$$$

 Bogăția limbii românești : fundul 😉

Românii au cea mai elaborată utilizare a curului în comunicarea verbală. Poţi comunica aproape orice, folosind doar curul. Așa ceva nu se poate traduce in nicio alta limbă ...

  Un inventar cât de cât exhaustiv :

- a cădea în cur - a fi uluit

- a sta pe cur - a ezita

-a sta in cur - a te aseza pe ceva, a nu mai sta in picioare

- a te mânca în cur - a provoca

- a da din cur - a atrage atenţia

- a da cu curul - a face sex

- a te durea în cur - a fi nepăsător

- a te trage pe cur - a te eschiva

- a sări de cur in sus- a te enerva

- a pupa în cur - a linguşi

- a muşca de cur - a agresa, a bârfi

- a sta cu mâna-n cur - a sta degeaba

- a veni cu mâna-n cur - a veni fără cadou

- a-ţi băga un deget în cur - a te complica

- a sta cu capul băgat în cur - a te ascunde, a nu te implica

- a strânge din cur - a fi speriat, îngrijorat

-  a-ţi mânca de sub cur - a fi zgârcit

- a fi cu curul în sus - a fi supărat

- a fi te scula cu curul în sus – lucrurie ies anapoda

- a fi cu morcovul în cur - a fi stresat, a te simți ameninţat

- faţă de cur - arogant

- îţi rup curul - te aranjez, te bat

- fără cur în pantaloni - foarte slab

-  mişcă-ţi curul! - tai-o! dispari!

- a căuta şi-n cur - a căuta peste tot

- a-ţi pune curul la bătaie - a te expune unui pericol

- a merge ca un cur - a merge prost

-  politicienii curului - de slabă calitate, prosti

 gura bate curul – a pati ceva rau daca spui ce nu trebuie

- cur obraznic - atragator

Cu un asemenea bagaj obsesiv, nu e de mirare că ne interesează a tât de mult ce face vecinul cu curul lui

$$$

 GRIGORE VASILIU BIRLIC, UN GENIU AL COMEDIEI

Grigore Vasiliu Birlic s-a născut la 24 ianuarie 1905, la Fălticeni, judeţul Suceava, în familia unui negustor. Numele de naştere era Grigore Vasiliu, Birlic fiind o poreclă pe care a primit-o în urma succesului înregistrat cu piesa având acelaşi nume, jucată la începutul carierei sale, poreclă adăugată apoi ca supranume.

În anul 1924, a absolvit cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, apoi s-a înscris la Facultatea de Drept din Cernăuţi. În această perioadă a făcut şi figuraţie la Teatrul Naţional din Cernăuţi. Aşa a fost remarcat de directorul Dragoş Protopopescu, la a cărui recomandare a fost distribuit de regizorul Aurel Maican în comedia „Musca spaniolă” de Arnold şi Bach.

În ciuda talentului uriaş pe care îl avea, Grigore Vasiliu nu s-a visat în copilărie star de cinema, ci clovn la circ. În demersul său copilăresc de a intra în lumea circului drept clovn a fost oprit de tatăl său. Părinţii l-au îndemnat să înveţe carte, pentru a face o carieră.

Ca urmare a succesului de care s-a bucurat în faţa publicului, a fost angajat ca actor la Teatrul Naţional din Cernăuţi. Tot aici s-a mai remarcat în piesa „Amanetul” de Holberg, sub îndrumarea regizorală a lui Victor Ion Popa, precum şi în rolul Agamiţă Dandanache din piesa „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale.

Grigore Vasiliu Birlic a dat de 7 ori la Conservator

Birlic, pe numele real Grigore Vasiliu, şi-a încercat norocul de şapte ori la Conservator până a fost admis. În mod ironic, tocmai defectul din cauza căruia a fost respins la Conservator a devenit marca sa şi l-a ajutat mai târziu să cunoască celebritatea. „Eram peltic și scuipam când vorbeam.”, a descris mai târziu Birlic motivul pentru care a fost admis cu greu la Conservator.

În cele din urmă, a fost admis la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi, ulterior mutându-se la Conservatorul din Bucureşti.

„Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunţel, insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei feţe ilare se aflau doi ochi de o infinită tristeţe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însăşi esenţa artei lui. El juca precum un echilibrist care merge pe-o sârmă, atent să ţină această cumpănă fragilă între tragic şi comic. (…) Lawrence Olivier spunea că actorul sculptează în zăpadă… Aşa s-a întâmplat şi cu Birlic: şi-a sculptat în zăpadă marile roluri. El a fost în primul rând actor de teatru.”Aşa îl descria pe Grigore Vasiliu Birlic, marele actor Radu Beligan.

Calităţile actoriceşti, expresivitatea i-au fost remarcate de regizori. Regizorul Aurel Maican l-a adus în anul 1933 la Bucureşti, unde avea să joace în anii următori, pe scenele diverselor companii particulare, în piese regizate de Sică Alexandrescu şi Ion Iancovescu. S-a remarcat în această perioadă mai cu seamă pe scena Teatrului Vesel, înfiinţat de regizorul Sică Alexandrescu împreună cu dramaturgul Tudor Muşatescu.

