&&&

 ELENA CARAGIANI

Istoria femeilor temerare ce au avut zborul în sânge şi au ajuns să zboare luptând cu prejudecăţile unei societăţi ce rezervase femeii un rol domestic şi decorativ este mai puţin cunoscută.

I se refuză eliberarea brevetului

Prima femeie-aviator din România a fost Elena Caragiani-Stoenescu, cea care a demonstrat că şi femeile au capacitatea de a pilota un avion. Născută în 1887 la Tecuci, a fost fiica medicului Alexandru Caragiani şi a Zoniei Radovici. Din adolescenţă, Elena s-a remarcat prin inteligenţă şi curaj; a urmat cursurile Facultăţii de Drept, obţinând licenţa în 1913. O tânără frumoasă şi fragilă, cu o pasiune specială: avioanele, pasiune dobândită de la pionierii aviaţiei româneşti, printre care şi propriul cumnat, Andrei Popovici, cel de-al 11-lea aviator al României.

Această pasiune deosebită pentru zbor i-a creat Elenei Caragiani o imagine total nedreaptă de fiinţă frivolă şi mondenă, ce dorea să se remarce cu orice preţ. Cât de departe de adevăr era această imagine a unei femei tenace care cinci decenii mai târziu ar fi devenit general-aviator.  

Primul zbor al Elenei a avut loc în anul 1912, împreună cu căpitanul Mircea Zorileanu.  Societatea bucureşteană a trăit un şoc atunci când frumoasa Elena s-a înscris la Şcoala de pilotaj a „Ligii Naţionale Aeriene” de la Băneasa, şcoală deschisă în 1912. Ceea ce a părut un capriciu al unei tinere nu foarte avute, judecat ca atare de presa mondenă bucureşteană, a devenit vocaţia primei femei-pilot din România. Elena Caragiani a învăţat să piloteze pe avionul „Bristol-Coandă”, produs la uzina engleză Bristol de către inginerul Henri Coandă, avându-l ca instructor pe aviatorul Constantin Fotescu.

Nici presa, nici opinia publică, nici măcar colegii săi aviatori nu erau pregătiţi pentru o femeie-pilot şi dintru început şi-au manifestat indignarea faţă de prezenţa Elenei la şcoala de pilotaj. Curiozitatea şi aspra judecată la care a fost supusă n-au împiedicat-o însă să-şi continue lecţiile de pilotaj şi să termine şcoala. Dar tinerei i s-a refuzat eliberarea brevetului de pilot de către autorităţile române. Nici chiar Ministrul Învăţământului nu a înţeles importanţa recunoaşterii primei femei-pilot din Regatul României.

Nedreptăţită şi neînţeleasă în ţară, Elena Caragiani a plecat în Franţa, pentru a se specializa şi pentru a primi brevetul de pilot, fără de care nu putea efectua zboruri individuale. La Paris, unde prima femeie-pilot, doamna de la Roche, primise brevetul încă din octombrie 1910, Elena a găsit înţelegere şi admiraţie pentru priceperea sa. A absolvit cu brio Şcoala de Aviaţie Civilă de la Mourmelon le Grand, obţinând brevetul internaţional de pilot-aviator nr. 1591 din 22 ianuarie 1914.  

A fost una dintre primele zece aviatoare brevetate din lume.

Iubită în întreaga lume

Prima aviatoare româncă a fost apreciată la Paris pentru bravura sa, nu doar pentru frumuseţe. A primit brevetul de pilot şi a fost angajată să zboare şi să scrie articole, reportaje de război din avion. Admirată şi iubită, Elena Caragiani şi-a reprezentat cu cinste ţara nu numai Europa, dar şi în SUA.  

Atunci când a ajuns la New York toate ziarele americane au scris despre sosirea româncei-aviatoare, i-au luat interviuri, fiind prezentată ca o personalitate marcantă venită din Europa. A fost primită cu admiraţie de către opinia publică americană, iar presa americană a însoţit-o de-a lungul periplului său american. Şi-a adus avionul personal şi a declarat: Eu vreau să văd America aşa cum o văd păsările!

Americanii au preţuit-o pe această femeie îndrăgostită de zbor, care se supunea benevol unor antrenamente istovitoare şi care zbura ca un pilot adevărat. N-au tratat-o ca pe o ciudăţenie, au sărbătorit prezenţa ei în SUA.

În februarie 1914 a plănuit să încerce să îl însoţească pe lt. S. C. Porte, ce urma să facă un zbor peste ocean. Datorită timpului nefavorabil a zburat puţin în SUA şi şi-a amânat visul de a traversa oceanul pentru anul viitor, dar întâmplările istoriei i-au zădărnicit planurile.

Lupta cu prejudecăţile

La întrarea României în Primului Război Mondial, în 1916, tânăra aviatoare s-a întors la Bucureşti şi şi-a oferit serviciile pentru a face legătura dintre comandamentele armatelor, pentru misiuni periculoase, dar ajutorul i-a fost refuzat de către conducătorii Armatei Române. A cerut să i se încredinţeze transportarea cu avionul a persoanelor grav rănite, să pună bazele aviaţiei sanitare, să transporte medicamente, să-şi ajute ţara cu tot ceea ce putea. Răspunsul a fost negativ!

Elena Caragiani era femeie şi avionul ei nu putea zbura în slujba României!

După îndelungi insistenţe a fost primită ca infirmieră la un spital de campanie din Iaşi. Activă şi iubitoare de ţară, a organizat la Tecuci, în casa părintească, un cuib al aviaţiei româneşti şi a condus un spital improvizat pentru răniţii din zonă.

Ani de-a rândul a fost nevoită să lupte cu prejudecăţile unei societăţi ce plasa femeia în sfera casnică sau mondenă, cu atitudinea presei care o prezenta ca pe o amazoană dornică de senzaţii tari, nedreptăţindu-i talentul şi dorinţa de a-şi servi ţara.

După ce absolvise Facultatea de Drept  a fost admisă în Baroul Bucureşti ca prima femeie avocat, însă autoritatea superioară a anulat decizia şi i-a retras acest drept, pe motiv că o femeie nu poate activa ca avocat. Autorităţile i-au sugerat să-şi găsească un post în administraţie.

S-a căsătorit, după război, cu avocatul Virgil Stoenescu. Obosită să-şi revendice drepturile, a plecat din ţară, la Paris şi apoi în Mexic, pentru a face reportaje aeriene. Bolnavă de tuberculoză s-a retras în ţări mai calde.

