***

 S-a întâmplat în 19 ianuarie 1981: A murit Catinca Ralea traducătoare, regizoare de film, actriță și realizatoare de emisiuni radio-TV. A fost fiica lui Mihai Ralea și soția lui Emanoil Petruț (n. 5 octombrie 1929). Deşi a avut o mare pasiune pentru poezie şi teatru, a tradus opere importante din proza engleză a diferitelor perioade, din romanul american şi francez şi îi revine meritul de a fi familiarizat cititorii din România cu prestigioase nume ale literaturii universale, cum sunt J. D. Salinger, D. H. Lawrence, John Updike ori Truman Capote.

A fost în permanenţă o prezenţă rafinată, însă în acelaşi timp neîndurătoare cu obtuzitatea şi suficienţa, dar de o mare generozitate cu cei care demonstrau inteligenţă şi profesionalism. Adesea numită „profesionistă a întrebarii”, Catinca Ralea a fost apreciată pentru fineţea şi eleganţa apariţiei dar şi pentru profesionalismul şi ineditul cu care îşi gândea şi realiza interviurile.Ea a rămas, prin întreaga sa activitate, unul dintre cei mai autentici intelectuali pe care i-a dat cultura românească în secolul trecut.

Catinca Ralea s-a născut la Bucureşti, la 5 septembrie 1929, fiind fiica Ioanei (născută Suchianu) şi a esteticianului şi sociologului Mihai Ralea, doctor în drept şi filosofie, diplomat, om politic de stânga, profesor la Universitatea din Iași, membru al Academiei Române, director al revistei „Viața românească”. Totodată a fost soţia marelui actor Emanoil Petruţ – pe care l-a înconjurat cu sprijin total şi o dragoste infinită – şi nepoată pe linie maternă a criticului de film D. I. Suchianu.A urmat cursurile secundare în Statele Unite şi a absolvit Facultatea de limbi romanice şi clasice, secţia limba şi literatura franceză a Universităţii din Bucureşti (1949 – 1953). Catinca Ralea devenise o excelentă vorbitoare în limbile germană, franceză şi engleză.

În tinereţe a fost căsătorită, pentru o scurtă perioadă, cu Valentin Lipatti, profesor şi diplomat, fratele marelui pianist şi compozitor Dinu Lipatti.În anul 1953 se angajează la Secţia engleză a Redacţiei emisiunilor pentru străinătate (REPS) a Radiodifuziunii Române, fiind mai întâi crainic, apoi redactor şi şef al secţiei din anul 1968.În 1957 debutează ca traducătoare cu „Jurnalul Annei Frank”, piesă de Frances Goodrich şi Albert Hackett.Traduce, în colaborare cu Eugenia Câncea, în anul 1960 „Tess d’Urberville”, a lui Thomas Hardy, iar în 1964 volumul „Moara de pe Floss”, autor George Eliot.Tot în 1964 apare traducerea cărţii lui J.D. Salinger „De veghe în lanul de secară”, realizată în colaborare cu Lucian Bratu.

În anul 1967 realizează alte două traduceri – D.H. Lawrence „Parfum de crizanteme” şi volumul lui Truman Capote, „Harfa de iarbă şi alte povestiri”, în colaborare cu Constantin Popescu.Un an mai târziu traduce „Centaurul”, creaţia lui John Updike, în 1971, în colaborare cu Cella Serghi, „Vă place Brahms ?”, al lui Francoise Sagan, iar în 1975 traduce „O poveste cu un hobbit”, autor J.R.R. Tolkien, în care ea s-a străduit să identifice elementele comune culturii populare engleze şi folclorului românesc şi astfel să creeze o lume familiară cititorului de la noi, trolii devenind uriaşi, orcii gnomi, elfii iele, iar dragonul Smaug zmeu.În 20 iulie 1969, realizează, alături de crainicul Ion Ghiţulescu, transmisia radiofonică în direct a aselenizării şi a celor mai importante momente ale misiunii Apollo 11, un moment remarcabil în istoria postului public de radio din ţara noastră.

În anul 1973 devine regizor de film, prin apariţia peliculei documentare „Apa vie leac să-ţi fie”, un portret despre viaţa şi opera folcloristului Harry Brouner, profesor, autor de comunicări ştiinţifice, conferinţe radiofonice şi consilier pentru folclor în Radiodifuziunea Română. Relaţia sa cu lumea cinematografică nu se opreşte aici, fiind apoi vocea Miss Scharp în „Tănase Scatiu”, regizat de Dan Piţa – în anul 1975 -, apoi jucând rolul nevestei lui Muran în „Lumina palidă a durerii”, regia Iulian Mihu – în 1981.

