uitată.

- Pisicile nu înțeleg pedeapsa, dar recompensează făcând ceva bun.

- Pisicile dorm 16 până la 18 ore pe zi. Dar chiar dormind sunt atente la orice stimul.

- Pisicile au o vedere nocturnă excelentă.

- Pisicile se spală imediat după masă. Este un instinct de supraviețuire care le determină să împiedice prădătorii să-și simtă hrana și să-i atace.

- Pisica merge și aleargă, mișcându-si picioarele din față și din spate pe aceeași parte. Numai cămila, girafa și pisica au această specificitate

- Pisicile urăsc mirosul de portocale și lămâi

- Vechii egipteni și-au ras sprâncenele în doliu când pisica lor era pe moarte.

- La fel cum oamenii au amprente digitale și sunt unice, designul pernei nasului pisicii este unic, nu există două pisici care să aibă același model.

- Pisicile negre sunt de obicei mai calme decât pisicile albe, care sunt întotdeauna foarte nervoase.

- Limba pisicilor este formată din cârlige minuscule care o ajută să sfâșie mâncarea. De aceea pielea se simte zgâriată la atingere

- Ciocolata este toxică pentru pisici

- Majoritatea pisicilor albe cu ochi albaștri sunt surde, cu excepția cazului în care au un ochi diferit de celălalt. Acest lucru este parțial adevărat, există un procent mai mare de pisici cu surditate. Gena surdității este gena unei pisici albe, se numește alelă și este cauza culorii albe și a surdității la pisici. 

- Nu toate pisicile albe sunt surde, doar cele care prezintă această genă. Gena w face o pisică albă, chiar dacă genele ei spun că este o pisică neagră sau o pisică maro, această genă are o caracteristică specială „mască”. Aceste pisici au și ochi albaștri sau verzi.

- Urechile pisicilor sunt ultrasonice. Aceasta înseamnă că pot auzi frecvențe nemaiauzite pentru dvs. Ce fel? La fel ca sunetele pe care rozătoarele le folosesc pentru a comunica.

- Există o plantă care fascinează pisicile. Le face să se bucure de momente sublime pentru câteva minute. Este Cataria nepeta sau cunoscută și sub numele de mentă de pisică, familia cimbrișorului și a lavandei.

joi, 3 aprilie 2025

$$$

 DICTATORII ȘI FASCINAȚIA PUTERII


Dictatorul nu a lipsit din nicio epocă a devenirii istorice, de la Iulius Cezar, dictatorul pe viaţă al Romei antice (44 i.Hr. – 27 i.Hr.) şi alţii inaintea lui, până în zilele noastre, când, cel puţin teoretic, această formă de conducere ar fi trebuit să devină desuetă. Lumea, societăţile au progresat, din multe puncte de vedere, dar regimurile politice au înregistrat mereu derapaje, care au avut consecinţe dramatice asupra popoarelor.


Iar acum, la începutul secolului al XXI-lea, când aveam impresia că forme sau reminiscenţe ale unor regimuri totalitare sunt izolate, undeva, departe de lumea civilizată, asistăm, într-un mod neverosimil, dramatic şi grotesc, aici, aproape în inima Europei, la una dintre cele mai primitive, mai periculoase manifestări ale unei dictaturi sălbatice – regimul de la Kremlin, condus cu mână de fier de Vladimir Putin, cel care a ordonat invadarea Ucrainei – dictatură care îşi întinde insidios tentaculele, în afara oricărei raţionalităţi.


Ca şi când nu ar fi fost deja prea mult tabloul terifiant, din Ucraina devastată de atacurile armatei dictatorului Vladimir Putin, cu morţi, răniţi scoşi de sub ruine, printre aceştia şi copii nevinovaţi, cu spitale, locuinţe bombardate, refugiaţi – femei şi copii – care lasă în urmă vieţile lor şi pe bărbaţii (soţi, fraţi, părinţi, bunici) care îşi apără cu un curaj incredibil pământul, ţara, istoria, valorile lor, “şeful de la Kremlin”, impasibil şi dispreţuitor, nu ezită să ameninţe omenirea cu ceea ce credeam că este imposibil – un al treilea război mondial, despre care, în infatuarea lui fără margini, arogându-şi rolul de “stăpân absolut”, spune că va fi “nuclear şi distrugător”.


Prototipul dictatorului şi iluziile lumii moderne


Devine tot mai evident că lumea de astăzi a trăit într-o iluzie. Pe de o parte, liderii lumii, în iluziile lor, în care puterea, avantajele acumulate păreau veşnice, inatacabile, mizând pe mecanisme tot mai sofisticate de manipulare şi control al maselor, în funcţie de interese (fapt ce începuse să devină tot mai evident în timpul pandemiei de Covid-19) şi, pe de altă parte, oamenii obişnuiţi, şi ei prizonieri în propriile iluzii, prea puţin atenţi la tendinţele la nivel global, la excesele decidenţilor, la tot felul de ideologii şi la “ciudăţeniile” acestora, la inechităţile tot mai ostentative, ghidându-se mai degrabă după principiul “aşa ceva nu mi se poate întâmpla mie”, “nu mă interesează” etc.


Olivier Guez, jurnalist, istoric şi scriitor francez, în prefaţa unei cărţi intitulată “Le siecle des dictateurs” (“Secolul dictatorilor”), un volum colectiv, în care sunt prezentaţi 22 de dictatori ai secolului al XX-lea, spunea că, dacă dictatura este la fel de veche ca istoria, fenomenul a luat o întorsătură majoră la sfârşitul Primului Război Mondial, odată cu apariţia totalitarismului sovietic şi fascist, înainte de criza din 1929, care a favorizat triumful nazismului.