Prea multe mărturii directe despre prima femeie pilot nu avem despre ea. Elena Caragiani şi-a distrus toate însemnările adunate într-o viaţă, iar puţinele mărturii despre ea provin de la sora ei, sub forma unor fotografii şi a unor vederi trimise de la: Polul Nord, India, Japonia, Africa, Mexic.

A fost răpusă de tuberculoză în anul 1929 şi înmormântată în Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Surse:

-V. Firoiu, Amazoanele cerului, Editura Albatros, 1980

-Constantin C. Gheorghiu, Îndrăgostitele cerului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984 

-Elena Şenchea-Popescu,  Feme ia celesta, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983

&&&

 F. SCOTT FITZGERALD

Dacă ar fi să îmi aleg o perioadă din trecut în care să pot călători, cred că aș alege începutul de secol XX, mai exact anii '20. Hemingway, Fitzgerald, Joyce, Miller sunt numai câțiva dintre scriitorii pe care i-aș putea citi, așteptând cu sufletul la gură următoarea lor carte.

Dintre aceștia, curiozitatea mea s-a îndreptat în special către Francis Scott Fitzgerald. Recunosc că ecranizarea din 2013 a cărții sale de referință, Marele Gatsby, mi-a influențat această alegere și m-a făcut să mă întreb: cât de mult Gatsby este în Fitzgerald? Cât de mult Fitzgerald e în Gatsby?

Pentru început, ambii sunt de origine modestă și au o puternică dorință de îmbogățire. Tatăl lui Scott devine șomer când băiatul avea 12 ani și sursa principală de venit era o moștenire primită de mama acestuia. Începe facultatea la Princeton, dar preocupările literare îi scad interesul pentru învățătură, astfel că nu își finalizează studiile. După ce execută stagiul militar, începe să își construiască visul de a deveni un mare scriitor și de a se îmbogăți.

Primul roman, This side of paradise (cu titlul inițial The Romantic Egotist) a fost scris la 19 ani, în timp ce Fitzgerald era în armată și se temea că va fi trimis să lupte în Primul Război Mondial. Editura Scribners a acceptat să i-l publice, trei ani mai târziu, după revizuire, când a devenit printre cele mai cunoscute cărți ale anului.

Zelda

În 1918 o cunoaște pe Zelda Sayre, cea care avea să-i fie soție și muză. Zelda era o tânără frumoasă, cu o personalitate puternică, îi plăcea să flirteze și își dorea un bărbat cu o condiție materială bună. Se potrivea perfect modelului de femeie supra-numită „flapper", definitoriu pentru acea perioadă, ridicat la rang de personaj literar - femeia rebelă, emancipată, frivolă, la modă.

Despre Zelda aș putea scrie un articol de sine stătător. Scrie, dansează, pictează. Din câte am citit, influența ei asupra creației lui Fitzgerald a fost semnificativă; toate personajele feminine îi seamănă Zeldei, iar multe secvențe din romanele lui sunt oglindirea experiențelor prin care cei doi au trecut, fie că e vorba de o petrecere extravagantă, o noapte de beție și dezmăț, sau certuri interminabile. Căci pe cât de multă pasiune există între cei doi, pe atât de multă controversă și suferință. Viața tumultoasă, caracterizată adeseori de excese și-a pus amprenta asupra destinului celor doi.

Marea dorință a lui Fitzgerald era să scrie romane și să se îmbogățească din scris, dar din cele patru (cu titlu original, This Side of Paradise, The Beautiful and Damned, The Great Gtasby, Tender Is the Night), doar primul s-a bucurat de un mare succes financiar. Marele Gatsby nu a fost foarte bine primit de public, poate pentru că, așa cum am citit undeva, nimeni nu își dorea să citească o carte care punea în lumină viciile epocii. Astfel că își căuta și alte surse de câștig, scriind scenarii de film, sau povestiri „comerciale", în ziare și reviste ca Saturday Evening Post și Esquire.

Relația dintre Fitzgerald și Hemingway este un alt aspect interesant de explorat. Inițial am fost tentată să o numesc legătură de prietenie, dar se pare că a fost una cu suișuri și coborâșuri. S-au cunoscut în Paris, pe vremea când Fitzgerald se bucura de faima primului său roman și Marele Gatsby era în curs de publicare. Hemingway era încă un scriitor obscur, dar ale cărui povestiri au primit aprecierea lui Fitzgerald, astfel încât acesta l-a recomandat pe Ernest editorului său. După ce Hemingway a început să-și consolideze reputația de mare scriitor, relația lor s-a răcit. În plus, Hemingway nu aproba relația cu Zelda, care i se părea nocivă pentru Scott și îl acuza pe acesta de servilism față de gusturile publicului.

„The Crack-up”

Pe măsură ce înaintează în vârstă, Fitzgerald devine din ce în ce mai dependent de alcool. Nu se mai bucură de succes la fel ca la debut, Zelda este mai mult internată în spital, situația financiară e din ce în ce mai precară. Această perioadă de declin a anilor 30 este reflectată într-o serie de trei eseuri publicate în Esquire, la începutul lui 1936 (primul dintre acestea intitulându-se „The Crack-up” – Prăbușirea” ). La doar câțiva ani după, în 1940, la vârsta de 44 de ani, moare în urma unui atac de cord.

Cred că Fitzgerald se încadrează în categoria scriitorilor care sunt cu adevărat celebri și apreciați mai degrabă postum, decât atunci când erau în viață. Prin urmare, dacă sunteți interesați de mai multe detalii despre viața acestuia puteți găsi numeroase cărți, filme, interviuri dedicate. Pentru mine, el este un exponent și un cronicar al epocii Jazz,  cu o fascinație aparte.

&&&

 LIMBILE CEL MAI DIFICIL DE ÎNVĂȚAT

Deşi există persoane cu abilităţi deosebite în asimilarea unei alte limbi decât cea maternă sau care, poate, au o motivaţie mai puternică de a face acest lucru (plăcerea/ necesitatea de a o învăţa), există, în lume, limbi cu un mare grad de dificultate (pentru oricine, la orice vârstă), fie pentru că acestea nu seamănă deloc cu limba nativă a persoanei care se implică intr-un astfel de demers, fie pentru că fonetic, lexical, gramatical sunt extrem de complicate.