Jurnalista a realizat interviuri radio şi TV cu un număr impresionant de personalităţi din toate sferele vieţii sociale, din ţară sau străinătate: Samuel Beckett, William Saroyan, Saul Bellow, Henry Moore sau Marshall McLuhan, Henry Kissinger, Edward Heath, Christian Barnard, Louis Armstrong, Duke Ellington, Grigore Moisil, Yehudi Menuhin, Arthur Rubinstein, Margaret Thatcher, Edward Kennedy etc.A publicat interviuri, traduceri şi comentarii, mai cu seamă în revista „Secolul 20″, care i-a găzduit interviuri cu Marshall McLuhan (în nr. 6, 1970) şi Edward Heath (în nr. 10-11-12, 1978) şi traducerile „Sandviciuri cu diamante”, de Truman Capote (în nr. 9, 1965), „Ofiţerul prusac. Taina calului de lemn” (în nr. 11, 1966), „Alexandria Quartel”, , de D. H. Lawrence (fragmente, în nr. 7-8, 1970), „În căutarea domnului Green”, de Saul Bellow (în nr. 10, 1968) şi „Muzica în viaţa mea”, de Edward Heath.

La radio a susţinut mult timp o rubrică de comentariu vizând dinamica vieţii internaţionale, alături de colegul său Florin Hera, fost redactor-şef adjunct la Redacţia emisiunilor pentru străinătate (REPS), un excelent comentator de politică externă.A trecut la cele veşnice, în urma unei crize de astm, la 19 ianuarie 1981, la Bucureşti, la doar 52 de ani, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu.În anul 1983 – chiar în anul în care şi soţul ei, Emanoil Petruţ, se stingea la doar 51 de ani -, apar la Editura Cartea Românească, postum, traducerile volumelor lui Lawrence Durrell – „Justine” şi „Balthazar” şi prima jumătate a „Cvartetului din Alexandria”, proiect dus la bun sfârşit apoi de a altă strălucită traducătoare, Antoaneta Ralian, care a adus publicului versiunea în limba română a celelalte două volume scrise de Durrell, „Mountolive” și „Clea”.În amintirea acestei personalităţi de o rarisimă cultură, Societatea Română de Radiodifuziune a numit una din sălile de conferinţe a instituţiei „Catinca Ralea”, jurnalista şi omul de cultură cu un farmec personal fabulos, atât de deschis, popular, direct, nesofisticat şi camarad de nădejde.

Surse:

http://www.radioiasi.ro/.../in-memoriam-catinca-ralea/

***

 Paul Cézanne – neobosita căutare a identităţii... S-a nascut pe 19 ianuarie 1839...

Respins de Academia de Arte din Paris, desconsiderat ani la rând de criticii vremii, client statornic al Salonului Refuzaţilor şi afirmat cu adevărat abia la 56 de ani, pictorul post-impresionist Paul Cézanne este astăzi un reper fundamental în istoria artei şi autorul celei mai scumpe opere vândute vreodată. Un tablou din seria „Jucătorilor de cărţi” a fost cumpărat în 2011 de familia regală din Qatar cu fabuloasa sumă de 300 de milioane de dolari.

Prieten din copilărie cu Émile Zola

Paul Cézanne s-a născut în 1839 la Aix-en-Provence, în sudul Franţei, tatăl său fiind un prosper bancher care a asigurat familiei securitatea financiară. Studiază desenul în particular, dar este îndrumat spre cariera de avocat. La vârsta de 13 ani, se împrieteneşte cu trei colegi de şcoală, unul dintre ei fiind Émile Zola, de care va fi legat până târziu (prietenia lor puternică avea să se termine însă furtunos). Pe cei patru îi unea dragostea pentru literatură, îi entuziasma Victor Hugo. Descoperă împreună poeziile lui Alfred de Musset şi îi pasionează muzica. În orchestra oraşului, Cézanne cânta la corn, iar Zola la clarinet.

În 1857, Cézanne se înscrie la Şcoala de Desen din Aix-en-Provence. În muzeul oraşului, cunoaşte câteva tablouri, sculpturi clasice şi opere din colecţia pictorului Granet. În 1858, Zola pleacă definitiv la Paris. Despărţirea este grea pentru cei doi prieteni şi ei caută să înlocuiască discuţiile de până atunci cu schimburi frecvente de scrisori. Studiile la care îl obligă tatăl său nu-l preocupă pe Cézanne. În ciuda acestui fapt, în decembrie 1858, se înscrie la facultatea de Drept din Aix, dar în acelaşi timp îl roagă pe Zola să se intereseze de examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase din Paris.