Timp de patru generaţii, subliniază Olivier Guez, pe toate continentele, regimurile bântuite de o asemenea ideologie dictatorială au făcut să se instaureze o ordine de fier, prezidând războaiele şi exterminările unui “secol barbar”, care a întors progresul obţinut împotriva umanităţii. În toate cazurile a fost vorba de lideri nemiloşi, fără scrupule, manifestând aceeaşi sete de putere, bazată pe teroare, pe suspiciune şi pe dispreţ faţă de viaţa oamenilor şi faţă orice formă de libertate.


Dictatorul – portretul robot


De cele mai multe ori, dictatorul, indiferent care ar fi acesta, provine din medii defavorizate sau din clasa de mijloc şi, probabil, la vârsta tinereţii, a avut sentimentul ratării (care se proiectează în frustrările de mai târziu), iar când, în anumite împrejurări, uşa către putere se deschide, va profita din plin.


De obicei, breşa prin care îşi face loc viitorul dictator se creează în condiţii de haos în societate. Pe un astfel de fundal au apărut bolşevicii, Lenin, Stalin, fasciştii, Mussolini, Hitler, care, odată ajunşi la putere, au pus mâna pe structurile economice, poliţieneşti, birocratice, militare etc., copiind sau nu modelul altor dictaturi.


În prima fază a exercitării puterii, dictatorul este preocupat să impresioneze, să marcheze opinia publică, să instituie teama, să elimine toate formele de opoziţie, să arate o rupere totală de haosul anterior şi să promită un viitor “strălucit”.


Dictatorul vine la putere cu o “clică” de executanţi, pe care, la un moment dat, nu ezită să-i pună în conflict, pentru a verifica cine-i rămâne fidel. Există, în general, în cele mai teribile dictaturi, o “dublare” a tuturor poziţiilor de putere subordonate, pentru a se crea concurenţă şi presiune. Dictatorul îşi epuizează angajaţii şi nu ezită să scape de anumiţi colaboratori care l-ar putea trăda.


Pentru dictator nu este suficientă exercitarea terorii, trebuie să şi promită lucruri (mereu irealizabile) şi care ar însemna eforturi uriaşe din partea poporului – lucrări majore, viaţă fără griji, avantaje materiale, libertate etc. Pentru a părea credibil, dictatorul apelează constant la minciună – una dintre marile “minciuni” ale epocii actuale fiind, de pildă, “pacea” şi “bunăstarea generală”.


Dictatorul este şi un mare “regizor” – pune în scenă parade militare, congrese, pretinsa sa “umanitate”, dar şi opulenţa şi puterea (vistieria publică devine buzunarul dictatorului). Propaganda este folosită pentru a-i speria pe sceptici şi pe oponenţi, omul obisnuit trebuie să se integreze în mulţime, să devină un “anonim”, iar apartenenţa (forţată sau benevolă) la comunitatea ţinută sub ascultare de dictator trebuie să-i dea curaj, în sensul confundării dorinţelor sale cu ale celor opresaţi.


Cultul personalităţii devine, în timp, ostentativ, iar Dumnezeu trebuie “îngropat”, pentru că el, dictatorul, este şi zeul suprem. Dictatorul este mai mult decât paranoic, este “supravieţuitorul” paranoic, este cel care deţine toate secretele şi controlează tot. El este convins că va “supravieţui” tuturor.


Evoluţia destinului dictatorului şi a dictaturii se face, de regulă, pe o traiectorie circulară – se naşte brusc sau mai lent, cunoaşte o ascensiune rapidă şi se prăbuşeşte, de obicei, în momentul apogeului.


Dictatorul în secolul al XX-lea


În situaţii de criză, oamenii sunt tentaţi mereu să vadă soluţia într-o “mână forte” şi trebuie recunoscut faptul că popoarele, adeseori, au avut o responsabilitate uriaşă în instaurarea dictaturilor.


După Primul Război Mondial, învingători și învinși deopotrivă s-au simțit înşelaţi, încrederea în lideri s-a prăbuşit, iar după un “iad” de patru ani, o succesiune de crize vor duce la instaurarea unor regimuri totalitare. Drumul este deschis de Revoluția bolșevică, din octombrie 1917 – adică o lovitură de stat organizată de bolșevici, sub conducerea lui Vladimir Ilici Lenin, considerată a fi prima revoluție comunistă din secolul al XX-lea.


După moartea lui Lenin, Iosif Vissarionovici Stalin, câștigând în anii deceniului al treilea lupta pentru putere împotriva lui Lev Troțki şi consolidându-şi autoritatea odată cu “Marea Epurare”, a rămas la putere pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial și după, până la moartea sa, în 1953.


Europa a asistat apoi la ascensiunea la putere a fasciștilor în Italia, în 1922. Italienii s-au simțit înșelați de aliații și de conducătorii lor, iar între violențe, crize, între extrema stângă și extrema dreaptă, părea că sosește omul “carismatic”, Mussolini, cel care promitea să restabilească pacea și ordinea şi “să readucă gloria Romei antice” si “strălucirea Renaşterii Italiene”. Nu a făcut asa ceva, in schimb a omorât milioane de oameni.


Adolf Hitler este unul dintre cele mai odioase personaje ale secolului al XX-lea. A fost dictatorul care a aruncat lumea în cel de-al Doilea Război Mondial, prin politica sa agresivă, fiind responsabil de crime împotriva umanităţii, de exterminarea a peste trei milioane de oameni, în lagărele de concentrare.


