Toni Bacalbașa, creatorul nemuritorului “Moș Teacă”
Oltean din satul Telega din Gorj, Costache Telescu, tatăl lui Anton, a fost înfiat de un unchi care se numea Bacalbaşa (bacalbaşa însemnând staroste de băcani), astfel că ziaristul “cel mai spiritual şi cel mai inteligent“, cum l-a caracterizat Garabet Ibrăileanu pe creatorul lui „Moş Teacă“, a fost cunoscut în istoria presei şi a literaturii române sub numele Anton Bacalbaşa și alintat de intimi şi contemporani cu diminutivul Toni.
Născut pe 21 februarie 1865 la Brăila, unde tatăl său era poliţist-şef al oraşului, Toni Bacalbașa (fratele mai mic al lui Constantin Bacalbașa, autorul volumului “Bucureştii de altădată”, care evocă atmosfera capitalei din 1871 până în 1914) a fost exmatriculat după trei ani de gimnaziu şi s-a înrolat „voluntar” în armată. Viitorul ziarist s-a îmbolnăvit însă de tuberculoză, a renunțat la cariera militară și a reintrat în viaţa civilă, în paralel cu gazetăria, activând la clubul muncitorilor socialişti.
Debutul şi l-a făcut la „Literatorul”, unde a publicat (în numărul 3 din 1882) schiţa “Justiţia”, pe care a semnat-o cu propriul nume, Anton Bacalbaşa. Un an mai târziu, folosind pseudonimul BATONY, a semnat primele traduceri în limba română din “Capitalul” de Karl Marx, publicate în „Emanciparea“. Alte pseudonime pe care le-a folosit au fost Rigolo, Kinderfus, Wunderkind, Toni, Quidam.
Numărul omagial al revistei „Moş Teacă” din 10 octombrie 1899 menţionează, în plus, pseudonimele: Bran, Wunder, Miliţianul şi Cazon. Barbu Lăzăreanu, în „Adevărul literar şi artistic” din 1921, aminteşte şi alte pseudonime: Toni, Înot, T.O.N., Klaps, Antonio de las Bacalbasas, Antonulu alu Pecurarului şi Un răcan.
De la Toni Bacalbașa nu ne-au rămas decât celebrul său volum „Moş Teacă“ şi o broşură în care a tipărit conferinţa „Artă despre artă“, cu prilejul polemicii literare dintre Vlahuţă şi cei care pledau pentru arta cu tendințe, dar a lăsat în coloanele revistelor „Moftul Român“, „Moş Teacă“, „Adevărul Literar“, „Munca“, „Literatura şi Ştiinţa“ numeroase articole literare, versuri, schiţe şi articole de critică.
Extrem de activ, în continuu agitat, „mic, nervos şi drăcos“, cum şi-l amintea Caragiale (alături de care a lucrat la “Moftul român” ca prim redactor) pe acest precursor al pamfletului, Anton Bacalbaşa a încetat din viață la doar 34 de ani, pe 1 octombrie 1899 și a fost condus pe ultimul drum, la Cimitirul Bellu, de I. L. Caragiale, Alexandru Vlahuţă, Stavri, Fundescu, N. Fleva, numeroşi cititori şi ziarişti. Ziarul Tribuna a consemnat la dispariția lui:
“Înmormântarea lui Anton Bacalbaşa
Duminică s-a făcut înmormântarea regretatului ziarist Anton Bacalbaşa. După terminarea serviciului religios, oficiat la locuinţa răposatului, dl. G. Ranetti, primul redactor al “Dreptăţii”, a vorbit în numele redacţiei acelui ziar. Apoi domnul N. Fleva, ministrul domeniilor, a rostit o mică cuvântare care a emoţionat până la lacrămi întreaga asistenţă, printre care se observă mai mulţi deputaţi, ziarişti şi artişti.