La sfatul lui Émile Zola, în 1861 Cézanne pleacă la Paris, sfidându-şi familia, pentru o carieră artistică. Aici este obligat să trăiască din 125 franci lunar, sumă pusă la dispoziţie de tatăl său. În Paris descoperă marile muzee, unde poate copia operele marilor artişti. Se duce în fiecare dimineaţă la Academia „Charles Suisse”, pentru a participa la ore de desen. La Academie face cunoştinţă cu impresionistul Camille Pissarro, cu care se împrieteneşte foarte repede. Dă examen de admitere fără succes la Academia de Arte Frumoase şi îşi petrece timpul în continuare în atelierul Suisse, unde pictează după model. În urma sfaturilor lui Pissarro, începe să picteze şi în aer liber. Este tot mai adânc preocupat de redarea naturii în diverse stiluri geometrice.

În 1864, Cézanne face o călătorie la Estaque, în apropiere de Marsilia. Acesta va deveni unul din locurile preferate pentru pictură (tabloul „Golful Marsiliei văzut de la Estaque” din 1886 este reprezentativ).

Refuzuri sistematice, glume proaste pe seama numelui

Devenind membru al curentului avangardist, pictorul are doar şansa de a expune la Salonul Refuzaţilor (întemeiat prin decret de Napoleon III în 1863). La Salonul oficial din Paris (dedicat tradiţionalistilor) va expune foarte târziu, tablourile trimise fiindu-i sistematic respinse.

De altfel, perioada 1861-1870 este una de căutari, de finalizare a propriei identităţi artistice. Este denumită „perioada întunecată” (după tonurile de negru predominante). În acel interval artistic, Cézanne a creat unele tablouri ce pot fi asociate mai degrabă expresionismului.

Unul dintre ele atrage atenţia prin tema abordată. Este vorba despre lucrarea „Crima” (prezentă astăzi la Walker Art Gallery din Liverpool). Scena ilustrează un asasin care ucide cu un cuţit o femeie imobilizată de o altă femeie.

crime

Greu de spus cum a ales acest subiect un artist atât de sensibil, care va lucra obsesiv la temele sale majore precum natura moartă cu fructe, femei la scăldat, portrete şi peisaje.

Cézanne participă în 1874 la prima expoziţie a impresioniştilor, unde prezintă trei tablouri, printre care şi „O Olympia modernă”, replică a unei cunoscute picturi aparţinând lui Édouard Manet.

Operele sale sunt considerate ridicole de către critică. Detractorii săi, nu puţini la număr, îi ridiculizau până şi numele de familie, a cărei pronunţie în franceză însemna şi „16 măgari” (seize anes). De fapt, numele familiei avea rădăcini italiene, fiind originari din Cesana Torinese, Piemont. În 1877, expune 16 tablouri la o nouă expoziţie a impresioniştilor. Pe tot parcursul anului 1882 lucrează la Estaque, unde vine şi pictorul Auguste Renoir.

„Intervalul negru” al artistului se încheie odată cu dragostea uriaşă pentru Hortense, femeia care-i va fi amantă fidelă aproape două decenii şi care abia în 1886 îi va deveni soţie.

Tot în 1886, intervine însă ruptura dintre Cézanne şi Zola. Acesta din urmă îi trimisese romanul „L’œuvre”, pe care tocmai îl terminase. Profund jignit, Cézanne se recunoaşte în eroul principal, un pictor ratat aflat în pragul sinuciderii.

În 1890, îmbolnăvindu-se de diabet, artistul devine mai retras şi părăseşte viaţa de familie. Departe de Hortense, în mijlocul naturii din sudul Franţei, Cézanne lucrează cu îndârjire pentru a uita de boală. Operele sale din această perioadă sunt considerate precursoare ale curentelor artei moderne.

Cézanne a lucrat de-a lungul întregii sale vieţi la anumite teme. O astfel de temă este seria „Jucătorilor de cărţi”, picturi în ulei realizate de Paul Cézanne în perioada de maturitate artistică.

Potrivit revistei Vanity Fair, una dintre picturile care compun seria „Jucătorii de cărţi”, realizată în 1892 – 1893 şi aflată în colecţia privată a armatorului grec George Embiricos, a fost vândută în anul 2011 familiei regale din Qatar pentru un preţ record estimat între 250 şi 320 de milioane de dolari. Pictura a devenit astfel cea mai scumpa operă de artă vândută vreodată.