Într-un raport din 1943, psihanalistul Walter C. Langer, de la Universitatea Harvard, într-un studiu de pionierat în domeniul profilului psihologic al unor personaje politice, l-a descris pe Hitler ca fiind “psihopat neurotic”, iar istoricul Robert G.L. Waite considera că Hitler suferea de “tulburări de personalitate borderline” – comportament anormal, caracterizat prin relații instabile cu alte persoane, emoții instabile, alterare a reprezentării despre sine.


Pe de altă parte, teoriile despre bolile psihice ale dictatorilor pot să explice doar parţial evenimentele dramatice din istoria umanităţii, pentru că, întotdeauna, în preajma dictatorului au fost o mulţime de alte persoane care i-au întreţinut iluziile maladive.


Nenumăraţi alţi dictatori din secolul al XX-lea şi de astăzi, prea mulţi, în toate părţile lumii, arată că, aşa cum spunea filosoful şi scriitorul spaniol George Santayana, “Cine nu are memoria istoriei riscă să o repete”.


Enver Paşa, lider al Revoluției Junilor Turci, dar păstrându-si pozitia şi în timpul Primului Război Mondial, vinovat de crime de război şi de genocidul impotriva etnicilor armeni, Kim Ir-sen, prim ministru (1948 – 1972) şi preşedinte din 1972, până la moarte (1994), în Coreea de Nord, vinovat pentru moartea a peste 1,5 milioane de oameni, Pol Pot, lider al regimului Khmerii Roșii, denumire care se referă la toate crimele, masacrele, execuțiile și persecuțiile etnice, religioase sau politice comise de această mișcare naționalistă și comunistă radicală din Cambodgia (circa 2 milioane de victime), Hideki Tojo, general al Armatei Imperiale Japoneze și prim-ministru al Japoniei, considerat a fi responsabil pentru atacul de la Pearl Harbor, care a dus la intrarea Statelor Unite în al Doilea Război Mondial, Mao Zedong, lider comunist chinez (45 – 75 milioane de victime ale regimului său), dictaturile latino-americane etc. – lista numai cu numele dictatorilor ar fi uriaşă, o monstruoasă proliferare de dictaturi.


Nici Nicolae Ceauşescu, “cel mai iubit fiu al poporului”, care se credea “măsura tuturor lucrurilor”, nu poate lipsi din această galerie odioasă.


Noua faţetă a dictaturilor secolului XXI – opulenţa


În secolul al XXI-lea, nu numai că dictaturile nu au dispărut, dar se înregistrează chiar un reviriment al acestora, în detrimentul democraţiilor şi în ciuda declaraţiilor liderilor lumii.


La începutul lunii octombrie 2021, Banca elveţiană “Credit Suisse”, o companie mondială de servicii financiare, a publicat raportul anual privind bogăția globală. Există în acest document o serie de constatări foarte interesante şi relevante pentru realitatea în care trăim.


Este vorba, de exemplu, despre distribuția activelor în Rusia, unde, potrivit raportului, 35% din averea țării este deținută de aproape 110 persoane (o cifră şocantă), în timp ce 93,7% dintre ruși au un venit anual de circa 7.500 de euro anual sau mai puțin. Aceste cifre fac din Rusia țara cu cele mai mari disparități din lume, în privinţa repartizării bogăţiei.


Rusia este doar exemplul extrem al unei tendinţe globale, care reprezintă una dintre cele mai mari amenințări la adresa democrației în lume – o expansiune a oligarhiei. Iar o altă mare problemă este că bogăția disproporționată înseamnă şi putere disproporționată şi Rusia este din nou reperul cel mai relevant.


Încă din timpul lui Boris Elţîn, cel care l-a numit, în 1999, pe Vladimir Putin, prim-ministru si care a devenit apoi preşedinte interimar, după demisia lui Elţîn, o mână de magnați, foarte apropiați de anumiți politicieni, au reușit să valorifice relația lor privilegiată cu Kremlinul, profitând de privatizarea industriei de bijuterii din țară — mai importantă decât banii generați de afacerile cu petrol.


Astfel de oameni de afaceri – oligarhi – nu au ezitat nicio clipă să-şi exploateze puterea economică în scopuri politice, au controlat numirile ministeriale, politica guvernamentală, au devenit ei înşişi persoane numite în funcţii cheie. Dar cum jocurile puterii sunt într-o continuă dinamică – Putin nu a ezitat să-l trimită pe Boris Berezovsky în exil (între timp acesta a murit, în 2013), deşi oligarhul, cu relaţii în multe medii, inclusiv cele de crimă organizată, îl sprijinise pe Putin, fost membru KGB, să ajungă la putere.


Vladimir Putin i-a deposedat de putere şi pe alţi magnați din epoca Elţîn (de exemplu, pe Mihail Hodorkovski, închis timp de 10 ani într-un lagăr de muncă), înainte de a-i înlocui cu oameni de afaceri noi – mulți cu legături în fostele serviciile de securitate sovietice şi care datorează averea ajutorului lui Putin. Unul dintre ei, Igor Sechin, fost KGB-ist și lider al celei mai mari companii petroliere din țară, este considerat al doilea cel mai puternic om din Rusia, după Putin însuși.


Fenomenul concentrării bogăţiei în mâinile câtorva oligarhi nu se limitează la Rusia. Globalizarea a permis unei minorităţi (din diverse tari) să aibă acces la o bogăție și la o putere fără precedent. Specialiştii în domeniu îi numesc „meritocrația globală” – exemplul perfect al legăturii dintre bani și puterea politică.


În China, cea mai scurtă cale către bogăție este să ocupi o funcţie in nomenclatura Partidului Comunist. Un număr foarte mic de persoane, membri ai Comitetului Permanent al Biroului Politic al Partidului Comunist Chinez, își exercită controlul asupra uneia dintre cele mai mari economii ale lumii. În plus, o nouă categorie socială apărută în China, generatoare de scandaluri politice, rapid mascate, este cea a „tinerilor prinți”, descendenți ai liderilor politici veterani, noua generaţie întruchipând amestecul ciudat dintre marxism-leninism și capitalism.