Între multele coroane se aflau şi următoarele: o coroană de crin, din partea Adunărei deputaţilor, cu inscripţia: Lui Anton Bacalbaşa; din partea ziariştilor, o coroană de stejar; o frumoasă coroană de violete şi pansele din partea domnilor Constantin, Iancu şi Alesandru Bacalbaşa, fraţii decedatului; o coroană de trandafiri albi şi crizanteme din partea redacţiei şi administraţiei ziarului “Dreptăţei”; din partea domnului Dr. G. Radovici, o coroană de stejar; o coroană de pansele din partea părinţilor; o coroană de stejar din partea familiei Many, cu inscripţia: Prietenului iubit; una de foi de lămâi din partea Societăţii curelarilor; din partea doamnei Bacalbaşa, o coroană frumoasă de salcâm alb cu inscripția: Lui Toni al meu, una din partea Societăţii presei, etc. etc. Cortegiul a sosit la orele 4 la Bellu. După ce corul a cântat un prea frumos imn şi domnul Morţun a mai rostit câteva cuvinte, pământul ascunde trupul lui Anton Bacalbaşa de vederea prietenilor săi, care au plecat cu ochii plini de lacremi”.
Emil D. Fagure, care i-a fost prieten apropiat, a scris în Adevărul:
“În pace să doarmă frământatul său suflet, căci multă grijă și lipsă și neodihnă a îndurat aci, pe pămînt.
A râs, ne-a făcut să râdem mult pe noi, ce cu drag l-am citit! De câte ori râsul său, însă, n-a fost muiat în lacrimi tăcute şi de câte ori am gustat gluma lui ca desert, după masă, pe când el, glumeţul, ducea lipsa mesei!
Fiindcă nici soarta nu l-a născut în leagăn aurit, nici traiul fără muncă nu înţelegea—şi tot ce putea fi, voia să-şi datorească numai sieşi.
Natura i-a favorizat intelectul, aproape în dauna trupului, şi acum, în urmă, când moartea îi şoptea în urechi zilnic fatala ei chemare, de câte ori nu s-o fi gândit el că, la sfârşitul sfârşitului, e poate mai bine să fii înzestrat în această viaţă pământească cu o lopată de humă mai mult şi cu una de duh mai puţin. Dar de e o viaţă dincolo de viaţa de aci — mult şi frumos va trăi sărmanul Toni, căci mult şi frumos duh a avut în el!
Aci, în chinuita noastră viaţă, calităţile sale i-au creat poate pe câţi amici, pe atâţia duşmani. Nimeni din noi nu e făcut ca să iubească şi să admire manifestările unui spirit, chiar când acele manifestări lovesc în ideile, nevoile şi luptele noastre, fie personale, fie publice. În asemenea sfere impersonale, speţa umană nu se poate ridica: cel mult o pot face câteva spirite superioare.
La groapa sărmanului Toni să nu vorbim clar de ceea ce desparte, ci de ceea ce uneşte, în scurta lor existenţă, sufletele şi inimile omeneşti.
Iluzii — multe iluzii, ca mulţi din noi, a avut sărmanul Toni şi, ca şi noi, pe multe le-a văzut risipindu-se şi peste ele aşezându-se un strat tot mai gros de veştede frunze, foi de grijă pe drumul vieţii.
Iluziile acestea l-au încălzit în frigul iernii, când drept culcuş avea o bancă de lemn în Cişmigiu şi drept înveliş un cer albastru, cu lună plină, când muza voia să-i fie pe plac, şi unul vânăt şi brumos, când biata muză se posomora.
Atunci a suferit şi atunci s-a născut în el cântecul — când ştrengăresc, revoltat şi batjocoritor, când liric până la lacrimi. Căci a fost cântec, a fost totdeauna armonie între fond şi formă ceea ce a scris Toni.
Spirit rebel, neînţelegând ce înseamnă frâul, cătuşa—era firesc ca intrat în armată să se apuce de piept cu disciplina militară. Observând, prin prisma fantaziei sale spirituale, ne-a dat acele cronici cam izolate şi reunite apoi în volumul „Moş Teacă” care au avut atâta success. Și dacă am văzut exemple nobile ca, de pildă, al generalului Candiano-Popescu, propovăduind îndulcirea tratamentului de cazarmă, nu puţin se datoreşte aceasta satirei şi inimoşiei sărmanului Toni.