Evident, asemănarea unei limbi cu cea maternă sau apartenenţa la acelaşi grup lingvistic (limbi latine, germanice, slave etc.) este primul lucru care facilitează sau nu învățarea unei limbi străine. Pentru un spaniol, de exemplu, învățarea limbii italiene sau portugheze va părea mai puțin complicată decât pentru un coreean sau invers.

Trăim într-o lume mai interconectată ca oricând, iar cunoașterea uneia sau a mai multor limbi moderne este un atu incontestabil în căutarea unui loc de muncă, permite, în perioada formării profesionale sau la job, accesul la surse diverse de documentare, ajută la lărgirea universului cunoaşterii, la imbogătirea orizontului cultural, la cultivarea hobby-urilor (călătorii, literatură, muzică, IT etc.).

În plus, învăţarea unei limbi străine este un exerciţiu intelectual cu multe beneficii, la orice vârstă – flexibilitate în gândire, creşterea capacităţii cognitive şi analitice, nuanţarea limbajului şi îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare. La toate acestea se adaugă posibilitatea de a atinge mai repede obiectivele profesionale.

O reputată jurnalistă americană, Flora Lewis, spunea că: „A studia o limbă străină nu înseamnă doar să înveți alte cuvinte pentru aceleași lucruri, ci și să înveți un mod diferit de a gândi acele lucruri”. Până la urmă, „Limba este foaia de parcurs a unei culturi, iți spune de unde vin oamenii ei și unde se duc” (Rita Mae Brown, scriitoare).

Lingvişti din diverse ţări, dar şi UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură), care are, printre alte obiective, traducerea și difuzarea literaturii din diverse culturi, consolidarea unei societăţi a cunoaşterii, bazată pe informaţie şi comunicare, protejarea siturilor care fac parte din patrimoniul mondial etc., au stabilit, pe baza mai multor criterii, că dintre limbile străine cel mai dificil de învăţat fac parte următoarele:

Cea mai dificilă limbă din lume – chineza (limba mandarină)

Prima dintre limbile străine cel mai dificil de învăţat este chineza, care este, de altfel, şi cea mai vorbită în lume, de peste 1,3 miliarde de oameni. Este limbă oficială în China, Taiwan şi una dintre limbile oficiale din Singapore (un oraș-stat și o țară insulară, cea mai mică țară din Asia de Sud-Est şi despre care se spune că face parte din primele zece cele mai moderne orașe din lume). De asemenea, chineza este una dintre limbile oficiale ale Organizației Națiunilor Unite (ONU).

Limba chineză cuprinde mai multe dialecte, dintre care cel mai cunoscut, care stă şi la baza limbii chineze moderne, este mandarina. Diferenţele dintre dialecte sunt foarte mari, făcând uneori imposibilă comunicarea orală dintre locuitori din zone diferite, dar care se pot înţelege în scris, deoarece scrierea, bazată pe ideograme, indică numai sensul, nu şi pronunţia cuvintelor. Ideogramele sunt semne grafice, care notează un cuvânt nu prin litere, ci prin desemnarea noțiunii.

Caracterele chinezeşti sunt logograme – simboluri care reprezintă un cuvânt, o formulă sau o frază. Un chinez cult recunoaște aproximativ 6 000-7 000 de caractere, un dicţionar inregistrează circa 40 000 de caractere. Numai pentru a citi un ziar, de pildă, este necesară recunoaşterea a peste 3 000 de caractere, iar nivelul de alfabetizare in China este definit prin recunoaşterea a circa 2000 de caractere.

Pinyin este sistemul de transpunere a limbii chineze standard în alfabet latin. În acest sistem sunt folosite toate literele latine, la care se adaugă patru semne diacritice, care indică tonurile din limba chineză – „plat”, „crescător”. „descrescător”, „Descrescător – crescător”. Pentru că este o limbă „tonală”, același cuvânt poate fi pronunțat în moduri diferite și, prin urmare, poate avea înțelesuri diferite.

Locul al doilea, limba greacă

Locul al doilea în Top 10 limbi străine cel mai dificil de învăţat este ocupat de limba greacă, de origine indo-europeană, unică în sensul că nu există legături/ asemănări cu alte limbi (ca între limbile romanice, de pildă), una dintre cele mai vechi (născută în urmă cu peste 3 000 de ani), o limbă de cultură excepţională, dacă avem în vedere mitologia, literatura, filosofia, ştiinţele antichităţii greceşti, de la Herodot, Homer, Platon, Aristotel, Socrate, la Democrit, Pericle, Pitagora, Hippocrate etc., care au influenţat major cultura europeană.

Dificultatea de a învăţa această limbă (care, la începuturi, era scrisă de la dreapta la stânga) vine din faptul că este o limbă flexionară neaglutinată (într-o limbă aglutinată, pentru a exprima raporturile gramaticale, la rădăcina cuvintelor se adaugă afixe – prefixe, sufixe – distincte), ceea ce nu se întâmplă în greacă.

Limba greacă modernă (neogreaca), ale cărei începuturi sunt legate de Căderea Constantinopolului (1453), este a cincea etapă în evoluţia acestei limbi (după greaca miceniană, greaca antică, a perioadei elenistice și greaca medievală).

Alfabetul grecesc, existent încă din secolul al IX-lea i.Hr., a stat la baza celui latin, chirilic, armean și a multor altor sisteme de scriere, iar un număr important de cuvinte din latină, română, franceză și engleză provin din greacă, împrumutate în diverse contexte istorice şi culturale. Chiar cuvântul „alfabet” provine din limba greacă – de la literele grecești α (alfa) și β (beta) – primele două litere ale alfabetului grecesc.

Locul al treilea, limba arabă

Limba arabă, comună (în varianta scrisă) tuturor ţărilor arabe, din Orientul Mijlociu, până în Africa de Nord, plasată pe locul al treilea în cadrul limbilor străine cel mai dificil de învăţat, este cea mai mare subramură în uz, ca număr de vorbitori (peste 280 de milioane), din cadrul familiei de limbi semitice.

În comunicarea orală, se folosesc numeroase dialecte, foarte diferite unele de altele şi foarte diferite de araba literară (standard). Existenţa unei variante „superioare” a unei limbi, care se bucură de prestigiu, este utilizată în şcoală, cultură, literatură, discursuri publice etc., şi a alteia, exclusiv orală, colocvială, învățată în familie, în mod natural, folosită în conversațiile zilnice, este un fenomen care, în lingvistică, se numeşte „diglosie”.

