***

 DREPTUL LA NEUITARE… In memoriam 

Prof. Univ. Dr. GHEORGHE MACARIE - un dascăl erudit și un orator iscusit (25 aprilie 1940 – 10 ianuarie 2018)

 

Au trecut șapte ani de la „nașterea în ceruri” a marelui nostru profesor universitar Gheorghe Macarie, personalitate complexă, profesor, scriitor, critic de artă, expert în autentificarea operelor de artă, un OM de o onestitate morală și intelectuală de excepție, un îndrumător neobosit al al multor generații, un dascăl erudit și un orator iscusit.

Aceste gânduri, aș dori să le înmănunchez într-un buchet, astăzi la pomenirea sa. Sunt florile recunoștinței noastre și ele trebuiesc citite în nota în care au fost scrise; a dragostei creștine smerite, a prețuirii pe care i-am purtat-o mereu mentorului meu, căruia îi dedic aceste rânduri. Sunt „flori” care aș dori să-i înmiresmeze veșnicia...

Viața profesorului Gheorghe Macarie o privesc acum, peste timp, ca o candelă aprinsă, ce a luminat generații întregi de studenți, tineri cărora le-a transmis și insuflat dragostea față de trecut, față de valorile noastre culturale și spirituale, devenind pentru mulți dintre noi un adevărat model.

A fost un dascăl și cercetător harismatic, un cărturar de elită cu personalitate puternică, care a știut să îmbrace în haina smereniei toate darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu. A făcut mult bine Universității, muzeografiei și artei românești, dar fără mult zgomot, pentru că el ne spunea că: „zgomotul nu face bine , iar binele nu face zgomot”.

„O viață de OM așa cum a fost”, viața profesorului nostru Gheorghe Macarie, dacă-mi este îngăduit să-l parafrazez pe Nicolae Iorga, nu poate fi cuprinsă în câteva rânduri, deși fiecare frază poate fi o cărămidă scrisă, pe care să o așezăm la edificiul memoriei celui care acum nu mai este printre noi și căruia îi datorăm ceva din ființa și devenirea noastră.

A fost un OM ales care s-a risipit generos în diverse laturi ale culturii naționale, elaborând lucrări științifice de înaltă ținută. Acest dascăl s-a distins prin cunoștințele sale vaste, predând cursuri solid fundamentate, înclinat fiind spre studiul aprofundat, a știut să valorifice timpul vieții sale pământești pentru a aduce roade bogate, reușind să se înveșnicească prin toate neodihnele sale.

Ca preot și apropiat al său, l-am asemănat cu lucrătorul cel destoinic din Evanghelie (Matei 25, 21), căruia i se adresează Hristos cu următoarele cuvinte: „Bine slugă bună și credincioasă...”. Acest „bine”, în cazul nostru înseamnă accesul la eternitate!

Profesorul Gheorghe Macarie s-a impus în cercul marilor noștri dascăli din Universitatea „Al. Ioan Cuza” din Iași ca o personalitate autentică, demonstrând o mare probitate intelectuală. Opera sa este impresionantă și înnoitoare, așezându-l între reprezentanții de marcă ai istoriografiei și artei românești.

În demersul de cercetare a avut acea rigoare care tinde spre eshaustiv în informație. Nu făcea niciodată paradă de erudiția sa și nici nu căuta să epateze. Urmărea mai degrabă să demonstreze veridicitatea afirmațiilor expuse.

În perioada cât a predat la Universitate (din 1963 până în 2005), a predat studenților cu demnitate, într-o manieră proprie: Literatura română, Literatura universală și comparată, Istoria artei românești și Istoria artei creștine, de la înălțimea catedrei universitare, cu toată forța și bogăția pregătirii sale, fiind un îndrumător și un model pentru foarte mulți dintre tinerii săi discipoli, între care mă regăsesc și eu.

Prin erudiția sa, precum și prin calitățile sale deosebite, ca dascăl, cercetător și om de cultură, profesorul Gheorghe Macarie poate fi încadrat în galeria ultimei generații de enciclopediști. S-a impus în cercul marilor noștri dascăli ieșeni ca o personalitate autentică, cu o operă impresionantă.

Titlurile și distincțiile primite de-a lungul vieții, pe care nu le-a căutat, ci i-au fost conferite pe merit, au confirmat valoarea spiritual-umană a distinsului dascăl, dar și imensul volum de muncă, desfășurată cu timp și fără timp.

Cândva, îl caracterizam pe profesorul nostru într-un cerc de intelectuali, că a fost „un om al căutărilor”, care a scos din arhive și alte surse documentare, noi marturii legate de trecut, de adevăratele valori culturale și spirituale ale neamului românesc, a căutat izvoarele acestui neam, mergând la surse, reușind să devenină astăzi, el însuși pentru noi o sursă dătătoare de har și de lumină.