Şi acum să-mi fie permis un tribut personal adus memoriei scumpului decedat.
Fără a ne cunoaşte, prin scrisori s-a stabilit între noi o simpatie durabilă. Nu străin de îndemnul vorbei şi faptei lui, am luat deprinderea condeiului şi, ca şi el, acestei deprinderi datoresc şi puţinele satisfacţiuni şi multele chinuri ce am îndurat şi îndur. Venit în Capitală, l-am cunoscut tot mai aproape şi l-am cunoscut nu în meschinele combinaţiuni politice ale zilei, manifestaţiuni de ordin absolut exterior, ci în intimitatea sa, în bucuriile şi durerile tainice ale sufletului său.
Câte ceasuri, târziu noaptea, când ambii locuiam în camerele hotelului „Dacia”, nu le-am petrecut ascultându-l cum îşi deşărta fundul inimii: o lume de vise, o lume de amor şi de pasiune pentru artă.
Setea de a putea scrie ceva îngrijit, nu într-o clipă, ci pe îndelete, cum se cuvine să îngrijești un copil frumos al muzei, setea aceasta îl frământa încă, deși avea deja în urma lui anii de trudă, de surmenaj — căci aproape n-a fost ziarist, la noi, care să se surmeneze atâta ca sărmanul Toni. Erau zile în șir, săptămâni întregi, când o întreagă pagină de ziar era scrisă de el: reviste, satire, cronici, nuvele, poezii…
Era epoca lui de glorie — glorie atât de efemeră!
Aceasta a şi minat mult trupul său slab şi trudit. Frământarea, exuberanţa aceasta trebuia să fie urmată de o reacţiune. Dorul de trai mai liniştit, de viaţă de interior, se ivi şi, acum doi ani, Anton Bacalbaşa s-a însurat şi a avut şi parte de bucuriile de tată: micuţa lui Elena n-a avut însă mult timp parte de cel mai glumeţ dintre părinţi. Mama îi va putea spune odată cine a fost „Toni”, cum îi zicea şi micuţa, şi-i va putea poate da să şi citească, să râdă şi să verse lacrimi citind din câte a scris Toni…
A căutat liniştea şi dragostea în viaţa de familie, a găsit-o. Şi când să înceapă s-o guste, urâta moarte, cu săgeata mai puternică decât toate săgeţile spiritului nostru, l-a lovit şi l-a răpit familiei, ziaristicii, publicului.
Pe toţi ne-a durut, căci toţi ne-am bucurat de el.
Acum şi numai acum, în eterna ta nesimţire, simţi tu ce înseamnă liniştea, sărmane Toni!”
*** Emil D. Fagure, Adevěrul, 4 octombrie 1899
Izabela Sadoveanu-Evan (jurnalistă, poetă și militantă feministă, cumnata scriitorului Mihail Sadoveanu) i-a făcut creatorului lui Moș Teacă un portret impresionant ce a fost publicat de ziarul Adevărul în iulie 1924:
“Mă întreb dacă, având puterea de a evoca figura lui Toni Bacalbaşa, aşa cum era ea, aş reuşi să o fac înţeleasă şi primită de generaţia de azi.
Dar oare se poate evoca figura lui Toni în multiplele, schimbătoarele şi atât de contrastantele ei ipostaze? Cu cât trece vremea, cu atât mă gândesc la el ca la o creatură unică şi inimaginabilă pentru cine n-a avut norocul să fi trăit în intimitatea sa. Pe cât de ciudat şi dureros, de respingător uneori, pe atât de splendid şi irezistibil atrăgător alteori, dar niciodată indiferent sau banal…
L-am cunoscut la un întâi mai socialist. Sosisem de la Iaşi, ieşită dintr-un pension în care socialismul era o religie nouă, un fel de elan spre ispăşire, nu a păcatului originar, ci a păcatului social… Da, după noi, atunci, fiecare odraslă de burghez conştientă trebuia să ispăşească teribilul păcat de a fi trăit, ca şi părinţii săi, din sudoarea muncitorilor şi suferinţa proletarilor. Toată săptămâna ne scrutam conştiinţa spre a vedea dacă eram sau nu demne de a merge Duminica în Sărărie, la Nădejde, să lipim timbre pe gazeta “Muncitorul”…
Toni Bacalbaşa ne apărea de departe, din fundul Sărăriei noastre, ca un fel de Lassále. Eram nerăbdătoare să-l cunosc, mai ales că făcuse o “căsătorie liberă”, ca în cărţile lui Tikhomirof. De această prejudecată burgheză, căsătoria legală, noi, cei din Sărărie, nu avusesem puterea să ne liberăm!