Apariţia diglosiei in arabă se explică prin vocabularul imens şi morfologia extrem de complexă a acestei limbi. De asemenea, sinonimia impresionantă este un alt fenomen care face ca limba arabă să fie una dintre cele mai dificile. De exemplu, substantivul „apă”, din limba română, se poate traduce in arabă prin aproximativ 170 de sinonime.

De remarcat că, în cultura arabă, caligrafia (arta și deprinderea de a scrie frumos) se bucura încă de o deosebită preţuire, fiind considerată o formă majoră de artă, spre deosebire de spaţiul european, unde această preocupare (pentru caligraafie) a dispărut de multă vreme.

|Locul al patrulea, limba islandeză

Islandeza, vorbită în ţara insulară din nordul Scandinaviei, Islanda, aparţine grupului limbilor germanice. Deşi seamănă, până un punct, cu norvegiana, suedeza, daneza, limba islandeză este unică şi foarte greu de învăţat, pentru că, dată fiind poziţia geografică izolată, a conservat multe forme arhaice, moştenite din era vikingilor (războinici, colonizatori, negusori scandinavi, din Evul Mediu, strămoșii popoarelor germanice nordice din epoca actuală).

În limba islandeză sunt prezente şi două litere care nu există în nicio altă limbă modernă – thorn sau þorn (Þ, þ) şi eth sau eða (ð, care corespunde grupului consonantic/ sunetului “„th” din limba engleză).

Locul al cincilea, limba japoneză

Limba japoneză (nipona) este vorbită de peste 127 de milioane de locuitori din „Țara Soarelui Răsare”, dar şi din Hawaii, Taiwan. Sunetele din această limbă sunt relativ puţine, dar marea dificultate în învăţarea acestei limbi provine din faptul că diferenţierea dintre sensurile cuvintelor se face frecvent prin intonaţie / accent.

În scrierea limbii japoneze moderne se folosesc patru sisteme de scriere – kanji, hiragana, katakana și rōmaji – împărţite şi subîmpărţite în mai multe categorii, în funcţie de pictogramele (ideogramele) folosite.

Invăţarea limbii japoneze poate fi o „punte” spre invăţarea altor limbi asiatice si oferă posibilitatea inţelegerii fascinantei culturi si civilizaţii japoneze, chiar si numai pentru faptul ca există limbaje diferite in funcţie de context si formule de politeţe care trebuie respectate cu stricteţe. Mai mult decât atât, cei care invaţă japoneza, dat fiind avansul tehnologic al acestei ţări, pot inţelege mai bine tehnologia de vârf si pot beneficia de o serie de oportunităţi profesionale.

Locul al şaselea – limba finlandeză

Limba finlandeză este de origine fino-ugrică, o subfamilie a limbilor uralice, cele mai importante fiind, alături de finlandeză, maghiara şi estoniana (estona). Ceea ce face ca finlandeza să ocupe locul al şaselea în Top 10 limbi străine cel mai dificil de învăţat este gramatica foarte complicată – un specific al acestei limbi fiind că, de exemplu, substantivele şi adjectivele îşi schimbă forma în funcţie de rolul lor într-o propoziţie. În plus, sensul cuvintelor se schimbă după diferenţa de „durata” a consoanelor şi a vocalelor.

Locul al şaptelea – limba germană

Germana este limbă maternă pentru majoritatea locuitorilor din Germania, Austria, Elveţia, Luxemburg, Liechtenstein, estul Belgiei. Este o limbă dificil de învăţat din mai multe puncte de vedere – pronunţia „dură”, topica riguroasă (în propoziţii şi fraze), cuvinte lungi, cuvinte noi obţinute prin alăturare şi care au un sens total diferit faţă cuvintele de bază, expresii numeroase etc.

Limba germană este vorbită de peste 180 de milioane de persoane, ceea ce o plasează pe locul 10 în lume după acest criteriu.

Locul al optulea – limba norvegiană

Norvegiana face parte din grupul limbilor nordice şi, ca şi islandeza, este o limbă conservatoare, dificultatea de a învăţa această limbă venind din regulile de pronunţie („tonurile” schimbă sensurile cuvintelor), dar şi din existenţa a patru variante ale limbii scrise şi a unor diferenţe importante între limba scrisă şi cea vorbită.

Locul al nouălea – limba daneză

Limba daneză (circa 6 milioane de vorbitori) funcţionează după principiul etimologic (nu se pronunță așa cum se scrie), ca multe alte limbi de altfel, dar dificultatea de a o învăţa ţine, în primul rând, de sistemul de pronunţie, unic din multe puncte de vedere.

De exemplu, un aspect specific îl reprezintă aşa-numita „ocluziune glotală” (stød), care constă în întreruperea rostirii unui sunet prin închiderea coardelor vocale, într-un mod natural, pe o silabă accentuată (ca atunci când tuşim, dar fără un efort sesizabil). Apoi, lungimea unei vocale, în pronunţie, depinde de sensul cuvântului. Învăţarea pronunţiei corecte nu se poate face decât prin memorarea fiecărui cuvânt în parte.

Locul al zecelea – limba franceză

Ultimul loc în Top 10 limbi străine cel mai dificil de învăţat este ocupat de limba franceză, limbă latină, ca şi limba română, dar care funcţionează după principiul etimologic (se scrie într-un fel, se pronunţă în alt fel), nu fonetic (cuvintele se pronunţă aşa cum se scriu).

Franceza este a şasea cea mai vorbită limbă de pe glob (circa 220 de milioane de vorbitori) şi a doua din Europa, după limba engleză. Este limba oficială în 29 de ţări, una dintre cele şase limbi de lucru ale ONU, una dintre cele trei ale Uniunii Europene, singura limbă oficială a Uniunii Poştale Internaţionale.

Pentru noi, românii, franceza nu pare o limbă greu de învăţat, date fiind originea comună latină şi o îndelungată istorie a legăturilor culturale dintre România şi Franţa. Pentru vorbitorii altor limbi (nelatine), dificultăţile limbii franceze se leagă de regulile fonetice şi de cele gramaticale.

Limbile străine cel mai uşor de învăţat

Ca şi în  limbile străine cel mai dificil de învăţat, şi în cazul limbilor străine cel mai uşor de învăţat, gradul de dificultate este în strânsă relaţie cu asemănarea dintre limba maternă şi cea străină, cu influenţa culturală a limbii de învăţat şi, desigur, cu motivaţia personală.