Pe de altă parte, în întreaga lume, se pune problema dacă, în viitorul apropiat al omenirii, vor fi bogații cu adevărat de acord să renunțe la puterea pe care au dobândit-o atât de ușor sau în ce măsură cetăţenii planetei mai pot influenţa în vreun fel această tendinţă.


Ne-am mai putea întreba dacă, astăzi, situaţia lumii din ultimii doi ani, în condiţii de pandemie, cu toate derutele, restricţiile, fake news-urile, limitarea drepturilor omului – elementele opresive ale statului, în multe ţări, retezând violent orice mişcare de protest, declarând-o ca fiind “ilegală” – câini asmuţiţi de jandarmi asupra manifestanţilor anti-vaccin obligatoriu, oameni loviţi cu bestialitate de alţi “oameni” etc. nu a reprezentat cumva “terenul” favorabil/ haosul pentru manifestarea făţişă a unor tendinţe dictatoriale mascate o vreme.

$$$

 ALBRECHT VON HALLER


Figura centrală a medicinei secolului al XVIII-lea a fost Albrecht von Haller, medic, fiziolog, botanist şi om de litere elveţian. Puternic influenţat de Isaac Newton, Haller a manifestat o încredere modernă în forţa experimentului.


În calitate de fondator al conceptului de excitabilitate, Haller este numit uneori întemeietorul neurologiei şi, deşi a interpretat-o ca pe o manifestare a divinităţii, nu a considerat această viziune drept o dogmă, ci un principiu care trebuie demonstrat. Excitabilitatea poate fi şi astăzi socotită unul dintre principalele semne ale vieţii, alături de metabolism, creştere şi reproducere; structurile nervoase continuă să fie numite uneori „ţesut excitabil".


Prolificitatea lui Haller a devenit legendară - el este autorul a aproximativ douăsprezece mii de articole -, fiind cunoscut, de asemenea, pentru romanele cavalereşti cu tentă filozofică, dar mai ales pentru faimosul poem „Die Alpen”, care descrie farmecul vieţii pastorale în munţii Elveţiei.


Albrecht von Haller s-a născut în Elveţia, la Berna, la 16 octombrie 1707. Părinţii săi, Niklaus Emanuel Haller şi Anna Maria Engel, s-au stins din viaţă lăsîndu-1 orfan la o vârstă fragedă. Crescut de o mamă vitregă într-o gospodărie modestă, Haller era un copil firav, dar precoce, mai ales în materie de limbi străine; încă de la vârsta de opt ani scria articole şcolare, iar la zece ani a întocmit un dicţionar de limba greacă.


Şi-a început studiile de medicină în 1724, la şaisprezece ani, la Universitatea din Tubingen, dar un an mai târziu s-a transferat la Universitatea din Leyda, unde şi-a desăvârşit educaţia sub îndrumarea lui Hermann Boerhaave, cel mai cunoscut (şi probabil cel mai bogat) medic al vremii, a cărui clientelă provenea din întreaga Europă. Boerhaave a exercitat o puternică influenţă asupra lui Haller, care a obţinut licenţa în medicină în 1727.


Cariera timpurie a lui Haller reflectă caracterul enciclopedic al domeniilor sale de interes, de la medicină şi anatomie, până la botanică. Anatomia, ca direcţie de studiu, era slab reprezentată în Universitatea din Leiden, aşa încît Haller a plecat în Anglia şi Franţa, unde a asistat la operaţii şi la disecţii.


La Basel a studiat matematica sub îndrumarea lui Jacob Bernoulli, dar n-a renunţat nici la pasiunea sa pentru botanică. A călătorit în Alpi, unde a adunat o colecţie impresionantă de floră elveţiană şi a dobândit experienţa şi cunoştinţele care au stat la baza poemului „Die Alpen”.


Haller a practicat medicina la Berna, pe atunci un canton important al Federaţiei Elveţiene, între anii 1729 şi 1736, timp în care s-a impus prin cercetările sale în domeniul botanicii şi al anatomiei, ceea ce i-a permis să ocupe catedra de medicină, anatomie, chirurgie şi botanică la Universitatea din Gottingen, în 1736.


Această instituţie, recent înfiinţată, i-a oferit lui Haller, de-a lungul următorilor şaptesprezece ani, şansa de a realiza câteva dintre cele mai importante descoperiri ale sale şi de a crea o renumită şcoală de medicină. In 1747 el a publicat „Primae lineae physiologiae”, o carte de medicină care eclipsa faimoasa lucrare a lui Boerhaave „Institutiones medicae”, evidenţiind cele mai recente descoperiri medicale. Lucrarea lui Haller este considerată primul manual de fiziologie şi medicină. Până la moartea sa, a revizuit-o de două ori.


Cea mai însemnată activitate a lui Haller s-a desfăşurat, cu o oarecare inconsecvenţă, după 1753, când a părăsit oraşul Gottingen pentru a se întoarce la Berna. Acolo a lucrat vreme de cinci ani în serviciul civil şi a devenit directorul Fabricii de sare din Berna. Sănătatea şubredă, suprasolicitarea şi conflictele profesionale au determinat această schimbare de orientare neaşteptată la jumătatea carierei. Însă Haller a continuat să deţină preşedinţia Academiei din Gottingen; el dobândise deja un prestigiu internaţional şi era un corespondent fervent al acesteia.