O altă temă preferată sunt naturile moarte cu fructe, care revin ca un leitmotiv în creaţia lui Cézanne. În tabloul „Natură moartă cu mere şi portocale” (1899) reliefurile realizate amintesc sculpturalitatea câtorva pânze care reprezintă muntele Sainte-Victoire. Tablourile pictate cu acest subiect reprezintă cele mai mari capodopere ale lui Cézanne.

combo

În 1895, negustorul de tablouri Ambroise Vollard organizează prima expoziţie personală a lui Cézanne. În 1900, expune la Expoziţia Universală de la Paris şi începe să fie cunoscut. Părăseşte arareori Aix-en-Provence, unde îşi cumpărase un atelier în afara oraşului. Lucrează tot timpul şi cu toate forţele. În 1904 expune la Salonul Oficial de toamnă, iar în 1905 la Salonul de toamnă şi la Salonul Independenţilor.

Maestru afirmat cu adevărat abia la 56 de ani, Cézanne a avut un uriaş impact asupra artei secolului 20, incluzând şi arta abstractă. Chiar din timpul vieţii, contemporanii încearcă să-i fructifice experienţa. Pictura lui Cézanne reprezintă puntea de trecere de la impresionism spre cubism, prima perioadă a acestei ultime orientări fiind numită de către unii teoreticieni ai artei „faza cézanniană”. Mult îi datorează Van Gogh şi Gauguin. Acesta din urmă îi cumpără de altfel numeroase lucrări. Simboliştii, prin Maurice Denis, văd şi ei în Cézanne pe unul din maeştrii lor. Matisse spune următoarele: „Cézanne este maestrul nostru, al tuturor”. Picasso ştie cât îi datorează înaintaşului său, al cărui moştenitor credincios este, fără îndoială. După moartea lui Cézanne, el pictează în scurt timp, în 1907, tabloul „Domnişoarele din Avignon”, care este în acelaşi timp un omagiu faţă de pictura „Les grandes baigneuses” a predecesorului său.

La începutul anului 2015, în timpul unor procese de restaurare, două schiţe necunoscute semnate de Paul Cézanne au fost descoperite într-o colecţie din Statele Unite pe spatele unor tablouri pictate tot de artist. Nu este un lucru neobişnuit, spun criticii, pentru că el obişnuia adeseori să folosească ambele feţe ale unei coli.

În anul 2008, o pictură de Cézanne numită „Băiatul cu vestă roşie” a fost furată dintr-un muzeu elveţian şi recuperată abia în 2012, în urma unui raid efectuat de poliţia sârbă.

***

 Jabuticaba, pomul care face fructe direct pe trunchi

Jabuticaba este un pom fructifer care crește în statele braziliene Mina Gerias, Goias și Sao Paulo și în unele regiuni din Paraguay și din Argentina. Fructele acestui copac cresc direct pe trunchi, ceea ce îi conferă un aspect neobișnuit.

Fructele jabuticaba sunt rotunde, au diametrul de trei-patru centimetri și seamănă foarte mult cu strugurii. De aceea, copacul mai este cunoscut și drept „pomul-strugure”.

În centru au până la patru semințe mari, învelite într-o pulpă gelatinoasă și dulce, alb sau roz. Coaja groasă a fructelor este de culoare violet închis.

În mod natural, copacul poate înflori și face fructe doar o dată sau de două ori pe an, dar atunci când este irigat continuu înflorește frecvent. De aceea, în regiunile tropicale fructele proaspete sunt disponibile pe tot parcursul anului.

În timpul sezonului de jabuticaba, mii de vânzători stradali din Minas Gerais vând fructele proaspete în pungi mici, iar trotuarele și străzile sunt pătate de miile de coji aruncate de oameni.

Fructele au numeroase beneficii

În general, fructele jabuticaba se mănâncă proaspete, dar deoarece încep să fermenteze la doar 3-4 zile după recoltare, sunt folosite adesea pentru a face gemuri, prăjituri, vin sau lichior.

Arborele jabuticaba trăiește doar în climatul subtropical și are nevoie de un sol bogat și bine drenat. După ce este plantat, copacul are nevoie de șase până la opt ani pentru a produce primele roade.

Acest lucru, combinat cu perisabilitatea lor, face ca fructele să fie o raritate în afara zonelor de cultivare.

Aceste fructe au și numeroase utilizări medicinale. Fiertura de coji deshidratate, care are proprietăți astringente, este folosită ca tratament pentru hemoptizie, astm, diaree și amigdalita cronică.

De asemenea, fructele conțin compuși antioxidanți și antiinflamatori puternici.