Mărturisesc ca prima mea impresie a fost o decepție… Toni era foarte departe de imagina cavalerului elegant și irezistibil ce trebuie să fi fost Lassale după toate ce citisem despre el.
Sănătatea robustă a celor douăzeci de ani ai mei a fost mai întâi jignită de aparenţa decrepitudinii fizice a bietului meu Lassale. Mic, pipernicit, cu ochii înfundaţi în orbite, livid şi uscat, Toni îţi dădea in vremea aceea impresia unui înmormântat de viu care a izbutit, în fine, să ridice piatra mormântului şi să iasă la lumină. Fiind atunci şi într-un moment de sărăcie, singura sa pretenţie la eleganţă era o “lavalieră” legată cu o artistică neglijenţă.
M-a frapat însă în mod deosebit mâna lui subţire, adevărată mână de intelectual. Iar când m-am deprins puţin cu figura lui, m-a fascinat contrastul dintre ochii lui înfriguraţi, inspiraţi parcă, şi acel zâmbet forţat, adeseori crud pentru el însuşi şi redutabil pentru alţii, care aparţinea numai lui Toni şi pe care nimeni dintre cei ce l-au cunoscut n-au putut, desigur, să-l uite!…
La masa “intelectualilor” din partid, unde cei mai subţiri şi mai parizieni reprezentanţi ai “inteligenţii” se sileau să bea “poşîrcă” democratică ciocnind cu “tovarăşii din popor” şi încercând să fie în ton, Toni fuma tăcut, alături de “tovarăşa liberă”, care iarăşi a fost o decepţie pentru mine. Cât era de departe această biată lucrătoare de “rolul” pe care trebuia să-l joace în viaţa agitatorului nostru popular, după închipuirea mea şi amintirile din cărţile cu revoluţionari ruşi… Dar deodată Toni se ridică şi începu a vorbi. O, ce dar avea acest slăbuţ şi pipernicit tânăr. Nici glas, nici înfăţişare, nici măcar acea facondă uşoară şi strălucitoare a lui V.G. Morţun.
Totuşi, cuvântul lui era o vrajă. Un adevărat orator pentru mase. Mulţimea îi cădea în genuchi, putea s-o târască oriunde, la revoluţie şi la moarte. Vibrant, insinuant, zguduitor cu un accent atât de nobil şi înălţător uneori, încât nimeni nu putea rămâne indiferent. Am ascultat acum de curând pe Albert Thomas şi m-am gândit că şi el în tinereţe trebuie să fi vorbit ca Toni al nostru.
Generatia mea poate să privească cu milă la pretinşii oratori populari de azi! Un al doilea Toni nu s-a născut încă. Pentru generaţiile de azi, Toni e pur şi simplu autorul lui Moş Teacă, din fel de Prince Rigadin al ziaristicii noastre.
Pentru noi, care am dus viaţa alături cu el, Toni era un izvor arzător de viaţă, un creator de fiece minut în el şi în jurul său.
Aşa, de pildă, se poate zice de Costache Bacalbaşa că este cel mai bun gazetar al nostru. Toni făcea ziaristică cu acel brio şi acea notă personală cu care ţinea şi discursurile. Dar nu i se putea zice nici gazetar, nici orator. El era altceva! Era o personalitate debordantă care se putea înfăptui în orice formă cu aceeaşi uşurinţă şi aceeaşi perfecţiune.