Succes atât pe scenă, cât şi pe marile ecrane

A jucat astfel în piesele „Micul Weber” şi „Otto Elefantul” de Arnold şi Bach, „Arde nevastă-mea” de A. Vercourt şi Jean Bever, „Prostul din baie” de Ernest Fiese şi Karl Fellman, „Aşternutul de mătase” de A. Birabeau şi G. Dolley, „Părintele căţeilor” de Glinger şi Taussig, „Împăratul” de Luigi Bonelli. A urmat rolul titular din farsa „Birlic” de Arnold şi Bach, adaptată special pentru el de dramaturgul Tudor Muşatescu şi de regizorul Sică Alexandrescu. Grigore Vasiliu a înregistrat un succes uriaş, iar identificarea actorului cu acest rol l-a determinat să-şi ia pentru totdeauna numele personajului interpretat.

Grigore Vasiliu Birlic a jucat în numeroase piese de teatru, precum şi în numeroase filme, excelând în roluri în registru comic. După naţionalizarea teatrelor particulare în 1948, s-a întors ca actor la Teatrul Naţional din Bucureşti. A jucat, de asemenea, şi pe scena Teatrului de Comedie din Bucureşti, una dintre piese fiind „Burghezul gentilom” de Moliere (1961).

Birlic, în câteva dintre rolurile sale faimoase

În cinematografie a debutat în anul 1934 în filmul „Bing-Bang” (alături de Stroe şi Vasilache, care semnează şi regia), după care au urmat: „Doamna de la etajul II” (1937), regia Dezideriu Major; „Viaţa învinge” (1951), regia Dinu Negreanu; „Vizita” şi „Lanţul slăbiciunilor” (1952), regia Jean Georgescu; „Arendaşul Român” (1952); „O scrisoare pierdută” (1953), regia Sică Alexandrescu, Victor Iliu; „Directorul nostru” (1955), regia Jean Georgescu (alături de Al. Giugaru, Radu Beligan şi H. Nicolaide); „Două lozuri” (1957), regia Aurel Miheles, Gheorghe Naghi; „D-ale carnavalului” (1958), regia Gheorghe Naghi şi Aurel Miheles, „Titanic vals” (1964) de Tudor Muşatescu şi multe altele.

Printre rolurile care l-au făcut celebru se numără Lefter Popescu din filmul „Două lozuri”, Crăcănel din „D’ale carnavalului”, Costăchel Gudurău din „Telegrame”, Spirache Necşulescu din „Titanic vals”, Jupân Canciano din „Bădăranii”, Brânzovenescu din piesa „O scrisoare pierdută” ş.a. A interpretat, de asemenea, numeroase roluri în piese de teatru radiofonic.

Radu Beligan îl considera un „geniu al comediei, al umorului românesc”, așezându-l alături de Constantin Tănase. Criticii au spus că umorul și fizionomia sa l-ar fi putut propulsa într-o carieră internațională de excepție, dacă nu ar fi fost prizonierul unei cinematografii marginale.

Viaţa personală a lui Grigore Vasiliu Birlic

A fost căsătorit de două ori, mai întâi cu actriţa Angela Mateescu, apoi cu actriţa Valeria Nanci, dar nu a avut copii. Cea de-a doua soţie, Valeria Vasiliu Birlic, a jucat alături de soţul ei în filmul „Titanic vals” (1964), precum şi la Teatrul Naţional în piesa „Topaze” (1968) de Marcel Pagnol.

Marele actor Grigore Vasiliu Birlic a primit în anul 1953 titlul de Artist Emerit „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă şi pentru activitate merituoasă”, apoi şi titlul de Artist al Poporului. În 1967 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I „pentru activitate îndelungată în teatru şi merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

Fiind bolnav, a înţeles că i se apropia momentul plecării de pe scena vieții sale. Astfel, Birlic i-a cerut impresarului său, Gaby Michăilescu, să reia pentru public piesa de succes care l-a consacrat: „Birlic”, la care a fost și regizor. Alături de el, au jucat actori de mare renume. Acesta avea să fie ultimul mare triumf al lui Birlic.

Ochii săi trişti s-au închis pentru totdeauna la vârsta de 65 de ani. Grigore Vasiliu Birlic a murit în data de 14 februarie 1970, la București. A fost înmormântat în Cimitirul Bellu. Din marele Birlic au ramas amintirile, filmele şi figura sa memorabilă, imprimată pe o monedă om agială emisă de Statul Român în anul 2005.

&&&

 LEGENDA LUI ORFEU

Orfeu. Personaj din mitologia greacă, considerat cel mai celebru dintre poeţii care au trăit înaintea lui Homer. Potrivit tradiţiei celei mai răspândite, era fiul lui Eagru (sau al lui Apollo) şi al muzei Caliope şi a trăit în Tracia în epoca argonauţilor, pe care i-a însoţit în expediţia întreprinsă în căutarea lânii de aur. Apollo însuşi i-a dăruit lira, iar muzele l-au învăţat să cânte la ea; cu acest instrument el fermeca, răspândind armonii divine, nu numai animalele sălbatice, ci până şi pietrele, arborii şi obiectele neînsufleţite de pe povârnişurile Olimpului se mişcau din loc şi îl urmau ca să asculte minunatele sunete ale lirei sale de aur.