Pentru vorbitorii nativi de limbă română, limbile mai uşor de învăţat sunt limbile de origine latină – italiana, spaniola, portugheza, inclusiv franceza, considerată, de alţii, o limbă dificilă.

La modul general, potrivit statisticilor, limbile cele mai accesibile sunt: catalana (vorbită în Catalonia, comunitate autonomă a Spaniei, şi pe anumite teritorii din Andorra, între Spania şi Franţa, in Italia, in anumite regiuni din Franţa), italiana, portugheza, engleza, româna, afrikaans (o formă simplificată a limbii olandeze, vorbită mai ales în Africa de Sud, unde este una dintre limbile oficiale), rusa, malaieza (vorbită în Indonezia, Brunei, Singapore, Filipine, în Insula Crăciunului, în Australia).

Dacă engleza (cu un total de circa 400 000 de cuvinte) figurează pe lista limbilor uşor de învăţat, aceasta se explică nu prin simplitatea regulilor (fonetice, lexicale, gramaticale), ci prin faptul că, fiind una dintre cele mai folosite limbi din lume (în jur de 400 de milioane de vorbitori), cu un prestigiu cultural incontestabil, a devenit extrem de populară pe glob, ca limbă oficială în 67 de ţări, în 27 de entităţi nesuverane, în organizaţii/ instituţii internaţionale, utilizată in mass-media, tehnologie, Internet etc. Este cea mai studiată limbă secundară din lume, devenind familiară multor vorbitori aparţinând unor alte limbi şi culturi.

Răspândirea acestei limbi este şi motivul pentru care engleza este numită „limba globală” a epocii moderne.

Limitele limbajului sunt limitele realităţii fiecăruia

La momentul actual, au fost inventariate 6 912 limbi care se vorbesc în lume (255, în Europa, 2165, în Asia, circa 2015, în Africa, în jur de 1 000, în America), iar apariţia,istoria si evoluţia acestora constituie una dintre cele mai mari enigme ale societăţii umane, în pofida explicaţiilor stiinţifice, care acoperă doar parţial această realitate.

Un cunoscut etnolog francez, Andre Leroi-Gourhan, spunea că „limitele limbajului sunt limitele realităţii fiecăruia”. Practic, nimic nu există fără a fi şi în limbaj si invers. Fără limbaj, omul nu ar fi evoluat, nu ar exista cunoastere, imaginaţie, capacitatea de reflecţie, creativitate. Prin felul în care comunicăm, prin cuvinte, se structurează personalitatea, relaţiile interumane.

Aşadar, însuşirea limbii materne, în toate nuanţele ei, grija pentru a o păstra „curată”, în ceea ce are specific, învăţarea unor limbi străine, indiferent de gradul lor de dificultate, toate deschid, pentr u fiecare, orizonturi mai largi, structurează gândirea, dezvoltă inteligenţa şi orizontul cunoaşterii.

&&&

 ALEANDRU MACEDONSKI - VIAȚA SENTIMENTALĂ

„Încercând să definim viața sentimentală a lui Alexandru Macedonski cu acea aparentă lipsă de discreție a biografului care poate fi uneori învinuit că explorează încă prematur unele zone, ceea ce surprinde este lipsa marelui elan erotic, sau măcar transfigurarea pasiunii incandescente. În locul său constatăm doar existența – la limită – a obișnuitelor și nu prea profundelor tulburări ale unei iubiri ca multe altele și, pe alocuri, nici atât. Nimic din ținuta îndrăgostitului fatal, romantic și vaporos la Macedonski. Niciuna din frământările obscure, adânci și zguduitoare ale dragostei, reținute de posteritate, pe care poeții se simt îndemnați să le dea forma confesională a versurilor. Legăturile sale trecătoare din adolescență n-au pregătit nicio dragoste mare. Ajuns la maturitate, spiritul lui Macedonski nu pare să fi fost atras în chip fundamental de nicio femeie. Departe de  a ne gândi la cine știe ce motive ascunse, cheia adevăratei explicații stă în temperamentul poetului.

Egotistul Macedonski nu se iubea decât pe sine

Inutil a merge cu minte prea departe, când egocentrismul lui Macedonski se opunea principial la orice îndemn de proiectare în afară, de smulgere totală, până la uitarea de sine, din permanenta sa autocontemplare. Asemenea eroului său Thalassa, poetul era un „suflet ce se închisese în el ca într-o cetate”. Preocuparea constantă de eu împiedică deci în mod firesc absorbirea într-un sentiment atât de cuceritor, cel mai exclusiv din toate, care este iubirea. Singură o mare pasiune putea să-i umbrească și să lupte cu succes împotriva violenței amorului propriu, dar pe aceasta se pare că el n-a avut-o niciodată în forme vibrante. Am spune că egotistul Macedonski nu se iubea, în ultimă analiză, decât pe sine. De unde și lipsa inocentă, organică de afectivitate excepțională pentru femeie. „Chiar în amoruri – băga el de seamă – egoiștii nu se iubesc decât pe dânșii”. Or, poetul era într-adevăr un mare egoist. Răspunzând o dată la întrebarea ce iubiți mai mult?, el mărturisi într-o deplină sinceritate și consecvență cu sine: „Pe mine”.

Absența cultului erotic mai vine la Macedonski și dintr-o altă cauză adâncă. Egocentrismul său exacerbat este dublat de un entuziasm latent, fundamental, purificat de orice scorii instinctuale. Firile entuziaste de specia poetului trăiesc într-o abandonare pură, neîncetată. Sufletul unui astfel de individ este o revărsare continuă de efuziuni lipsite de obiect sau finalitate. Însă iubirea fără obiect concret este moartă, inexistentă, ceea ce înlătură în ultimă analiză și ipoteza unei pasiuni ideale, desexualizate. Erotica, fie si de tip mistic, este legata în chip necesar de un număr de reprezentări, dar afectivitatea poetului era mai curând impersonală, eliberată de orice convergență sau urmă de obiect.

