Anxietatea de a conduce - Amaxofobia
Condusul unei mașini înseamnă, mai întâi de toate, libertate de mișcare.
Să poți merge oriunde vrei tu, oricând, să te bucuri de libertate, de aventură, să te poți opri unde vrei pentru a admira un peisaj, poate fi de neprețuit.
Și, odată cu asta, nu mai este necesar să depinzi de altcineva care poate conduce sau de mijloace de transport în comun.
Însă, toate astea vin cu prețul unei imense responsabilități: viața ta și a celorlalți poate sta în mâinile tale.
Asta, împreună cu teama de a nu fi un șofer perfect, adică de a greși în trafic și de a fi criticat de către ceilalți șoferi sau chiar de către cei apropiați, poate duce la amaxofobie - frica de a conduce.
Tot ce mi-am dorit la împlinirea vârstei de 18 ani a fost să învăț să conduc.
Îmi amintesc că eram tare neîndemânatică, nu reușeam să fiu atentă în atât de multe direcții și mi se părea imposibil să le fac pe toate deodată: să fiu atentă la pedale, la treptele de viteză, la oglinzi, la indicatoare și semafoare, la alte mașini, la pietoni, la instructorul meu dar și la gropi.
Da, instructorul meu ținea atât de mult la ,,fetița lui" încât, de fiecare dată când dădeam într-o groapă și nu apuca să tragă el de volan, începea să țipe.
Nu credeam că va fi atât de greu și fiecare oră petrecută la volan, devenise un coșmar. Colegii cu care conduceam în mașină se descurcau mai bine decât mine. Bucuria că voi avea carnet și cineva îmi va împrumuta o mașină să plec spre munte sau spre mare, s-a disipat rapid.
Pe la jumătatea orelor de practică, instructorul meu avea din ce în ce mai puțină răbdare cu mine și mă ținea într-o stare de tensiune continuă.
Nici nu știam ce era mai important: să nu îl enervez pe el sau să învăț să conduc.
Conduceam mai mult pe drumuri de țară și doar rareaori în oraș. De parcări, nu are rost să vorbim, îmi lua o eternitate o parcare laterală iar instructorul era exasperat. Când intram în oraș, anxietatea mea ajungea la cote maxime și aveam momente în care mă blocam și nu mai știam ce să fac.
Am picat de trei ori la traseu și într-un final, mi-am spus că nu e de mine, că nu toată lumea conduce, că pot trăi și fără asta.
După câteva luni în care m-am mai liniștit, mi-am propus să mai încerc o dată dar să fac câteva ore suplimentare cu un alt instructor, pe altă mașină și ca printr-o minune, am început să mă relaxez și am luat permisul din prima.
Acum aveam un act care îmi dădea voie să conduc dar eu însămi nu mi-am mai dat voie.
După 5 ani, mi-am făcut curaj și mi-am cumpărat prima mașină, tot manuală. Nu a fost deloc momentul potrivit iar partenerul de atunci, parcă îi luase locul instructorului meu și se răstea la mine de fiecare dată când șovăiam.
Pentru că asta făceam, nu aveam deloc încredere în mine și în monstrul cu patru roți care părea că el mă conduce pe mine, nu eu pe el.
Tremuram, aveam senzații de greață, transpiram excesiv, îmi creștea tensiunea arterială și îmi apăreau tot felul de contracturi în zona cervicală.
Și asa, mi se oprea motorul în fiecare intersecție când nu porneam suficient de repede, nu reușeam să parchez și îmi era extrem de teamă să nu îmi lovesc mașina sau pe altele.
Astfel, mi se întărea ideea că șofatul nu este pentru toată lumea.
Începusem să fac glume pe seama mea că totuși sunt femeie, sunt blondă și sunt clare motivele pentru care trebuie să mă opresc.
După încă 8 ani, pe mașină automată, m-am decis să mai fac niște ore suplimentare de condus.
În acești 8 ani am lucrat la stima de sine și la încrederea în mine, am învățat să recunosc un abuzator și să pun limite pentru a mă proteja.
În 8 ani în care am făcut terapie săptămânal, am crescut și am înțeles că am dreptul să deranjez, să greșesc, să încurc, să exist și să...conduc; chiar dacă nu o fac perfect.
Am dat peste un instructor minunat care atunci când îmi spunea să fac dreapta și eu făceam stânga, era blând și râdea cu mine.
A avut răbdare la fiecare neatenție a mea și atunci când am scăpat un: ,,Scuze, sunt blondă!" s-a întristat în mod real, m-a privit în ochi și m-a rugat să nu mai spun asta niciodată despre mine.
M-a lăudat cu fiecare mic progres și s-a bucurat odată cu mine la fiecare parcare reușită.
M-a făcut să mă simt în siguranță, nu m-a criticat, nu a ridicat tonul la mine, nu a fost irascibil sau iritat nici măcar o ședință în care el a stat în dreapta mea.
După 12 ani decând mi-am luat permisul, am avut curaj să conduc singură în mașină și îmi amintesc că am plâns, conduceam și plângeam.
De bucurie, de extaz, de satisfacția că nu am renunțat, de recunoștință, mie, instructorului meu, psihoterapeutei mele și partenerului meu care a avut încredere în mine.
Din acel moment mi-a mai luat un an să îmi vindec anxietatea de a conduce: îmi era teamă că îmi va scăpa piciorul de pe frână și voi călca pe cineva pe trecerea de pietoni, îmi era teamă să schimb banda, îmi era teamă să nu stea restul șoferilor să mă aștepte până parchez sau să dau peste oameni nervoși care mă vor înjura.
În doi ani jumătate am avut două tamponări ușoare dar am dat numai peste oameni civilizați.
Și, am reușit.
Acum, abia aștept să conduc, sunt blândă cu mine și cu ceilalți participanți la trafic.
Ascult muzică sau podcasturi în mașină și mi se pare un adevărat privilegiu că am libertatea de a pleca unde vreau eu.
Conduc cu bucurie în București chiar și atunci când aștept zeci de minute în trafic.
Parcările nu îmi ies perfecte și când cineva se uită urât, eu îi zâmbesc.
Îmi amintesc ce mi-a spus cineva demult:
,, Dacă depui prea mult efort pentru a obține ceva, probabil că acel lucru nu este pentru tine".
Poate dar nu întotdeauna.
Uneori e nevoie să încercăm, să muncim, să greșim, să repetăm, să eșuam, să ne străduim și mai mult și abia apoi vom ajunge acolo unde ne dorim.