După întoarcerea din expediţia argonauţilor (în timpul căreia, cu arta sa, a reuşit să domolească valurile mării în furtună şi sufletele zbuciumate ale marinarilor), s-a instalat în Tracia, unde s-a căsătorit cu nimfa Euridice. Într-o zi, fugind ca să scape de păstorul Aristeu, aceasta a fost muşcată de un şarpe veninos şi a murit: Orfeu a urmat-o atunci în sălaşul lui Hades, tot cu lira în mână, reuşind să suspende cu ajutorul ei până şi chinurile damnaţilor; arta sa l-a ajutat să-şi redobândească soţia de la cele mai crude dintre divinităţile grecilor.

Rugăminţile aveau să-i fie îndeplinite însă cu o condiţie: nu trebuia, pentru niciun motiv, să se întoarcă spre a-şi privi soţia până ce nu vor fi ieşit amândoi din casa lui Hades. Orfeu a respectat această condiţie până în pragul infernului; când era însă gata să treacă hotarul fatal, împins de teama şi nerăbdarea iubirii, a privit înapoi, abia apucând s-o vadă pe Euridice dispărând din nou în adâncurile infernului. Un pasaj din tragedia Alcesta a lui Euripide sugerează totuşi şi existenţa unei alte versiuni a mitului, potrivit căreia Euridice a fost salvată.

Disperarea provocată de pierderea definitivă a Euridicei l-a făcut pe Orfeu să dispreţuiască şi să insulte femeile din Tracia; în cele din urmă, exasperate, acestea s-au răzbunat sfâşiindu-l în bucăţi, pradă extazului specific orgiilor bahice (conform versiunii lui Eschil, reluată cu unele variante de Pausanias).

După moartea sa, muzele i-au adunat rămăşiţele şi le-au îngropat la Libetra, pe muntele Olimp; potrivit tradiţiei (Filostrat şi Fanocles), capul lui Orfeu a fost aruncat în fluviul Hebru, de unde a ajuns în mare, fiind dus de valuri pe insula Lesbos. Aici, întrucât continua să vorbească, pronunţând oracole, în concurenţă cu Apollo, a fost redus definitiv la tăcere de Apol lo însuşi.

***

 LUCIA CARAGEA, PRINȚESĂ ȘI SPIOANĂ

Descendentă a celebrei familii fanariote Caragea, care a dat doi domnitori pe tronul Munteniei și numeroase personalități în viața politică, economică și culturală a României, prințesa Lucia Caragea (1894-1950) este cel de-al treilea copil (din cinci) al entomologului de renume mondial, membru al Academiei Române, prințul Aristide Caragea (1861-1955), și al Matildei Al. Greceanu (1862-1945). Se naște pe 18 decembrie 1894, la Dresda, în Germania, acolo unde se născuse și tatăl său. Cunoscută și ca Lucie Caradja (Karadja), apoi ca Lucia Alioth, după căsătoria cu avocatul și diplomatul elvețian Carl Alfred Alioth, aceasta petrece o bună parte a copilăriei și adolescenței la conacul de pe moșia de la Grumăzești, din actualul județ Neamț, construit de tatăl său, conac care a supraviețuit până astăzi.

Aristide Caragea alcătuiește, de-a lungul anilor, una dintre cele mai impresionante colecții de fluturi din întreaga lume, pe care o donează în 1944 Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, din București. Pe moșia de la Grumăzești, Aristide amenajează un mic parc dendrologic, cu arbori autohtoni dar și cu specii rare din străinătate. Prințesa Lucia împărtășește dragostea tatălui pentru natură și pentru pădurile seculare, este fascinată de literatura romantică și de poveștile cu eroi populari. Este îndrăgostită de poezia lui Eminescu, pe care o trăiește în calitate de Luceafăr feminin, inaccesibilă avansurilor bărbaților care încearcă să o cucerească. Începe să scrie poezie și ajunge să fie publicată, încă din 1908, în „Convorbiri literare”, mai întâi sub pseudonimul Lucia Codru / Lucia Codru Haiducu, apoi ca Lucia Alioth. Publică chiar un roman de poezii, „Noi, care nu simțim”, la Editura Tiparnița, în 1933.

Recrutarea prințesei

Arogantă, provocatoare, de o aristocrație ostensivă uneori, frapează bărbații atât prin modul tranșant în care abordează discuțiile, dar și prin rezistența suverană la avansurile celor care fac greșeala să se îndrăgostească de ea. Frecventează cercurile literare și saloanele mondene, unde impresionează prin cultură, ușurința de a aborda subiecte dintre cele mai variate și o mare încredere în sine. Tatăl Luciei, Aristide Caragea, întreține o vastă corespondență cu specialistul britanic în microlepidoptere, Ed Meyrick, de la British Museum. Cel mai probabil, relația tatălui cu mediul academic britanic a constituit cea mai bună ocazie de recrutare a prințesei Lucia, de către Secret Intelligence Service-ul britanic (MI6). Șeful agenției MI6 din România, între 1922 și 1931, a fost nimeni altul decât „corespondentul special” pentru The Times, Harold Gibson. Acesta din urmă este transferat, în 1931, la Riga, dar revine apoi, în 1941, la Istanbul, de unde coordonează, printre alte țări, și agentura din România, până în septembrie 1944.