În 1753 a apărut la Gottingen primul volum din opera centrală a lui Haller care i-a consolidat reputaţia, „Elementa physiologiae corporis humani” („Elemente de fiziologie umană"). Alte şapte volume au văzut lumina tiparului în următorul sfert de secol, înglobând realizările lui în domeniul anatomiei şi fiziologiei.


Cea mai importantă dintre acestea a fost descrierea tuturor organelor cunoscute ale corpului uman, într-o manieră erudită care evalua critic descoperirile înaintaşilor. Lucrarea lui Haller nu era atât descriptivă, cât explicativă, bazată pe ideile newtoniene, inclusiv pe conceptul dinamic al forţei. „Oricine scrie o lucrare de fiziologie", susţinea Haller, „trebuie să explice mişcările interne ale organismului animal, funcţiile organelor, schimburile de fluide şi forţele prin intermediul cărora este susţinută viaţa."


Pentru a demonstra specificitatea funcţiilor pe care le îndeplinesc anumite fibre nervoase şi muşchi, Haller a dezvoltat conceptul de excitabilitate. În timp ce William Harvey explica circulaţia sângelui, Haller a demonstrat că inima nu este un simplu mecanism autoreglator. După părerea lui Haller, contracţiile regulate ale acesteia survin ca urmare a stimulării muşchilor cardiaci atunci când cavităţile inimii se umplu cu sânge.


În continuare, el a demonstrat că funcţionarea tuturor părţilor organismului se bazează pe stimularea lor şi a considerat contracţiile musculare ca fiind rezultatul diverselor forţe mecanice sau chimice. Deşi Haller nu a descoperit rolul pe care îl joacă nervii, tendinţa sa de a căuta răspunsuri prin intermediul experimentelor i-a conferit reputaţia de fondator al neurofiziologiei. El identifica organul animal pe care dorea sa-l studieze şi îi aplica diverşi stimuli.


Răspunsul prin durere sau disconfort 1-a determinat să descrie acel element ca senzitiv sau „iritabil". Într-o frază celebră, Haller scria că fiziologia este „anatomia însufleţită". Totuşi, el nu a fost un mecanicist în termenii rigizi de cauză şi efect. Mai degrabă a aspirat la înţelegerea a ceea ce el considera drept operaţiile unice ale „mecanicii animale". „Excitabilitatea" era o proprietate specifică a animalelor şi nu putea fi redusă la cinetică.


Într-adevăr, deşi a fost un gânditor iluminist, Haller e departe de a fi un mecanicist, ceea ce îl plasează la o distanţă considerabilă de mulţi dintre filozofii francezi mai cunoscuţi. În apropiere de el, de cealaltă parte a lacului Geneva, trăia filozoful Voltaire, întruchiparea spiritului liberal al epocii. Dar Haller, înclinat către pietate, era „lipsit de orice simţ al umorului şi extrem de conservator. Gândea ca un raţionalist şi credea ca un adevărat creştin", scria Henry Sigerist.


Ca şi Newton, Haller considera că legile mişcării au fost încredinţate lumii de către Dumnezeu. Astfel că, în ceea ce este socotită una dintre cele mai mari glume bibliografice din toate timpurile, scânteietorul (şi uitatul) filozof hedonist Julian Offray de la Mettrie i-a dedicat lui Haller pamfletul „Omul ca o maşină” - cel mai sigur mod de a-l îndurera.


Era de aşteptat ca Haller să se aplece şi asupra unui subiect atât de important pentru secolul al XVIII-lea cum a fost embriologia. El s-a angajat într-o dispută complicată cu Caspar Friedrich Wolff, care susţinea teoria epigenetică a dezvoltării, în timp ce Haller credea în teoria preformării. Adepţii teoriei epigenetice argumentau, de exemplu, că puiul de găină se dezvoltă dintr-un ou fertilizat; cei ai teoriei preformării afirmau că sperma stimulează un ovul care conţine deja puiul în miniatură.


Această dezbatere a făcut obiectul unui studiu interesant realizat recent de Shirley Roe, potrivit căruia fiecare om este influenţat de idei extraştiinţifice fundamentale. Abordarea carteziană, raţionalistă a lui Wolff a fost privită cu neîncredere de Haller, care, din punctul său de vedere, nu putea accepta o teorie ce venea în contradicţie cu puternicele lui credinţe religioase. Disputa nu a fost rezolvată.


Insă, după adoptarea teoriei preformării, influenţa lui Haller a împiedicat pentru mulţi ani evoluţia embriologiei. Aceasta era în concordanţă, observa Roe, cu viziunea mai generală a lui Haller asupra ştiinţei, „ca o cale ce ducea spre o mai profundă dragoste şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, departe de pericolul ateismului şi al materialismului". Ecourile disputei se prelungesc până în zilele noastre, elocvente în acest sens fiind controversele privind avortul şi fetusul uman.


Deşi a fost căsătorit de trei ori şi a avut opt copii, Haller, ca şi Newton, avea o personalitate dificilă, dar în ciuda numeroaselor sale excentricităţi s-a bucurat de un mare prestigiu. Era un zwinglian convins (de la Huldreich Zwingli, omologul elveţian al lui Martin Luther) şi a fost chinuit de îndoieli în privinţa credinţelor sale religioase după decesul primei soţii.