Avea un dar de improvizaţie, o fantezie nesfârşită şi o inteligenţă ascuţită şi creatoare care făcea din el partenerul şi completarea cea mai fericită a maestrului Caragiale
Cine i-a ascultat în acele neuitate “causerii” din Berăria Caragiale se poate lăuda că a asistat la sărbători unice ale spiritului şi inteligenţei. Glumele lui Caragiale provocau adevărate focuri de artificii din partea lui Toni, care, la rândul lor, aprindeau verva maestrului. Schimbul de vorbe de spirit, de glume, de paradoxuri se înteţea devenind un foc neîntrerupt, în care fiecare din cei doi parteneri se întrecea să trimită săgeata cea mai ascuţită sau jerbia cea mai scânteietoare.
Vai de cel pe care soarta-l destina să servească de “ciblu” şi de pretext acelei “rute” de vorbe de spirit, mai ales dacă era vreun naiv fără replică şi prezenţă de spirit.
Păcatul cădea adeseori pe plângătorul şi romanticul Traian Demetrescu. Umil, distrus şi nenorocit, bietul Traian suferea martiriul sub ploaia aceea de neîndurat humor. Dar a doua zi, atras parcă de o fascinaţie irezistibilă, revenea să treacă prin aceleaşi crude încercări. Şi la aceste teribile execuţii, tot tineretul intelectual, “băieţii buni” şi “fetele partidului” asistam, galerie amuzată şi respectoasă, dar la oarecare distanţă de acea zonă fermecătoare şi primejdioasă, primind uneori şi câte o săgeată rătăcită!… Căci nimeni nu era cruţat: cei mici şi neînsemnaţi, ca şi talentele noastre cele mai recunoscute.
Noi, cei mici, ne scoteam din încurcătură cu “abilităţi” şi, dacă izbuteam, rămâneam acolo, în cercul de primejdie. Alţii, mai puţin abili, mai vanitoşi, mai susceptibili şi mai lipsiţi de autocritică, la primul atac şi, deci, la prima înfrângere “se “topeau” pe nesimţite.
Interesant era însă spectacolul celor “mari”, siliţi să treacă sub furcile caudine. Gherea primea focul cu zâmbetul lui de nemărginită şi superioară bunătate. Barbu Delavrancea prindea numaidecât tonul şi astfel dezarma inamicul, iar Vlahuţă îşi ascundea susceptibilitatea exagerată sub masca şireteniei de răzeş, aştepta să treacă focul şi, când îi venea lui bine, îşi lua revanşa…
Trebuie să se recunoască un lucru, nu era uşor să ţii locul în cercul acesta de intelectuali, chiar când ai izbutit să-l cucereşti… Cu cădelniţă puteai alunga diavolul şi nimeni nu se putea impune decât prin propria lui valoare.
Desigur, vor fi mulţi care vor ridica din umeri, atât Toni, cât şi Caragiale erau nişte autodidacţi, dar un om cu multă şcoală este departe de a fi un om cult.
Toni era nervos, nerăbdător mereu în lupta cu mizeriile fizice ale unei sănătăţi şubrede, cu mizeriile materiale, care adesea l-au făcut să atingă ultimele limite ale puterii sale de suferinţă. În asemenea condiţii, nu poate fi vorba de studii tihnite şi sistematice.
A trăit însă într-un timp când sociabilitatea intelectualilor noştri îşi atinsese culmea în cercurile alese, în care tineretul trăia într-o colectivitate atât de strânsă încât azi, stăpâniţi de individualismul nostru îngust, nici nu ne-o putem închipui.
Discuţia era viaţa şi patima acestor cercuri, iar ele nu erau o pierdere de vreme, ci o şcoală de intensă cultură. Judecam, criticam, comparam, citeam opere noi şi capodopere vechi, şi în acest joc, în care fiecare era împins de o nobilă emulaţiune, era o mare putere de educaţie, mai ales pentru cei ce aveau daruri naturale.
Despre ce nu se discuta în modesta locuinţă din strada Scaune a doctoriţei Elena Proca? Cine a fost mai socială decât această “Ileană” a cărei scurtă viaţă a fost poezia altruismului?