Descoperită de SSI ca fiind agentă a Intelligence Service-ului și a Biroului 2 francez, nu este arestată ci este constrânsă să colaboreze, pentru documentarea modului de operare a celor două servicii străine. Agentă directă a lui Mihail Moruzov, șeful Serviciul Secret de Informații, Lucia Caragea figura în statele de plată ca „Doamna A” (Alioth). Datorită relațiilor sale în înalta societate și în lumea mondenă, Lucia Caragea este folosită de Moruzov pentru a obține informații despre diverse ținte care frecventau aceste medii.

Spioana de la Cotroceni

Carol al II-lea, venit la putere în 1930, o însărcinează pe Lucia Caragea să o supravegheze pe Regina-mamă, Maria, exilată la Balcic. Lucia Caragea, în calitate de doamnă de onoare, face toate eforturile pentru a-i câștiga încrederea Reginei Maria și îi devine confidentă intimă. Îi supraveghează corespondența și îi ascultă telefoanele, pentru a detecta orice amestec în politică și a-l raporta imediat lui Carol.

Simona Lahovary, altă doamnă de onoare ale Reginei Maria, în ale sale „Pagini de jurnal” (vol. 2 – 1931-1936), notează despre Lucia Caragea: „Romantică, isterică, femelă dezlănțuită și agitată care‑și zice haiduc, iar în timpul războiului se agita cu spionarea nemților (dacă o asculți, a furat hârtii de pe masa lui Mackensen) și de atunci lucrează cu sârg pentru regină. N‑am știut niciodată exact în ce constă acest lucru sau ce informații aduce. Desele și misterioasele veniri și plecări ale acesteia la Cotroceni i‑au agasat pe toți aghiotanții și doamnele de onoare. Se face anunțată prin slugi. Bătrânul Lupin surâde când ne anunță că madam Haiduc a telefonat din nou! Gestul e așa de pueril, încât mă enervez doar pentru că regina o ia în serios. Haiduc s‑a învârtit totdeauna printre național‑țărăniști și, am impresia, carliști. Dar dacă a făcut ceva, direct sau indirect, contra lui Mutius în chestiunea de față, de fapt Mutius și Știrbei împotriva lui Grigore Filipescu și a regelui, asta ar încânta‑o pe regină?”

Prințesa Caragea îi furnizează lui Carol al II-lea informații valoroase în legătură cu „Garda de Fier”. Carol însuși o menționează în „Însemnări zilnice”, pe 11 și 12 martie 1937: „Ce dreptate am avut cu chestiunea energiei, căci am și primit o informație de la Haiduc, care-mi spunea că, dacă până la sfârșitul lunii, nu se va putea produce lovitura de stat a Gărzii de Fier, vor începe cu asasinate, prima pe listă fiind Duduia (Elena Lupescu – n.r.). H recomandă să plece pentru câtva în străinătate, lucru care desigur ea nu va voi. Dacă reușește lovitura, se zice că vor cere 6 zile libere ca să-și facă de cap. Știrile pot fi exagerate, dar trebuie, totuși, să nu fie neglijate și să se ia măsuri, cel puțin, de severă supraveghere. […] Din nou cer energie și măsuri, văd ezitări și oareșicare încredere în liniștea G<ărzii> d F. Eu sunt mai puțin liniștit, cred că e le calme avant l’orage, lucru ce mi-e întărit din nou printr-o informație venită seara, de la Hdc, care întărește ideea loviturii de stat. […] Spre seară l-am chemat pe Gavrilă (Gabriel Marinescu, prefectul Poliției Capitalei – n.r.), pe chestiunea știrilor de la Hdc. Dă asigurări că este cu ochii în patru, îi lipsesc însă banii necesari de la OP. Voi interveni. Are vreo 200 de oameni gata la nevoie.”

Trimisă în lagăr, la ordinul mareșalului

Gavrilă Marinescu, numit prefect al Poliției Capitalei în data de 23.02.1937, a fost asasinat de către un grup de legionari, alături de Mihail Moruzov și alți 62 de deținuți politic, în Masacrul de la Jilava, din noaptea de 26-27 noiembrie 1940. După asasinarea lui Moruzov, Lucia Alioth se ferește de SSI-ul lui Eugen Cristescu și încearcă să reînnoade relația cu vechiul aliat, Intelligence Service-ul britanic. Criticul Petru Comarnescu este și el atras de prințesa Lucia, notându-și în jurnal: „Fiica savantului Karadja ar putea să-şi scrie romanul unicei şi ciudatei ei vieți de autentică aventurieră spirituală (şi poate agentă politică)… O femeie care mă atrage întocmai ca un șarpe al cunoașterii şi al pasiunii e Lucie Alioth- Karadja, care mi-arată mare prietenie. Dar e dubioasă ca idei politice şi mă întreb dacă nu face parte din Intelligence Service.”