***

 Iustin Capră, inventatorul rucsacului zburător, decedat pe 19 ianuarie 2015

Născut pe 22 februrie 1933 la Măgureni (Prahova), Iustin Capră a fost unul dintre cei mai cunoscuţi inventatori români, obţinând numeroase premii la saloane internaţionale, printre care Ifia Eco, în 2008, pentru cea mai bună invenţie ecologică (un triciclu electric sau hybrid, realizat împreună cu Marian Velcea), Diploma Salonului Internaţional de invenţii de la Geneva, Medalia de Aur la Salonul Internaţional de Inventică Pro Invent 2009, Premiul Arca 2007 pentru în

treaga activitate.

Despre copilărie, inginerul povestea în 1977: “Nu cred că era somn fără să visez că sunt purtat pe sus şi ajunsesem să aştept culcarea de seară pentru a mă simţi levitat, împins peste vârfurile copacilor, unde dimineaţa eu întindeam leagăn cu cursa lungă, peste prăpăstii pe care acum mi-ar fi frică să arunc privirea. Erau trăzneli abandonate o dată cu vârsta şi creşterea raţiunii. (…) Frica îmi intrase în oase, deveneam din ce în ce mai timid şi băieţii de-o vârstă au sesizat, transformându-se în micii mei tirani, i-am domolit încet-încet construindu-le tot felul de aeromodele, camioane şi maşini din lemn şi chiar un joc metalic, cu sârme şi rotiţe, în care nişte oameni de tei, lemn uşor de cioplit, se învârteau într-o horă, ca duminica flăcăii satului. La liceul din Câmpina, unii profesori, printre care cel de fizică, mă considerau zurliu și-i spuneau tatii că n-o să iasă nimic din mine”.

*** România pitorească, noiembrie 1977

Printre inovațiile sale se numără rucsacul zburător, a cărui construcție a început în anul 1953, un aparat portativ pentru zbor individual, pentru care a fost reținut timp de 12 zile în 1956, fiind bănuit că l-ar fi făcut pentru a fugi din România. Așa-numitul rucsac de zbor era echipat cu două rachete aşezate lângă umeri, a căror acţiune, datorită fenomenului de injecţie, învingea forţa gravitaţională, permiţând desprinderea de la sol. Cinci ani mai târziu, Capră a depus la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci o cerere de brevet pentru “Aparat portativ pentru zbor individual”, înregistrată la data de 27 iulie 1958. Despre experiența încercării acestui aparat, mărturisea: “Nici nu ştii ce înseamnă asta, nu-i zbor, e vis trăit cu ochii deschişi, desprinderea de pământ singur, fără motoare, aripi şi toate celelalte este o minune neştiută încă de om! Atunci nici nu ştiam că sunt primul, dar nici nu mă interesa, eram eu, cu aerul de deasupra și aerul de sub mine! Pluteam…”

Ignorată de autorități, invenția lui Iustin Capră a ajuns la Muzeul Tehnic “Dimitrie Leonida” din Bucureşti, sub formă de donaţie.

După revenirea în ţară a savantului Henri Coandă, care l-a susţinut în realizarea proiectelor sale, Capră a realizat un aparat de zbor îmbunătăţit, cu ajutorul căruia, în august 1968, a reușit să se ridice la câţiva metri deasupra solului, executând diverse manevre aeriene. Din păcate, totul s-a încheiat cu un accident în urma căruia inventatorul a suferit câteva fracturi. Elicopterul Capră, scria în anii ’70 revista Știință și Tehnică, avea numai treizeci şi patru de kilograme (cu combustibili cu tot) şi capacitatea de a ridica în aer o greutate dublă.

Inginerul Iustin Capră, absolvent al Şcolii superioare de aeronautică, a construit maşini nepoluante fără volan şi fără pedale, cu comenzi făcute de la un buton de pe carcasa fotoliului și a realizat mai multe prototipuri de maşini şi motorete alimentate de acumulatori.

În anii ‘80, din când în când, pe bulevardele Capitalei trecea o maşină care-i făcea pe trecători să se oprească din drum. Maşinuţa lui Capră, care părea o jucărie, uimea prin formă, culoare, dimensiune, iar apoi dispărea, apărând după cîteva luni un nou vehicul cu o nouă formă, o altă culoare și dimensiune.

Cel de-al 34-lea automobil creat de inginerul de la A.C.R. a fost cel mai cunoscut. Purta numele „Soleta 125 – 49 E”, iar pentru construcţia ei a fost folosită o parte a unui fuselaj de planor oferit de „Aeroclubul Central Român”. Vopseaua, susținea Capră, în afară de culoarea atractivă, avea o mare calitate: reducea frecarea cu aerul. Automobilul semăna cu un mic avion și avea un coeficient aerodinamic mai mic de 3 ori decât o „Dacia 1300” și o suprafaţa frontală de 4 ori mai mică decât a unei Dacii. Miniturismul «Soleta 125» l-a construit de unul singur, într-o mansardă, dar când l-a terminat, a constatat cu stupoare că nu-l poate coborî pe scări şi l-a scos pe fereastră, cu ajutorul câtorva prieteni şi a două frânghii. Mașinuța prindea o viteză maximă de optzeci şi trei kilometri la oră şi o viteză de exploatare ce depășea 60 km/h, având un consum de benzină de doar 1,6 litri la suta de kilometri.