Frigiditate sentimentală

Cazul particular al lui Macedonski se complica și mai mult prin aceea că fondul său adânc de afectivitate nu mai ajunge să se cheltuiască în afară, pe o ființă iubită, solicitat cum era în chip violent, uneori chiar exclusiv, de marile pasiuni abstracte ale temperamentului său artistic. Încă din adolescență, obsesia prematură a gloriei îi abătea în chip ocult gândurile de la o amourette oarecare, superficială și burgheză, incapabilă să înțeleagă pasiunile absolute. La maturitate, visul său tot mai grandios de creație capătă cu timpul o preeminență cvasiabsolută asupra iubirii comune. Poetul își iubește cu o mare pasiune ideală în primul rând opera, și Macedonski a trăit cu o mare intensitate tocmai acest complex sentiment de paternitate și iubire pentru proiecția artistică a personalității sale, tipică la creator, având ca urmare o anume frigiditate sentimentală în relațiile cu femeia. Pentru astfel de temperamente abstrase, care contemplă frumosul cu ochi atât de exigenți și extatici, este firesc ca dragostea umană, terestră să apară destul de relativă, impură și nesatisfăcătoare. Macedonski era deci mult prea fin ca să nu sufere de pe urma unor imperfecțiuni spirituale ale femeilor întâlnite în cale. El are în această privință optica artistului de tipul Baudelaire, care învinuia pe femeie în Mon coeur mis a nu că este în totul prea „naturală”. De unde la poet o anume misoginie latentă, instinctuală, de nuanță artistică.

Unor astfel de temperamente excesive femeia le apare dominată organic doar de funcția procreației, incapabilă de transcendere, legata prea mult de viața diurnă. Viziune unilaterală, desigur, dar curentă printre literații celibatari și „esteți” ai secolului al XIX-lea, care priveau femeia, în chip egoist, individualist, drept o piedică în calea înfăptuirii idealului estetic. „Omul care se consacră creației literare – proclamau frații Goncourt – n-are nevoie de afecțiune, de femei, de copii, inima sa nu mai există, el nu este decât creier.” Poziție, în treacăt fie zis, de o mare sterilitate, dar este aproape sigur că Macedonski gândea uneori, în sinea sa, cam același lucru. De aici și vadita reticență, neîncrederea, locul minim pe care poetul îl acordă femeii în intimitatea sa morală.

Macedonski era deci departe de a fi un temperament sentimental, capabil de efuziune erotică prelungită, extatică. Toată capacitatea sa reală de afecțiune se cheltuia mai întâi pe sine, apoi pe opera sa, în sfârșit, se proiecta asupra cenaclului, la regimul căruia izbutește să-și convertească foarte repede întreaga familie. Vocația sa înnăscută de magistru se traduce în forme atât de cuceritoare, încât toate simțămintele familiale, de o parte și de alta, se purifică treptat, sfârșind prin a se identifica în totul cu aspirația sufletească dominantă a casei Macedonski, care este și rămâne mereu Poezia.”

„Egocentricul Macedonski este în același timp un mare timid, împiedicat de orgoliu să se destăinuie, să-și dea pe față în chip confesional sentimentele, și, într-adevăr, toate mărturiile vorbesc de un Macedonski stângaci și timid cu femeile, rezervat și pudic. El fuge de societatea excesiv mondenă, zgomotoasă și superficială, detestă „balul public” de pe străzile Bucureștiului, are repulsie pentru femeile ușoare sau măcar cochete: „Nu este în firea mea – mărturisește deschis poetul – să mă amestec printre tinerii de „bon-ton”, vânători de zestre nu sunt; decoltările cucoanelor, sprâncenele lor cele câteodată prea negre, dinții lor câteodată prea albi nu mă farmecă decât în marginile cuviinței”.

Deși ieșea mai în fiecare seară la cafenea, sau la berărie, în tovărășia discipolilor, colocviile sale nu alunecau niciodată spre licență sau urgie. Lipsa femeilor facile nu era de fel simțită, iar când, odată, el este atras, împreună cu întreaga sa societate, în apartamentul unei demimondene, asistența trece printr-un moment penibil. Invitat să recite ceva, în prada unui dezgust neacoperit, Macedonski începe:

Mi s-a păru întotdeauna un ce scârbos și crud 

Ca dup-o noapte de urgie, pe buze încă de vin ud,

Să te cobori în acea ocnă la care s-află condamnate 

Nefericitele ființe ce se numesc prostituate.

Mi s-a părut întotdeauna că este-o crudă profanare

Să uiți că mumă ți-e femeia și că în pântec te-a purtat,

Nepăsător să pui pe buze o fioroasă sărutare

Precum se pune un stigmat.

„Le-am spus ceva pe înțelesul lor – încerca el să se scuze, stânjenit vizibil. Ce rost ar fi avut în asemenea mediu și cu astfel de decor să spui:

Vestalelor, încă o noapte de fericire vă mai cer

sau

Veniți, privighetoarea cântă și liliacul a-nflorit”?

A simțit vreodată poetul necesitatea extazului erotic, a transfigurării prin dragoste, el, care era împins din instinct doar spre contemplație estetică? A descoperit Macedonski, cu alte cuvinte, absolutul în femeie? N-am îndrăznit să afirmăm aceasta. Prea senzual ca să se mențină la tensiunea adevăratei iubiri pur spirituale, documentele nu fac în această privință nicio mărturie, și de altfel temperamentul său frenetic, egolatru, timid și oarecum misogin se op unea oricăror încercări de idealizare.”

**'

 MAUSOLEUL DIN HALICARNAS

În secolul al IV-lea i. Hr. regina unei mici provincii asiatice ridică în capitala regatului său, Halicarnas o construcţie impresionantă, considerată în Antichitate una dintre cele şapte minuni ale lumii: Mausoleul din Halicarnas. Acesta era dedicat memoriei soţului ei, regele Mausol al Cariei.

Cine era Mausol?

Mausol era stăpânul unui teritoriu din Asia Mică, pe ţărmul Mării Egee, aflat însă sub dominaţie persană. Era, dacă vreţi să folosim terminologia perşilor, satrapul Cariei. Cu toate acestea, politica sa a fost una independentă de cea a imperiului. El avea să lupte pentru cauza persană împotriva unui satrap insurgent pe nume Ariobarzanes, pentru ca 3 ani mai târziu, să se alăture revoltei. Se implică şi în războiul cu confederaţi atenienilor încheind alianţe cu Chios, Rhodos, Bizanţ şi Kos. Teritorii întinse de pe coasta Asiei Mici ajung sub ascultarea lui Mausol, care se va dovedi un bun tactician şi totodată un politician iscusit. Caria devine o mare putere maritimă rivalizând chiar cu Atena, motiv pentru care Mausol a căutat, în plan extern, eliminarea ei din competiţia comercială. În plan intern domnia sa a dus la creşterea birurilor pe care supuşii săi erau obligaţi să le plătească, fapt ce nu l-a făcut foarte popular. Norocul însă, nu l-a ocolit, el scăpând din mai multe atentate. Mausol a arătat o deosebită atenţie pentru lumea artelor şi a filosofiei, Halicarnasul devenind locul de adunare pentru numeroşi arhitecţi, învăţaţi, poeţi şi artişti. Ca fapt divers, poate merită menţionat că tot acolo, în capitala Cariei, s-a născut şi Herodot.