Atâţia refugiaţi ruşi, figuri nobile de apostoli sau îndârjiţi şi neînduraţi nihilişti ne-au ţinut zile şi nopţi întregi, sub puterea controversei lor, punându-şi problema acută a responsabilităţilor morale ce revin deţinătorilor culturii şi desfăşurându-ne problema socială în infinitele ei aspecte.
O. Carp ne-a citit acolo, în locuinţa sa şi a surorii sale, primele sale mărgăritare poetice şi gânditor, cărturar de pe atunci, ne-a pus pe gânduri adesea şi ne-a înfrânat pornirile nesocotite ale tinereţii în faţa gravelor probleme ale ştiinţei şi ale îndoielii… Chiriac ne cânta din gură cu minunata-i voce bucăţi de muzică înaltă şi, mai ales, ne vorbea de muzică cu acea înţelegere fină ce e apanajul naturii sale profund muzicale. Din când în când, ne vizita maestrul Gherea şi ne cădea pe neaşteptate Barbu Delavrancea şi poetul Vlahuţa. Iar unicul Caragiale analiza ceasuri întregi câte un pasagiu admirabil sau detestabil, cu o ştiinţă a limbii, cu o vervă, cu o strălucire pe care n-o poate reda opera scrisă a celui mai genial critic. Toni dădea replica şi gramatica devenea o ştiinţă vie şi pasionată, o plăcere a spiritului.
Dar Toni a trăit apoi într-un cerc restrâns de ştiinţifici, cercul intim de la Dionisie Many, în care domina inteligenţa vastă, luminată şi echilibrată a acestuia. Puţin a fost cunoscut Dionisie Manu, şi ne-a părăsit curând, dar, pentru cine l-a cunoscut în intimitate, rămâne una din figurile cele mai interesante ale generaţiei noastre.
Trio se completa cu Ioan Teodoreșcu, zisul Tăbârcă, spirit plin de umor şi bonomie, de o originalitate amuzantă, cu un fond de cunoştinţe enciclopedice totdeauna la îndemână.
În acest cerc venea să se recreeze savantul şi ascuţitul Voinov, strălucitorul Irimescu şi se abăteau oaspeţi vremelnici, veniţi din Apus sau din alte părţi: marele nostru Emil Racoviţă, Dragomir Hurmuzescu, Livaditi, Paul Bujor, Costică şi Mitică Anghel, enciclopedia noastră ambulantă, Ghiţă Arghirescu şi câţi alţii, care toţi aduceau nota lor personală şi comoara unei tinereţe interesante.
Ce şcoală ar fi putut forma mai bine spiritul vioi şi plin de spontaneitate al lui Toni?
În aceste cercuri, el era scânteia, spiritul, lumina în care originalitatea tuturor se desfăşura precisă şi uşoară, fără pretenţii şi pedanterie, dar fără vulgaritate.
Cu o vorbă de spirit tăioasă ca o lamă de cuţit, dar aplicată cu acea justețe care o făcea să cadă în punctul cel mai sensibil şi mai dureros, dar care nu era nici o jignire, nici o umilire, cu o glumă a cărui răutate era numai intelectuală, cu o clevetire care nu era o defăimare, Toni ştia ca nimeni altul să ţină tonul cercului şi al întrunirilor în punctul în care sociabilitatea acestor tineri aleşi îşi lua toată amploarea şi tot farmecul, fără a cădea în greşeli de gust şi de tact.
Avea o întorsătură de limbă şi o lovitură în condei care nu e la îndemână nimănui din cei ce au venit după dânsul.
Ce ar fi devenit Toni în vremurile noastre brutale, în goana aceasta după material, în grosolănia acestei societăţi în care nuanţa nu are nici o valoare?
E o chestiune pe care nu-mi place să mi-o pun. Îmi place mai bine să mi-l reprezint în toiul vervei sale îndrăcite, scânteietor de spirit şi risipitor de idei şi concepţii unice sau chiar… în absurditatea lui de veşnic amorezat, când era ghitară, mandolină, ba chiar şi mai rău şi când îşi pisa fără milă prietenii până la ceasuri nepermise cu confidenţe de licean fără nici o literatură sau cu literatur ă din cea mai proastă”.
Izabela Sadoveanu, Adevěrul, 23 iulie 1924