Într-un interviu acordat gazetarului Ovidiu Ionițoaia, Iustin Capră mărturisea: „Credeţi că eu mă pricep? Încerc să învăţ câte ceva. Construiesc un model, îl duc până la capăt, îl testez şi apoi îl desfac. Este un defect al meu! După ce merge, nu mă mai interesează, îl transform într-un alt model pe care încerc să-l perfecţionez”.

Printre realizările sale s-au numărat 55 de miniturisme (dintre care nouă cu propulsie electrică) și 12 motorete (şapte cu propulsie electrică), explicând: “Automobilul, aşa cum e construit, reprezintă un pericol mare ecologic. Automobilul viitorului ar trebui să respecte cei trei E, şi anume Ecologie, Eficienţă, Economie. Trebuie folosite energiile reintegrabile în circuitul natural de aşa manieră ca atmosfera să rămână curată, şi există la noi în ţară motoare cu energie moleculară sau cu energie electrică care pot rezolva această problemă”.

Electroscuterul inventat în 1977, care purta numele unui rege dac, Oroles, a fost gândit pentru marile aglomerări urbane, putea prinde o viteză de 30 – 40 de kilometri pe oră, era acţionat electric, avea o autonomie de 104 kilometri și folosea un redresor cu impulsuri şi modulaţii, iar reîncărcarea bateriei dura mai puţin de o oră. De asemenea, conform descrierilor din epocă, era un vehicul silenţios și poseda o stabilitate superioară mijloacelor de transport asemănătoare, nu avea ambreiaj și nici schimbător de viteze, cele 4 trepte de viteză fiind acţionate prin butoane localizate pe partea dreaptă a ghidonului.

Inventatorul Iustin Capră a încetat din viață pe 19 ianuarie 2015, la vârsta de 81 de ani, la Spitalul de Urgenţă Ploieşti.

Surse:

Flacăra (1975, 1977, 1979)

România pitorească (1977, 1980)

Știință și Tehnică (1984, 1997, 1998)

***

 19 ianuarie 1966 - Indira Gandhi a devenit prima femeie prim-ministru din istoria Indiei.

Indira Priyadarshini Gandhi (n. 19 noiembrie 1917 – d. 31 octombrie 1984) a fost prim-ministru al Indiei din 19 ianuarie 1966 până la 24 martie 1977, și, din nou, din 14 ianuarie 1980 până la asasinarea ei pe 31 octombrie 1984. Fiica primului prim ministru al Indiei, Jawaharlal Nehru, și mamă a altuia, Rajiv Gandhi, Indira Ghandi a fost unul dintre cei mai notabili și controversați lideri politici. În ciuda numelui faimos, nu există nici o legătură de rudenie cu Mahatma Gandhi. Publicația Time a considerat-o una dintre cele mai influente femei ale secolului al XX-lea.

 Când a izbucnit Războiul Indo-Pakistanez din 1965, Gandhi era în vacanță în regiunea de graniță Srinagar. Deși avertizată de Armată că insurgenții pakistanezi au pătruns foarte aproape de oraș, ea a refuzat să plece la Jammu sau Delhi. S-a aliat guvernului local și a intrat în atenția presei, calmând în cele din urma națiunea. Shastri a murit în Takshent, la câteva ore după semnarea tratatului de pace cu președintele Pakistanului, Muhammad Ayub Khan, mediat de sovietici.

Shastri a fost un candidat al consensului, micșorând neînțelegerile între partidele de stânga și dreapta. Gandhi era candidata „Sindicatului”, o putere regională cu o imensă influență, care credea că va putea fi ușor manipulată. După mulți ani, căutând explicații pentru greșeala dezastruoasă, Președintele Congresului de atunci, Kumaraswami Kamara a pretins că făcuse o promisiune personală lui Nehru să o facă pe Gandhi Prim-Ministru „cu orice preț”. Totuși, la aceea vreme, el și ceilalți o considerau ca o „gungi gudiya” – în traducere „o păpușă nătângă”.

Cu sprijinul Sindicatului, într-un vot al Partidului Parlamentar al Congresului, Gandhi l-a învins pe Morarji Desai cu 365 la 169 de voturi, și a devenit cel de-al treilea Prim Ministru al Indiei și prima femeie ce ocupa aceea poziție.