Avea o vedere slabă, suferea de o afecţiune a vezicii urinare, de melancolie şi insomnie. (Pentru a scăpa de cea din urmă a devenit dependent de opiu.) La bătrâneţe a ajuns obez, suferea de gută şi nu se mai putea deplasa pentru a colecţiona specimene. Cu toate acestea, numai un an înainte de moartea sa, în 1776, Haller a publicat o vastă bibliografie care conţinea aproximativ cincizeci şi două de mii de lucrări de medicină, şi care era totuşi incompletă. Şi-a găsit liniştea veşnică la 12 decembrie 1777.

$$$

 BARUCH SPINOZA


Baruch Spinoza (1632-1677) a fost un filozof olandez care a combinat raționalismul și metafizica pentru a crea un sistem unic de gândire. Spinoza a fost considerat filozof ateu în secolul al XVIII-lea, dar aceasta nu este o reprezentare complet exactă a opiniilor sale, deoarece nu a negat existența lui Dumnezeu, ci doar a teoretizat că ar putea fi diferit de punctul de vedere ortodox al majorității evreilor și creștinilor. Un susținător al toleranței religioase, redefinirea lui Spinoza a lui Dumnezeu i-a câștigat orice, în afară de toleranța față de opiniile sale în timpul vieții sale.


Tinereţe


Baruch (Benedictus de) Spinoza s-a născut la Amsterdam la 24 noiembrie 1632. Părinții lui Baruch erau imigranți evrei-portughezi care s-au stabilit la Amsterdam în căutarea libertății religioase după ce fuseseră obligați să se convertească public la creștinism în țara lor natală. Baruch a studiat textele ebraice și evreiești, dar apoi a trecut la lucrări filozofice mai ample datorită tatălui său, un negustor de fructe, plătind pentru un profesor privat care să-l învețe latina. Baruch a studiat și știința și a lucrat ca producător de lentile, apoi ceva de specialitate olandeză. Părinții lui Baruch au rămas o prezență importantă în comunitatea evreiască din Amsterdam. Această comunitate nu a apreciat cu bunăvoință părerile mai radicale ale lui Baruch, în special a pune la îndoială atât acuratețea Bibliei, cât și afirmația că aceasta ar fi singura sursă adevărată a istoriei umane. În iulie 1656, Spinoza a fost excomunicat ca eretic. Baruch și-a schimbat numele ebraic într-o versiune latinizată, Benedictus, și s-a retras în filozofie.


În 1660, Spinoza a părăsit Amsterdamul - ultima dată a suferit un atac cu un cuțit în afara unui teatru - pentru a-și desfășura activitatea lângă Leiden. Mai târziu s-a mutat din nou la Voorburg, lângă Haga. Spinoza a lucrat cât și-a putut permite la șlefuirea lentilelor, astfel încât să poată acorda mai mult timp intereselor sale intelectuale. Pe măsură ce reputația sa a crescut, el a primit și subvenții și pensii de la admiratori bogați. Spinoza cultivase până acum corespondență cu unii dintre cei mai importanți gânditori ai Europei, cum ar fi colegul olandez Christiaan Huygens (1629-1695), Robert Boyle (1627-1691) în Anglia și Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716) în Germania. În 1663, Spinoza a publicat „Principiile filozofiei și gândurilor metafizice ale lui Descartes”. În 1673, lui Spinoza i s-a oferit un post de profesor la Universitatea din Heidelberg, dar nu a acceptat-o deoarece exista o condiție, și anume, să nu „deranjeze religia stabilită public”. Spinoza a preferat în schimb libertatea de a-și urma propriul drum către iluminarea intelectuală.


Spinoza omul de știință


Spinoza poate fi cel mai bine cunoscut astăzi pentru filozofia sa, dar a fost foarte interesat și de tendința de experimentare practică care a caracterizat Revoluția științifică. Propria lucrare cu lentile pentru microscoape și telescoape a însemnat că se bucura de o reputație înaltă pentru calitatea instrumentelor sale. Spinoza a experimentat și în metalurgie și hidrodinamică. Pentru Spinoza, știința și religia erau inseparabile, căci el credea că: „Cu cât cunoașterea noastră despre fenomenele naturale este mai mare, cu atât mai perfectă este cunoașterea noastră despre esența lui Dumnezeu”.


Etica lui Spinoza


În jurul anului 1666, Spinoza a finalizat „Etica” în care combină raționalismul și metafizica pentru a explica lumea din jurul nostru și pentru a-și prezenta părerile despre adevăratul rol al umanității și calea către fericire. Lucrarea, scrisă în latină, nu a fost publicată decât în 1677 după moartea lui Spinoza, deoarece autorul era îngrijorat de controversele pe care le-ar fi stârnit. Această lucrare este cea care atrage cei mai mulți admiratori astăzi și pe care unii savanți (dar cu siguranță nu toți) o consideră o contribuție crucială la mișcarea iluminismului, care a căutat să conteste dominația bisericii tradiționale și a concepției ortodoxe în gândirea europeană. Totuși, după cum remarcă istoricul H. Chisick, „Etica” „este atât de departe de empirismul dominant al Iluminismului pe cât s-ar putea ajunge” și, mai departe, „argumentul este diabolic de greu de urmat”. Ultimul punct se datorează, probabil, alegerii lui Spinoza de a-și prezenta ideile ca o serie de axiome și consecințele acestora. Primul punct este făcut pentru că Spinoza îl plasează pe Dumnezeu în centrul sistemului său de gândire. Spinoza, totuși, este departe de a fi ortodox în concepțiile sale religioase, astfel încât pare să ocupe o poziție undeva între lumea spirituală și cea materială. Din acest motiv, el poate fi considerat un gânditor pre-iluminist.