Ochiul vigilent al lui Eugen Cristescu, directorul general al SSI, se oprește și asupra activităților subversive împotriva germanilor ale prințesei Lucia Caragea, aceasta din urmă fiind internată, la ordinul mareșalului Antonescu, în Lagărul de la Târgu-Jiu, în 1944, pentru „activitate dăunătoare intereselor şi siguranței Statului”. După lovitura de stat de la 23 august 1944, Lucia Caragea este eliberată la scurt timp, împreună cu alți deținuți politic.

După ce regele Mihai abdică, la 30 decembrie 1947, mai multe rude ale prințesei Caragea reușesc să emigreze în Occident. Lucia Caragea este forțată să rămână și moare pe 26 septembrie 1950, la București, la nici 56 de ani, cu averea confiscată de autoritățile pro-staliniste de la acea vreme.

Portrete de familie

Din saga impresionantă a familiei Luciei Caragea de atunci, merită să mai menționăm aici două rude apropiate ale prințesei.

Alexandra (Tanda) Caragea (1920-1997), nepoata de frate a Luciei Caragea, deschisese în Dorbirn, Austria, „un magazin de informații” (intelligence shop), așa cum reiese dintr-un raport secret al CIA (Memorandum of Classified Information from the Immigration and Naturalization Service Files Re Princess Catherine Caradja, Beneficiary of Private Bill S. 1624, 1957-1959 ). Înainte și după 23 august 1944, Ecaterina Caragea, mama Alexandrei (Tanda) Caragea, își oferise casa pe post de loc de încartiruire pentru ofițerii americani de la București. Soțul Tandei de atunci, Dumitru Bragadiru, unul dintre cei mai vestiți berari din România, avea puternice simpatii germane. Tanda Caragea, pe baza relațiilor stabilite cu militarii americani, călătorește în Italia și în Elveția, în 1945, aparent pentru o misiune în numele Crucii Roșii din România. De fapt, scopul real al călătoriei în Elveția a Tandei Caragea era efectuarea unui transfer de la o bancă din Elveția, a fondurilor obținute de Dumitru Bragadiru din afacerile cu nemții, care riscau să fie înghețate. Tanda călătorește și în 1946, și anul următor, în Elveția și în Franța, într-o perioadă când deplasările în străinătate erau din ce în ce mai grele, datorită „bunelor relații” cu Petre Groza, premierul român. În 1947, Tanda se mărită cu Robert Moevs, locotenent în aviația militară americană. În 1949, este reținută de oficiali americani la Viena, împreună cu Paul Laptev – agent sovietic, cu care-l înșela pe soțul său american. În urma interogatoriului, Tanda recunoaște că este agentă a SSI-ului, scopul acestei fiind contactarea diasporei românești și a ofițerilor americani pe care îi cunoscuse la București. Într-un raport al CIA din 09.06.1952, Tanda Caragea, stabilită între timp la Salzburg, Austria, este considerată ca „un agent sovietic periculos”.

Principele Constantin Karadja (1889–1950), diplomat, este cumnatul Luciei Caragea. Prin demersurile sale (scrisori, memorii, referate etc., adresate superiorilor săi, inclusiv lui Mihai Antonescu), Constantin Karadja a reușit, riscându-și viața, să salveze de la deportare și exterminare peste 52.000 de evrei, în perioada noiembrie 1943 – iulie 1944. În calitate de șef al Secției Consulare în Ministerul Român de Externe, eliberează pașapoarte românești, pentru evrei din Germania, Franța, Ungaria, Grecia și Italia. Pentru aceasta, a fost declarat postum, în 2005, „Drept între Popoare” de către Institutul Holocaustul ui, „Yad Vashem”, de la Ierusalim.

###

 ALEANDRU MARGHILOMAN - ULTIMUL CONSERVATOR

Alexandru Marghiloman a fost un buzoian de excepție. Putred de bogat a dominat politica românească 38 de ani ca parlamentar și ministru. Asta dintr-un total de 41 ani în care a făcut politică.

Alexandru Marghiloman - originea, studiile și primii ani de activitate

Alexandru Marghiloman s-a născut la 27 ianuarie 1854, la Buzău. A venit pe lume în familia boierului Iancu Marghiloman, un buzoian cu moșii întinse. Mama lui Alexandru Marghiloman se numea Irina Izvoranu. Ca toți copiii de boieri de provincie, Alexandru studiază la București la Colegiul Sfântul Sava.

Urmează pentru Alexandru, studiile la Paris. Până în 1878, își va obține în Paris licența și doctoratul. Evident, îl aștepta o carieră de magistrat în Ilfov. A fost în intervalul 1879-1881, procuror, apoi judecător. A trecut în avocatură din 1881. În 1884, a fost repartizat în calitatea de „avocat al statului”.

  

Alexandru Marghiloman - ascensiunea politică

Alexandru Marghiloman a fost în perioada 1884-1891, junimist. Așa a ajuns deputat de Buzău, la Colegiul I, adică al celor mai bogați cetățeni. Oratoria și cunoașterea cadrului legal l-au făcut celebru. S-a căsătorit în 1890 cu Eliza Știrbei. A susținut legi privind inamovibilitatea magistraților. A susținut organizarea judiciară și judecătoriile de pace.