***

 „Viagra” de Himalaya: Parazitul care se vinde la prețuri exorbitante

Renumită pentru proprietățile sale medicinale, Yartsa Gunbu, o ciupercă ce infectează larvele moliei-fantomă și care trăiește doar în Tibet, este cel mai scump parazit din lume.

Cele mai de calitate specimene se vând cu până la 140.000 de dolari pe kilogram. O rudă apropiată a ciupercii tropicale care infectează furnicile și le transformă în zombi, ciuperca tibetană Yartsa Gunbu – sau Ophiocordyceps sinensis – trăiește doar în Podișul Tibetan.

Parazitul este greu de găsit

Parazitul infectează larvele moliei-fantomă în timp ce acestea sunt îngropate în pământ și se hrănesc cu rădăcini de plante.

Larvele sunt cele mai vulnerabile vara, atunci când năpârlesc și sunt mai ușor de infectat. Parazitul crește încet pe corpul lor, pe care îl consumă toamna și iarna.

Când zăpada se topește, parazitul împinge resturile larvelor în sus și dezvoltă o tulpină plină de spori, care străpunge pământul.

Aceste tulpini sunt apoi recoltate de localnici și vândute la prețuri modeste. Pe măsură ce sunt vândute mai departe și trec prin mâinile mai multor intermediari, tulpinile de Yartsa Gunbu ajung să coste de trei ori greutatea lor în aur.

Yartsa Gunbu înseamnă, de fapt, „iarbă de vară, vierme de iarnă”, o descriere simplă și eficientă a ciclului de viață al ciupercii.

Cele mai valoroase exemplare conțin atât tulpina plină de spori care crește din capul gazdei, cât și corpul larvei moarte, dar recoltarea întregului ansamblu este un proces foarte dificil.

Pe lângă faptul că tulpina este dificil de găsit, deoarece seamănă foarte bine cu plantele care cresc pe Podișul Tibetan, pământul tare face foarte dificilă extragerea Yartsa Gunbu cu tot cu larvă.

Însă pentru oamenii care trăiesc în aridul Podiș Tibetan, Yartsa Gunbu reprezintă o modalitate bună de a-și suplimenta veniturile.

În Bhutan, de exemplu, comerțul cu Yartsa Gunbu reprezintă o parte importantă din produsul intern brut, iar în multe sate tibetane recoltarea ciupercii este una dintre puținele modalități prin care familiile se pot întreține.

Yartsa Gunbu este considerat un remediu miraculos

Deși de obicei vând Yartsa Gunbu pentru doar câteva sute de dolari pe kilogram, câștigurile constituie o parte substanțială din bugetul acestor oameni.

După ce trece prin întregul lanț de intermediari, parazitul ajunge în Hong Kong și metropolele din China, unde se vinde la prețuri exorbitante.

Ciuperca Yartsa Gunbu este populară în rândul chinezilor foarte bogați, în special pentru presupusele sale proprietăți medicinale (conform medicinei tradiționale chinezești).

Înainte de anii ’90, doar cei mai bogați își puteau permite valoroasa marfă. Dar lucrurile s-au schimbat odată ce economia Chinei a prins avânt.

Yartsa Gunbu își datorează popularitatea medicinei chinezești și legendelor care i-au sporit reputația de remediu, afrodiziac și tonic puternic. Potrivit cotidianului britanic Metro, parazitul a fost poreclit „Viagra de Himalaya”.

În 1993, când un mai mulți sportivi chinezi au bătut mai multe recorduri naționale la atletism, antrenorul lor a pus rezultatele excepționale pe seama consumului de Yartsa Gunbu.

Un deceniu mai târziu, au început să circule zvonuri potrivit cărora parazitul ar putea proteja oamenii de sindromul respirator acut sever (SARS).

Prețurile sunt în continuă creștere

Deși niciuna dintre proprietățile miraculoase ale parazitului nu a fost dovedită științific, comerțul cu Yartsa Gunbu a explodat și la fel și prețurile la care este vândut.

Potrivit The Atlantic, piața globală a Yartsa Gunbu valorează între 5 și 11 miliarde de dolari. Cele mai de calitate specimene se vând cu până la 140.000 de dolari kilogramul.

Însă și specimenele de o calitate inferioară sunt foarte râvnite în China, unde până și membrii clasei de mijloc au început să cheltuie mici averi pe acest remediu.

Cum cererea de Yartsa Gunbu este în continuă creștere, iar ciuperca devine tot mai greu de găsit, este de așteptat ca prețurile să crească și mai mult în următorii ani.

***

 Muzicianul Constantin C. Nottara, 

 fiul marelui actor Ctin. I.Nottara, a decedat pe 19 ianuarie 1951... 