Explicaţia acestei autonomii de care dispunea Caria lui Mausol este aceea că, era un teritoriu izolat şi muntos aflat la marginea puterii persane. Mausol era fiul lui Hecatomnus şi soţul Artemisei care îi era, după cât se pare, şi soră. Ca să fac o paranteză, căsătoria dintre frate şi soră nu era ceva cu totul ieşit din comun în antichitate. Există menţiuni cu privire la acest fapt şi în Egiptul faraonilor. Problema este, totuşi, încă destul de neclară existând destule controverse în rândul istoricilor cu privire la acest fapt.

Mausol, care se născuse în Milassa, vechea capitală a Cariei, a stăpânit vreme de 24 de ani, între anii 377-353 i. Hr., iar monumentul închinat lui a fost început în 353 i. Hr., încă din timpul vieţii sale. După moartea sa, regina Artemisa a fost cea care a continuat finanţarea lucrărilor, dar după doi ani, în 351 i. Hr., a murit şi ea. Artiştii şi arhitecţii, au lucrat însă, în continuare dupa o scurtă pauză, ca să termine ce începuseră. Lucrările se încheie în 349 i. Hr. când, la conducerea Cariei, se afla Hidricus, un frate al Artemisei.

Descrierea Mausoleului

Dacă veţi avea curiozitatea să căutaţi Halicarnasul pe vreo hartă, sunt puţine şanse să daţi de el. Astăzi se numeşte Bodrun, e o renumită destinaţie de vacanţă şi se află pe teritoriul Turciei. Oraşul cunoaşte o puternică dezvoltare datorită lui Mausol care dezvoltă şi sistematizează Halicarnasul între anii 370 şi 365 i. Hr. El este cel care a mutat capitala Cariei de la Milassa în acest loc, din cauza poziţiei sale defensive şi a faptului că putea fi uşor aprovizionat pe cale maritimă. Mausol a întărit portul înconjurat de dealuri, a construit o piaţă şi un templu în cinstea lui Ares, zeul războiului la greci. O bună descriere a capitalei ne-o lasă arhitectul latin Marcus Vitruvius.

Mausoleul din Halicarnas construit din marmură şi calcar, de culoare albastră şi verde este terminat în anul 349 i.Hr. Era înălţat pe un deal dominând, astfel, Halicarnasul şi semăna foarte bine, graţie coloanelor ioniene şi a acoperişului, cu un templu grecesc. El este opera unor arhitecţi şi sculptori aparţinând şcolii ioniene. Proiectul a aparţinut arhitecţilor Satyris şi Pythis (Pytheos).

Construcţia, înconjurată de o esplanadă pătrată cu latura de 103 m, are formă dreptunghiulară cu laturi de 40/30 m, pe care se sprijinea o piramidă cu 24 de trepte. Acoperişul piramidal era înconjurat de lei din piatră. Înălţimea sa totală era de aproximativ 45 m, adică, prin comparaţie cu o clădire din zilele noastre, cam cât un bloc cu 16 etaje. La baza construcţiei se afla un postament de circa 20 m.

Mausoleul era înconjurat de 36 de coloane ionice, înalte de 7 m (după alte surse înălţimea lor era de 11 m) între ele fiind amplasate statui. Acesteau reprezentau diferite zeităţi, eroi triumfători ori guvernatori locali. Pe pereţii exteriori se aflau diverse reliefuri reprezentând amazoane şi centauri.

Pe acoperişul piramidal susţinut de zeci de cariatide se afla o cvadrigă în care stăteau Mausol şi Artemisa.

Camera mortuară şi sarcofagul erau sculptate în alabastru alb şi decorate cu aur masiv, iar încăperea înconjurată de 36 de coloane înalte era străjuită de lei de piatră. Intrarea în Mausoleu se situa conform lui Plinius pe una din laturile sale mici.

Un detaliu interesant legat de personajele reprezentate este acela că acestea sunt uşor înclinate fapt ce le conferă iluzia de mişcare, de acţiune şi arată, în acelaşi timp, nivelul de performanţă atins de artiştii greci în lucrul cu marmura. Oamenii şi animalele erau reprezentaţi în mărime naturală. Printre sculptori se numărau toate numele mari ale lumii greceşti din acele timpuri: Leochares, Bryaxis, Timotheus şi Scopas despre care ştim că va lucra şi la templul Artemisei din Efes, o altă minune a lumii antice. Fiecare dintre cei patru artişti a decorat câte una dintre laturile monumentului: Bryaxis pe cea de nord, Leochares pe cea de vest, Timotheus pe cea de sud, iar Scopas pe cea de est.

Înainte de marea inaugurare a edificiului, regina moare şi este depusă şi ea în mausoleu alături de soţul său, după cum aflăm din Istoria naturală a lui Plinius.

Mausoleul din Halicarnas de-a lungul timpului

Clădirea trebuie să le fi părut ciudată şi impresionantă anticilor, fiind atât de înaltă şi totuşi, având o bază relativ redusă ca dimensiuni. Alexandru cel Mare cucereşte oraşul în anul 333 i. Hr. şi este fascinat de Mausoleu care este lăsat intact, spre deosebire de restul Halicarnasului.

În anul 189 i. Hr., romanii sunt cei care pun stăpânire pe oraş, pentru ca apoi, din 395 d. Hr., acesta să aparţină bizantinilor şi mai apoi turcilor. La 1402, fortul turcesc aflat pe dealul unde în antichitate fusese înălţat Mausoleul, este cucerit de cavalerii cruciaţi.

Sfârşitul Mausoleului din Halicarnas s-a datorat în mare măsură devastatorului cutremur de pământ din secolul al XII-lea. Coloanele de piatră şi acoperişul piramidal s-au prăbuşit iar monumentul aflat în stăpânirea cruciaţilor a devenit o bună sursă de aprovizionare cu bolovani pentru construcţiile din apropiere. Cel mai important edificiu înălţat cu materiale provenite de la templele antice este castelul Sf. Petru, opera arhitectului german Schlegelholt. Mausoleul a ţinut, totuşi, piept timpului şi furiei cuceritorilor care s-au succedat de-a lungul secolelor, vreme de 16 veacuri.