În 1891, a fondat Partidul Constituțional. A continuat să fie deputat, dar a ajuns și în Guvernele conservatoare după ce partidul său a fost absorbit de Partidul Conservator. Alexandru Marghiloman a fost ministru de mai multe ori: de trei ori la Justiție, de mai multe ori la Agricultură, Lucrări Publice. A ocupat și portofolii ca Internele și Externele. Nu a fost niciodată Ministru de Război. În 1906, Eliza Știrbei cre divorțul. Un an mai târziu, se va căsători cu Ionel Brătianu, rivalul său politic.

Liderul unui „guvern de sacrificiu”

Alexandru Marghiloman a fost filogerman. De aceea, în decembrie 1916, rămâne la București. Acceptă, pentru a evita dispariția României, să formeze guvernul în perioada 5 martie-23 octombrie 1918. Era guvernul care va încheia pacea de la 24 aprilie/7 mai 1918. Deși a fost perceput ca trădător, trebuie spus că el a reușit să obțină Unirea Basarabiei cu România, redusă teritorial la Moldova. Adică Brătianu, rivalul lui în amor și politică a avut nevoie de ajutorul său.

De numele său s-a legat cafeaua fiartă în coniac, „marghilomanul”. A fost o găselniță la vânătoare a omului lui de încredere care neavând apă să îi pregătească o cafea luată târziu, pe terenul de vânătoare, i-a fiert-o în coniacul care era pasiunea lui Marghiloman. Noua cafea s-a răspândit în localurile de lux ale Capitalei.

În 1919, votul universal, în 1921, Reforma agrară au subminat baza electorală conservatoare. Alexandru Marghiloman a condus Partidul Conservator la eșecul parlamentar din 1922, care a marcat dispariția acestui partid fondat la 3 februarie 1880. El s-a recăsătorit cu Maria Petrescu în 1919.  Marghiloman s-a retras la Buzău, unde a d ecedat la 10 mai 1925.

@@#

 VIAȚA LUI CRISTOFOR COLUMB

Viața lui Cristofor Columb: copilăria și cariera maritimă

Născut la Genova, Italia, în jurul anului 1451, Cristofor Columb (în italiană: Cristoforo Colombo; spaniolă: Cristóbal Colón) a crescut într-o familie de clasă de mijloc. Tatăl său a fost țesător și negustor de lână, oferind tânărului Columb expunerea timpurie la comerț. De la o vârstă fragedă, Columb a arătat un interes puternic pentru afacerile maritime și navigație.

Puncte cheie despre viața timpurie a lui Columb

– Născut la Genova, Italia (c. 1451)

– A început să navigheze în adolescență

– S-a educat în geografie, astronomie și istorie

– S-a mutat în Portugalia la 20 de ani pentru a-și urma cariera maritimă

Până la vârsta de douăzeci de ani, Columb se mutase în Portugalia, pe atunci o mare putere maritimă. El a continuat să-și perfecționeze abilitățile de navigator și a participat la mai multe călătorii comerciale de-a lungul coastelor Europei și Africii. Aceste experiențe s-au dovedit neprețuite în expedițiile sale ulterioare.

Viața lui Cristofor Columb: căutarea unei rute occidentale către Asia

La sfârșitul secolului al XV-lea, națiunile europene erau dornice să găsească noi rute comerciale către Asia, în special pentru a avea acces la mirodenii și alte bunuri valoroase. Rutele tradiționale estice erau controlate de turci și de alte puteri musulmane, făcând comerțul dificil și costisitor.

Columb a devenit convins că navigarea spre vest peste Atlantic va oferi o rută mai rapidă și mai directă către Asia. Calculele sale s-au bazat însă pe subestimări semnificative ale dimensiunii Pământului și ale distanței dintre Europa și Asia.

Propunerea lui Columb

– Navigați spre vest pentru a ajunge în Asia

– A subestimat circumferința Pământului

– A căutat finanțare de la diverși monarhi europeni

După ce a fost respins de coroana portugheză, Columb a apelat la monarhii spanioli, Ferdinand și Isabella. În 1492, după ani de lobby, au fost în cele din urmă de acord să-i sponsorizeze expediția.

Viața lui Cristofor Columb: cele patru călătorii

Cristofor Columb a făcut patru călătorii în America între 1492 și 1504, schimbând pentru totdeauna cursul istoriei.

Prima călătorie (1492-1493)

– A plecat din Spania la 3 august 1492

– A traversat Atlanticul cu trei nave: Niña, Pinta și Santa María

– A ajuns pe uscat pe 12 octombrie 1492, probabil pe o insulă din Bahamas

– A explorat Cuba și Hispaniola

– Întors în Spania în martie 1493, salutat ca un erou

A doua călătorie (1493-1496)

– A plecat cu 17 nave și aproximativ 1.200 de oameni

– A explorat mai multe insule din Caraibe

– A înființat colonia La Isabela pe Hispaniola

– S-a confruntat cu provocări legate de colonizare și conflicte cu popoarele indigene

A treia călătorie (1498-1500)

– A descoperit Trinidad și a explorat coasta de nord a Americii de Sud

– A continuat să se confrunte cu dificultăți în guvernarea coloniilor

– A fost arestat și trimis înapoi în Spania în lanțuri din cauza unei administrări proaste

A patra călătorie (1502-1504)

– A explorat America Centrală, inclusiv Honduras, Nicaragua și Panama

– A suferit un naufragiu și a rămas blocat în Jamaica timp de un an

– S-a întors în Spania în 1504, marcând sfârșitul explorărilor sale

Viața lui Cristofor Columb: impact și moștenire

Călătoriile lui Cristofor Columb au avut un impact profund și de durată atât asupra Lumii Vechi, cât și asupra Lumii Noi, inițiind ceea ce istoricii numesc schimbul columbian.