A fost violonist, dirijor, compozitor, profesor şi critic muzical. Moştenind talentul muzical al mamei sale, actrița Eleonora Nottara, a primit o educaţie aleasă şi de la bunica sa maternă de origine poloneză, Maria Racinska. A început studiul viorii la vârsta de 9 ani, urmând ca şi tatăl său, cursurile liceului Sf. Sava şi ale Conservatorului de muzică din Bucureşti. De altfel şi actorul avea ureche muzicală şi putea cânta la pian „un vals uşor”, după cum aflăm din memoriile acestuia.

Pentru micul Constantin, tatăl său aflat pe atunci în plină glorie, era cu siguranță un model de seriozitate şi devotament profesional. Trăind modest, acesta a investit ani la rând în educaţia muzicală a fiului, fiind necesare studii atât în ţară cât şi în străinătate.

La Conservatorul din Bucureşti, i-a avut profesori pe Dumitru Georgescu Kiriac, Alfonso Castaldi și Robert Klenck. Ȋn 1907, a cerut „dispensă de vârstă”, pentru a putea studia la Paris. Acolo i-a avut profesori de vioară pe George Enescu și Henri Berthelier, iar la compoziție pe Dufay și Thodou. Era doar începutul unei cariere prodigioase, mărturie stând documentele, fotografiile, diplomele, cărţile şi partiturile aflate din 1956 în Colecţia C.I. şi C.C. Nottara.

La începutul sec. al XX-lea, Berlinul era unul dintre principalele centre muzicale ale Europei. Astfel, din 1909 până în 1913, Constantin C.Nottara a studiat la Konigliche Akademie der Kunstler Berlin cu profesorii: Karl Klinger, Schazenholz şi Kirschberg. În 1914 devine prim-violonist al Orchestrei din Charlottenburg, revenind în ţară la începutul primului Război Mondial. 

Din 1918 a fost violonist al Filarmonicii și profesor la Conservatorul de muzică din Bucureşti. În 1929 a fondat Orchestra Municipiului București, al cărei dirijor a fost până în 1933, cand a preluat Ochestra Radiodifuziunii. În 1919, împreună cu Enacovici, Popovici și Cocea a înfiinţat primul quartet de muzică de cameră - „Quartetul Nottara-Enacovici”, care din 1924 s-a numit „Quartetul Regina Maria”, aflându-se sub Înaltul patronaj al Majestății Sale. De asemenea, a fost unul dintre membrii fondatori ai Societății Compozitorilor Români.

Constantin C. Nottara, aidoma tatălui său, era profund ancorat în viata artistică și culturală a Capitalei. După cum Maestrul C. I. Nottara a ridicat munca actorului la rang de ARTĂ, tot astfel și fiul său și-a dedicat întreaga viață dezvoltării creației muzicale românești. A făcut parte din generația acelor compozitori de la începutul sec. al XX-lea, care, alături de G. Enescu, M. Jora, G.Ștefănescu, C. Brăiloiu și alții, și-a adus contribuția la definirea unui stil componistic unitar, specific românesc „inspirat din filonul inepuizabil al folclorului nostru”. Muzica sa se caracterizează „printr-o linie melodică curgătoare, limpezimea expunerii și tehnică remarcabilă”, după cum a definit-o cunoscutul muzicolog Viorel Cosma.

Compozițiile lui Constantin C. Nottara ating toată gama muzicii culte: de la simfonii și concerte, la muzica de teatru, lieduri, operă și balet. Din păcate, sunt puţin cunoscute publicului larg, deoarece au fost editate doar o parte dintre aceste lucrări. Totuşi, există câteva înregistrări în Fonoteca de Aur a Societăţii de Radiodifuziune, cum sunt: suitele „Aria” şi „Siciliana”, opera „La drumul Mare” după A.P. Cehov sau „Concertul în re minor pentru vioară şi orchestră”.

De-a lungul carierei sale, a fost apreciat și a primit numeroase distincții, la Paris, Praga sau Lisabona, dar și în ţară, de la Regina Maria, Regele Carol al II lea și Regele Mihai. 

Din 1920, când a intrat în familia Nottara, Ana, soţia muzicianului, a adunat cu dragoste și devotament tot ceea ce putea vorbi lumii despre munca şi succesul profesional al celor doi artişti, tată şi fiu. Acest patrimoniu material, care prin donaţia Anei Nottara a devenit „Colectia C.I. şi C.C. Nottara”, constituie un patrimoniu spiritual important în peisajul cultural românesc.

Corina Iliescu, muzeograf, Colecția C.I.și C.C.Nottara, MMB