În 1523, teritoriul intra din nou în stăpânirea turcilor conduşi, la vremea aceea, de Soliman Magnificul. Pe locul fostului Mausoleu au construit case pentru soldaţi.

Britanicilor le datorăm, de altfel, primele cercetări mai ample la faţa locului. Charles Thomas Newton, vice-consulul englez la Mitilene, conduce expediţia arheologică din anii 1852-1857 care scoate la lumina zilei primele fragmente din măreţul monument funerar, acesta fiind şi motivul pentru care un bogat inventar arheologic legat de mausoleu, ce cuprinde fragmente din cei patru cai colosali din marmură ai cvadrigei şi statui ale lui Mausol şi ale Artemisei, se găseşte la Londra la British Museum.

O altă misiune arheologică importantă are loc în 1966 şi este condusă de danezul Jeppesen. Acesta degajează locul mausoleului şi cu ajutorul descoperirilor şi al textelor vechi propune mai multe ipoteze de reconstituire a monumentului. Cu prilejul acestor cercetări s-a reuşit identificarea amplasamentului exact a trei frize. Este vorba despre o luptă între greci şi amazoane, o cursa de cadrige şi o luptă cu centauri.

Originea cuvântului mausoleu

Am lăsat la urmă precizarea că de la numele regelui Mausol şi de la construcţia impozantă ridicată în memoria să a rămas în istorie şi cuvântul mausoleu. Acesta are sensul de monument funerar ridicat în cinstea unei persoane sau a unui grup pentru a menţine vii în memoria urmaşilor faptele acestora. Românii au preluat denumirea de mausoleum cu referire la monumentele funerare ridicate în cinstea împăraţilor Augustus şi Adrian. Din latineşte cuvântul a fost preluat mai departe ajungând în toate limbile moderne. În România există câteva asemenea construcţii, cea mai însemnată fiind, cred eu, Mausoleul dedicat eroilor de la Mărăşeşti în care se afla depuse osemintele soldaţilor români căzuţi în timpul primului război mondial, în vara anului 1917.

Surse:

-***, „Mausoleul din Halicarnas” în Magazin istoric, an XXXIII, nr.9, 1999, pag. 87-89

-Kesz Barnabas, “Minunile lumii”, Content Media, 2011, pag 16-19

-Georgeta Chitulescu, Traian Chitulescu, “Şapte monumente celebre ale arhitecturii antice”, Editura Tehnică, Bucuresti, 1959

-(trad.) Alexandru Rusu, Mausoleul din Halicarnas în Enciclopedia minunilor lumii”

-(trad.) Graal Soft, „În Halicarnas este creată una dintre cele şapte minuni ale lumii antice” în Cronica ilustrată a omenirii, vol.2, pag. 328-329

-V. Olteanu “Cele şapte minuni ale lumii vechi” în Almanahul Civilizaţiei 1969, pag. 64-66

-acad. Marius Sala, “Pastila de cuvinte” în Magazin istoric, an XLI, nr.6, 2007, pag.60-61

-Andreea Tesleanu “7 minuni, 7 mistere: mică encicl opedie despre minunile lumii”, Decesfera, Bucuresti, 2009

**'

 ADRIAN PĂUNESCU ...

VOIAM SA- ȚI SPUN CĂ NINGE....

"Voiam să-ţi spun că ninge şi te invit afară,

Afară din cetate, către păduri, oriunde,

Să facem carnea noastră bolnavă să tresară

De ceea ce într-însa curat se mai ascunde.

Un mărunţiş din norii pământului, ninsoarea,

Clinchetitor şi tandru, dar cine să mai ştie

Şi viscolele sterpe incendiază marea,

Aş vrea să-ţi fiu Ovidiu în Geţia pustie.

Şi mai voiam să-ţi dărui un vechi cojoc de oaie

Şi mai voiam să-ţi dărui un drum până la munte

Şi nişte flori de toamnă, ţinute-ntr-o odaie,

Dar nu ştiu câtă vreme avem de amănunte.

Te-am deranjat degeaba, probabil ai probleme,

Când eu, cu ochii-n lacrimi, privesc ninsori de sânge,

Voiam să-ţi spun că-i bine şi n-ai de ce te teme,

Voiam să-ţi spun adio....Voiam s ă-ţi spun că ninge"...

&&&

 15 lucruri interesante despre Serbia:

1. Belgradul este unul dintre cele mai vechi orașe din Europa, fiind locuit continuu de peste 7 mii de ani. 

2. Serbia este cunoscută pentru gastronomia sa diversă, care reflectă influențele turcești, maghiare, grecești și austro-ungare.

3. Unul dintre cele mai mari festivaluri de muzică din Europa are loc la Novi Sad, atrăgând anual zeci de mii de turiști.

4. Nikola Tesla s-a născut în zona care este acum Croația, dar era de origine sârbă.

5. Serbia are unele dintre cele mai vechi fortărețe din Europa, iar fortăreața Kalemegdan din Belgrad este una dintre cele mai renumite. Aceasta datează din perioada romană.

6. Serbia este unul dintre cei mai mari exportatori de fructe, mai ales zmeură.

7. Fluviul Dunărea traversează Serbia pe o distanță de 588 de kilometri, fiind cea mai lungă apă curgătoare a țării.

8. Limba sârbă este singura limbă europeană care utilizează atât alfabetul latin, cât și cel chirilic în mod oficial.

9. Belgradul a fost distrus și reconstruit de 44 de ori de-a lungul istoriei sale, fiind unul dintre cele mai disputate orașe din istorie, din cauza poziției sale strategice.

10. Serbia are unul dintre cele mai mari situri de izvoare termale din Europa de Est, cunoscute sub numele de „banja.”

Alte curiozități despre Serbia

11. Serbia are o regiune cu activitate seismică intensă, Kraljevo, unde au avut loc numeroase cutremure puternice.

12. Ziua Republicii este 15 februarie, când este sărbătorită constituirea primului stat modern sârb, în 1835.

13. Mănăstirea Studenica, un patrimoniu mondial Unesco, este una dintre cele mai importante mănăstiri ortodoxe din Serbia. A fost fondată în secolul 12.

14. Sârboaica Milunka Savić este cea mai decorată femeie soldat din istorie, servind în două războaie balcanice și Primul Război Mondial.

15. Serbia sărbătorește Crăciunul pe 7 ianuari e, conform calendarului iulian.