Impact pozitiv

– A inițiat explorarea și colonizarea europeană a Americilor

– Schimburile culturale și biologice facilitate între continente

– Tehnologii avansate de navigație și construcții navale

– Cunoștințe geografice extinse

Impacturi negative

– A dus la decimarea populațiilor indigene prin boli, război și sclavie

– A inițiat comerțul transatlantic cu sclavi

– A dus la schimbări de mediu și introducerea de specii invazive

Viața lui Cristofor Columb: controverse și perspective moderne

În ultimele decenii, moștenirea lui Cristofor Columb a devenit din ce în ce mai controversată. Deși a fost multă vreme celebrat ca un curajos explorator și descoperitor al Lumii Noi, mulți îl consideră acum un simbol al colonialismului european și al exploatării popoarelor indigene.

Puncte cheie de controversă

– Tratamentul popoarelor indigene

– Rol în inițierea comerțului transatlantic cu sclavi

– Dezbatere asupra motivațiilor și caracterului său personal

Unele orașe și state din Statele Unite au ales să înlocuiască Ziua lui Columb cu Ziua Popoarelor Indigene pentru a recunoaște populațiile native care au suferit în urma colonizării europene.

Viața lui Cristofor Columb: populațiile indigene

Călătoriile sale au schimbat incontestabil cursul civilizației umane, ducând la conectarea a două lumi care se dezvoltaseră izolat de milenii. În timp ce explorările sale au deschis noi capitole în comerțul global, schimburile culturale și cunoștințele științifice, ele au pus în mișcare, de asemenea, procese care ar avea consecințe devastatoare pentru populațiile indigene și ar remodela echilibrul global de putere.

Pe măsură ce continuăm să reevaluăm figurile și evenimentele istorice, viața lui Columb servește ca o re amintire a interacțiunii complexe dintre acțiunile individuale și forțele istorice mai largi.

@@@

 ELISABETA I A ANGLIEI

Pe drept cuvânt se poate spune despre Elisabeta I că a reprezentat o figură singulară în istorie. Născută la Greenwich (1533), regină a Angliei şi a Irlandei (1558-1603), Elisabeta I a rămas toată viaţa o celibatară îndărătnică, deşi constituia la vremea aceea cea mai bună partidă din Europa şi a fost cerută în căsătorie atât de cei mai mari gentilomi de la Curtea sa, cât şi de aproape toţi prinţii şi regii domnitori ai Apusului. Adeseori, din politeţe, ea promitea celor mai insistenţi că le va acorda mâna sa şi o dată cu ea şi importanta sa dotă, coroana şi regatul. Dar, după cum prea bine se ştie, nu şi-a pus niciodată inelul de logodnă pe deget!

Se menţionează că, la începutul domniei sale, într-una din zile, pe când împreună cu unul din familiarii săi, scoţianul Melville, aborda subiectul căsătoriilor sistematic promise şi apoi uitate, curteanul i-a spus că în situaţia de faţă ea era în acelaşi timp regină şi rege, dar odată căsătorită, ea nu va mai fi decât regină. Elisabeta i-a făcut cu ochiul şi cu un surâs ambiguu pe buze, a spus:

— Eu nu pot să fiu decât rege!

Moartea (1603) i s-a tras de la un flegmon infectat, despre care nu se ştie nici până astăzi dacă a fost de natură tuberculoasă sau o septicemie pornită de la un focar situat la nivelul laringelui. A refuzat în timpul bolii să stea în pat şi zăcea întinsă pe nişte perne aşezate direct pe pardoseala camerei, aşa cum o reprezintă de altfel o compoziţie a pictorului Paul Delaroche. Agonia i-a fost lungă, chinuitoare pe aproape toată perioada de iarnă a anului 1603. Se afla când pradă unor accese de furie, când sfâşiată de durere şi leşina. în ciuda acestor stări alternative, a rămas lucidă până în ultimul moment; a cerut să nu fie îmbălsămată şi când a simţit că sfârşitul i se apropie, întrebată fiind de lordul Cecil pe cine desemnează ca succesor, pretendenţii fiind numeroşi, ea a mai apucat să şoptească:

— Un rege ca mine!

Elisabeta era fiica lui Henric al VIII-lea şi a Annei Boleyn, cea de a doua din cele şase soţii avute de acesta. Ea nu a avut parte de o tinereţe fericită: avea trei ani când tatăl său a ordonat să-i fie decapitată mama, învinuind-o de adulter şi treisprezece ani când i-a murit tatăl. De la părintele său – despre care trebuie să spunem că a avut în acelaşi timp mai multe amante – a moştenit cruzimea şi inteligenţa, iar de la mama sa, o nevoie maladivă de adulare.