„Etica” este împărțită în patru secțiuni de considerare: Dumnezeu, mintea, emoțiile și servitutea. Titlul complet al lucrării este „Etica demonstrată într-o manieră geometrică”, iar aceasta se potrivește cu abordarea lui Spinoza, deoarece atacă problemele filozofice ale subiectului său ca și cum ar fi o serie de probleme geometrice. El prezintă ceea ce el consideră argumente de probă pentru concluziile sale individuale. Punctele controversate includ afirmația lui Spinoza că Dumnezeu nu trebuie îndepărtat din natură sau din lumea pe care o vedem în jurul nostru și că Dumnezeu și lumea sunt aceeași substanță. Altfel spus, „metafizica lui Spinoza a prezentat o doctrină a unei substanțe cu atributele gemene ale gândirii și extinderii”. Sau, după cum spune S. Law , „Ceea ce noi considerăm două lucruri separate sunt în adevăr, nu entități sau substanțe separate în sine, ci, asemenea ondulațiilor de pe un lac, simple ondulații temporare în singura mare substanță”. Pe scurt, această substanță unică a existenței este „lumea spațio-temporală”.


O consecință a modelului de substanță unică pentru Spinoza este că nu poate exista nicio comunicare posibilă cu Dumnezeu, deoarece Spinoza afirmă că „cine îl iubește pe Dumnezeu nu se poate strădui ca Dumnezeu să-l iubească în schimb”. Spinoza nu neagă, așadar, existența lui Dumnezeu, ci îl redefinește ca fiind exact aceeași cu substanța sa unică, lumea din jurul nostru și ceea ce ne imaginăm. Viziunea ortodoxă este, desigur, că Dumnezeu este separat de lumea pe care a creat-o. Spinoza spune că Dumnezeu este lumea, deoarece el argumentează că Dumnezeu nu poate fi separat de nimic, altfel nu ar fi infinit. Dumnezeu este totul și totul este Dumnezeu. Există o filozofie similară numită panteism, adică o credință că „Dumnezeu este în toate”, dar Spinoza nu a fost cu adevărat un panteist (cum se pretinde adesea incorect), deoarece credea că Dumnezeu este prezent doar în Natura activă (ceea ce am putea numi puterea Naturii), neprezent literal în toate lucrurile create, de la copaci la fluturi. Poziția lui Spinoza înseamnă că Dumnezeu nu este cu siguranță figura personală adesea imaginată. Miracolele sunt, în consecință, imposibile. Biblia nu este cuvântul divin al lui Dumnezeu, ci doar un document istoric foarte interesant. Activitatea religioasă, deși mângâietoare pentru auditor, este inutilă pentru că Dumnezeu pur și simplu nu ascultă.


Există și alte consecințe importante ale monismului lui Spinoza (cum sunt numite sistemele filozofice cu o singură substanță). Spinoza credea că mintea și corpul fac parte din aceeași realitate paralelă și sunt aceeași substanță (în filosofie, aceasta este uneori numită o teorie a dublului aspect). Acest monism evită cu grijă problema de a determina modul în care mintea și corpul interacționează între ele (o problemă pe care mulți alți gânditori au încercat să o rezolve, în special René Descartes). Este, de asemenea, baza pe care unii pretind că Spinoza este fondatorul psihologiei științifice. O altă consecință a monismului este că nu poate exista viața de apoi. Viziunea tradițională este că atunci când corpul moare, mintea merge într-un loc nou, rai sau iad, de exemplu. Acest lucru nu poate fi așa dacă mintea și corpul sunt același lucru. Când corpul moare, moare și mintea (sau sufletul, dacă preferați).


Pentru Spinoza, cunoașterea tuturor lucrurilor trebuie să vină fie prin simțuri, fie prin intelect, fie prin ambele (și nu una sau alta, așa cum au sugerat alți gânditori). Pentru Spinoza, pentru că simțurile sunt atât de nesigure, intelectul este mijlocul cu mult superior, deoarece acesta îi permite individului să-l cunoască, de exemplu, pe Dumnezeu (sau cel puțin unele dintre atributele sale, deoarece nu putem niciodată să-L cunoaștem pe deplin pe Dumnezeu pentru că este infinit). De asemenea, credea că în lumea lui Dumnezeu, totul se întâmplă pentru că Dumnezeu a voit-o și deci nu poate exista nicio alternativă. Oamenii au liberul arbitru în acest sistem în sensul că pot, cel puțin, să perceapă evenimentele eterne și adevărata lor cale. De asemenea, oamenii pot controla mai bine evenimentele dacă pot înțelege mai bine cauzele anumitor evenimente și pot gestiona mai bine reacțiile și emoțiile folosind rațiunea. Acesta, pentru Spinoza, este exercitarea liberului arbitru. Înțelegerea cauzelor ne va aduce și mai aproape de Dumnezeu, deoarece și noi putem (deși pe scurt) să vedem lucrurile „din punctul de vedere al eternității”.


Spinoza este departe de a nega, deci, existența lui Dumnezeu. În orice caz, Dumnezeu este absolut esențial și indivizibil de sistemul de gândire unic al lui Spinoza. Tocmai această indivizibilitate l-a determinat pe poetul german Friedrich Hardenberg (1772-1801) să-l descrie foarte potrivit pe Spinoza drept „intoxicat de Dumnezeu”. Pentru Spinoza, adevăratele cunoștințe religioase și științifice provin ambele dintr-o apreciere a lui Dumnezeu, lucru care poate fi obținut nu prin practici religioase tradiționale sau prin citirea literală a Bibliei, ci prin „practica dreptății și a iubirii față de aproapele”.


Critică și spinozism


Identificarea lui Spinoza a lui Dumnezeu cu Natura este o poziție neortodoxă care i-a determinat pe mulți comentatori din secolul al XVIII-lea să-l considere un ateu, deși unul virtuos, deoarece termenul „ateu” era atunci mai limitat ca înțeles decât este astăzi și semnifica o abatere de la ortodoxie mai degrabă decât o negare totală a existenței lui Dumnezeu. Jean LeClerc, scriind în 1713, l-a descris pe Spinoza drept „cel mai faimos ateu al timpului nostru”, în timp ce filozoful scoțian David Hume (1711-1776) a numit metafizica lui Spinoza „ipoteza hidoasă”. Aceste atribute inexacte au fost greu de îndepărtat. Critici mai rezonabile au venit de la alți filozofi. Unii, precum Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716), au considerat neconvingătoare argumentele lui Spinoza pentru liberul arbitru într-o lume determinată. Alții au ridicat întrebări tulburătoare, cum ar fi de unde vine moralitatea dacă nu există teamă de pedeapsă în viața de apoi? Alții au pus sub semnul întrebării apelul lui Spinoza de a ne controla emoțiile și sugerează că acest lucru nu este nici posibil, nici întotdeauna de dorit.


Principalii critici ai lui Spinoza în timpul vieții sale au venit din religia organizată. Era adevărat că Spinoza a atacat religia și a prezentat ideea că religia a izvorât dintr-o dorință de control politic în „Tractatus theologica-politicus”, publicat în 1670. A fost publicat anonim, dar în curând s-a auzit că autorul ar fi Spinoza. Lucrarea a inclus o reevaluare îndrăzneață a Bibliei ca sursă exactă a istoriei. Mai degrabă, pentru Spinoza și alți gânditori radicali, Biblia este scrisă de oameni failibili din antichitate și, astfel, singura ei valoare în vremurile mai moderne este ca sursă de îndrumare morală și nimic mai mult. Spinoza a cerut o mai mare libertate de exprimare și toleranță religioasă, cu condiția ca autoritatea statului să nu fie niciodată contestată. Spinoza a subliniat, de asemenea, necesitatea ca guvernele să promoveze un mediu de libertate în care oamenii își pot folosi cel mai bine rațiunea pentru a-și cultiva facultățile mentale superioare și astfel să ajungă la fericire. El credea că cel mai bun sistem politic este o democrație constituțională. Așa a fost reacția negativă față de opiniile lui Spinoza în tratatul său politic din aproape toate confesiunile. El nu a mai publicat nicio lucrare majoră în timpul vieții sale. Toleranța pe care Spinoza și-a propus să o extindă la religiile ortodoxe în starea sa perfectă nu trebuia să fie reciprocă.


Părerile lui Spinoza, așa cum am văzut, sunt mult mai complexe decât o simplă credință sau nu în Dumnezeu. Au fost, mai degrabă, un punct mai specific, definiția lui Spinoza a lui Dumnezeu, asupra căruia criticii au obiectat, în special punctul său de vedere conform căruia Dumnezeu nu se amestecă în treburile umane și nu este preocupat de concepte create de oameni precum binele, răul, fericirea și suferința. Pentru Spinoza, Dumnezeu este la fel de neutru ca orice lege a naturii sau a geometriei. De exemplu, legea gravitației dictează că dacă mergi de pe o stâncă înaltă, vei cădea până la moarte. Nu este important de ce persoana cade de pe stâncă sau dacă înțelege pe deplin gravitația sau nu, sau dacă persoana chiar crede în gravitație sau nu. La fel și cu Dumnezeu. Termenul „spinozism” a ajuns să simbolizeze mai târziu o credință atât într-un univers fără Dumnezeu, cât și în materialism (credința că materia gândește și nu există nimic altceva). Niciuna dintre acestea nu a fost afirmații făcute vreodată de Spinoza.


Moarte și moștenire


Spinoza, deci, a fost excomunicat de comunitatea sa. Biserica Reformată din Țările de Jos i-a interzis tratatul politic și aproape că a fost ucis de o mulțime care credea că este spion după ce s-a întors dintr-o misiune diplomatică în timpul războiului franco-olandez (1672-1678). Nu e de mirare că s-a retras într-o viață liniștită de contemplare. Baruch Spinoza a murit la Haga la 21 februarie 1677. Cauza morții a fost tuberculoza pulmonară, care poate fi cauzată de inhalarea particulelor de sticlă la șlefuirea lentilelor. Nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut copii.


După ce a publicat foarte puțin în timpul vieții, gândurile lui Spinoza au devenit mai cunoscute datorită lucrărilor publicate postum, intitulate colectiv „Opera postumă”. În această colecție se aflau „Etica”, „Tratatul de corectare a înțelegerii”, „Tratatul scurt” și „Calculul șanselor”. Spinoza și-a susținut convingerile în ciuda consecințelor personale mari, iar integritatea sa a câștigat admiratori, în special pe filozoful britanic Bertrand Russell (1872-1970), care l-a descris drept „cel mai nobil și mai iubitor dintre marii filozofi”. Cu siguranță, apelul lui Spinoza la toleranță și accentul său asupra necesității de a folosi rațiunea pentru a înțelege mai bine lumea au fost repetate de mulți gânditori ulteriori în timpul Iluminismului.


Filosofia lui Spinoza a atras mult timp în moduri diferite pentru oameni diferiți, așa cum a explicat aici A. Gottlieb:


Poeții Coleridge și Shelley au văzut în ea o religie a naturii. Romanciera George Eliot, care a tradus o parte din el în engleză înainte de a trece la ficțiune, îl plăcea pe Spinoza pentru atacurile sale vehemente la superstiție. Marx îl plăcea pentru ceea ce el considera a fi relatarea lui materialistă despre univers. Goethe nu putea spune exact ce îi plăcea, dar știa că era profund mișcat de ceva sau de altceva.

$$$

 Lemnul de trandafir este atât de dens încât se scufundă în apă. Este folosit pentru instrumente muzicale fine și mobilier de lux, iar miros...