Cum nu era decât pe locul trei în succesiunea la tron, nu a ajuns la coroană decât la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, după Maria Tudor şi Eduard al VI-lea. Ajunsă regină, s-a dovedit nu numai de o energie neobişnuită, ci şi extrem de autoritară, restabilind anglicanismul ca religie oficială. A ordonat, printre altele, execuţia Mariei Stuart şi a contelui de Essex, manifestând din plin cu acest prilej cruzimea părintelui său.

Copilă, şi mai apoi adolescentă, a supravieţuit şi învins, strecurându-se abil printre comploturile marilor familii şi execuţiile din Tumul Londrei. Erudită, s-a străduit neobosit să se instruiască, să înveţe, să ştie cât mai mult şi în cât mai multe domenii. Înţelegea şi vorbea trei limbi europene, inclusiv latina şi nu ignora nici arta de a conduce, aşa cum a scris-o Machiavelli, cu un secol înainte.

Gelozia sa morbidă şi feroce, ura inexplicabilă, a costat în timpul domniei sale vieţile a numeroşi preoţi şi nobili de rang mare. Insensibilitatea ei era de aşa manieră încât condamnările la moarte le făcea fără cea mai mică mustrare.

În tinereţe, Elisabeta era subţire şi zveltă, cu talie fină, care nu s-a curbat decât târziu, la apusul vieţii. Unii o descriau slabă şi uscată, „mai smochinită decât o vrăjitoare”. Avea nasul acvilin şi surâdea rareori şi puţin, pentru a nu-şi expune dantura galbenă, cu dinţii deveniţi mai târziu negri şi mâncaţi de carii. Vocea îi era profundă şi gravă – adeseori răguşită, iar în ultima vreme din cauza lipsei dinţilor, devenise bâlbâită şi aspră, ininteligibilă, mai ales în timpul crizelor de mânie.

Ca şi tatăl său, Henric al VIII-lea, a suferit timp îndelungat de migrene atroce. Din antecedentele sale, amintim o scarlatină şi o nefrită însoţită de edeme ale picioarelor; tulburări pe care unii le-au pus atât pe seama şederii îndelungate în ascunzători umede şi neîncălzite în timpul adolescenţei, cât şi a abuzului de băuturi  alcoolice tari. În 1562 – pe când avea douăzeci şi nouă de ani – a contractat o variolă, încât era cât pe ci să moară. I se desemnase chiar şi succesorul la tron, atât de gravă îi era starea sănătăţii când, un medic ambulant pe nume Kranacj Burckart originar din Germania şi naturalizat cetăţean britanic, i-a dat să absoarbă o poţiune misterioasă şi apoi a învelit-o într-un cearşaf de culoare roşie. S-a vindecat în scurt timp, dar din roşcată şi cu o podoabă capilară bogată, cum era, a rămas cheală, fiind nevoită să poarte toată viaţa perucă.

După treizeci şi şase de ani, regina a suferit de ulcer varicos la un picior, afecţiune pe care medicii timpului au încercat s-o trateze, cu condiţia să renunţe la călărie timp de câteva săptămâni. Restul tabloului anamnestic mai cuprinde: hepatită, tuse convulsivă, reumatism şi diverse tulburări de ordin gastro-intestinal cât şi ginecologic, în general banale.

Numeroşi medici şi istorici din toate timpurile au încercat să elucideze misterul reginei supranumită „femeia fără bărbat“, „regina frigidă“, rău conformată etc. De altfel, ea însăşi şi-a compus un epitaf arătând că „a murit fecioară, aşa cum a trăit întreaga-i viaţă“ (de unde rezultă importanţa pe care o acorda virtuţii sale). Or, aproape toate mărturiile contemporane atestă că aproximativ după patruzeci de ani, a manifestat o senzualitate exacerbată, moştenită probabil de la ambii părinţi: frenezia de la Anna Boleyn şi cruzimea de la Henric al VlII-lea. A avut toată viaţa numeroşi curtezani, dar nu se ştie câţi dintre aceştia i-au fost cu adevărat şi amanţi. Unul dintre aceştia, despre care se spune că i-ar fi fost şi partener, a fost contele de Essex, care avea douăzeci de ani pe când ea trecuse de… şaizeci!

Se ştie că unul din mobilurile diplomaţiei sale politice consta în promisiunea de căsătorie, prilej care necesita şi garantarea posibilităţii de a procrea – capacitate de care regina personal nu avea nici un dubiu, însă nu se ştie în ce măsură aceste atestări erau de natură pur medicală sau cu scop formal…

Poate fi considerată Elisabeta I o psihopată sau numai o personalitate accentuată? Greu de spus, mai ales în condiţiile în care graniţa dintre acestea devine şi mai labilă, văzută prin prisma moravurilor acelor timpuri. Din cele relatate mai sus, se desprind însă unele elemente ce incriminează că regina ar fi avut o personalitate ciclotimică sau chiar a suferit de  o psihoză maniaco-depresivă.