Odată cu plecarea sa în eternitate, am pierdut nu doar un prieten, un îndrumător, un suflet nobil, în care s-au împletit armonios bunătatea, cinstea, înțelepciunea, spiritul de muncă în echipă, dragostea de semeni și de neam, ci și un prieten al Bisericii, care ne-a lăsat o moștenire neprețuită. 

 Pomenirea lui să fie din neam în neam, și amintirea sa din veac în veac.

***

 DREPTUL LA NEUITARE…

26 decembrie 1859, ION CREANGĂ a fost hirotonit diacon, în biserica Sf. Parascheva din Tg. Frumos. 

Greutățile cu care se confrunta mama sa, rămasă văduvă de tânără, având alți șase copii acasă și unul în pântece l-au determinat pe fiul cel mare ION să renunțe a continua ciclul superior al Seminarului, căutând o cale să se încadreze undeva.

 Dar nu putea intra în cler, deoarece nu îndeplinise vârsta canonică: 25 de ani pentru a fi hirotonit diacon și 30 de ani pentru hirotonia preotului, fapt pentru care a traversat o perioadă de așteptări și încercări.

 În 30 iulie 1859 Creangă primește un atestat de la Seminar pentru hirotonie, dar mai întâi trebuia să se însoare.

Lipsurile și necazurile vieții au determinat poate decizia junelui Creangă să se căsătorească cu Ileana, fiica preotului Ion Grigoriu de la Biserica Sfinții 40 de Mucenici din Iași, care avea doar 14 ani. Cununia și nunta au avut loc la 23 august 1859, dar căsnicia lor a fost plină de neajunsuri și s-a încheiat cu un divorț și un fiu, Constantin, rămas în grija tatălui.

 La vârsta de „24 de ani trecuți” , după ce a fost „cercetat duhovnicește” de protosinghelul Ierotei, Ion Creangă a primit binecuvântarea mitropolitului Sofronie Miclescu pentru hirotonie, fiind numit diacon la biserica „Sf. Treime” din Iași. Hirotonia urma să aibă loc în zilele Crăciunului. 

La 26 decembrie 1859 (a doua zi de Crăciun), în biserica Sfânta Parascheva din Târgu Frumos, Ion Creangă a fost hirotonit diacon. Poate că l-a chemat duhul tatălui său care murise in vara acelui an si era, înmormântat în apropiere, la Prigoreni (astăzi loc. Ion Neculce), poate s-or fi gândit să le înlesnească neamurilor din Humulești participarea la ceremonia religioasă, Tg. Frumos fiind mai aproape de Humulești decat Iașul, poate a fost o pură coincidență: cert este că episcopul oficiant, îşi programase atunci sa oficieze o slujbă misionară la Târgu Frumos, iar în tabelul cu hirotonii venise rândul lui Creangă.

 În timpul Sf. Liturghii, oficiate de către Arhiereul Ghenadie Șendrea Tripoleos, tânărul Ion Creangă a fost hirotonit diacon. Încercăm să ne imaginăm multumirea mamei sale Smaranda, care a vărsat lacrimi de bucurie. Toată viața ei visase să-și vadă feciorul cleric și iată că într-o zi mare, cum este ziua de Crăciun, dorința ei s-a împlinit. Cât privește pe tânărul diacon, viața i-a oferit multe bucurii, dar și grele încercări…

Veșnică să fie pomenirea lui!

***

 DREPTUL LA NEUITARE… 

Povestea preotului Grigore Drăgan din Porcești, județul Roman, răpus de tifos în noaptea dintre anii 1917 - 1918.

În anul 1992, părintele Scarlat Porcescu a publicat în „Cronica Romanului și Hușilor” o scrisoare inedită din corespondența lui Vasile Alecsandri cu episcopul Melchisedec Ștefănescu, prin care poetul făcea o recomandare unui tânăr teolog pe nume Grigore Drăgan, pentru a fi hirotonit la o parohie și a urma misiunea preoțească pentru care se pregătise. 

Pornind de la această scrisoare, l-am identificat în arhivele bisericești pe acest vrednic slujitor, care a păstorit peste două decenii (din apr. 1886, până la moartea sa, la 1 ian. 1918), în satul meu natal – Porcești (astăzi Moldoveni, județul Neamț). Iată textul scrisorii lui Alecsandri de la care pornim pe urmele preotului Grigore Drăgan: “Mircești, 20 iulie 1882

Prea Sfinte Părinte și iubite coleg,

Vătaful meu Vasile Dimitriu s-au încuscrit cu preotul Gheorghe Drăgan din Roman, măritându-și fata cu feciorul preotului anume Grigore, elev la Seminarul de la Huși. Ambiția bătrânului este de a deschide fiului său cariera preoțească și dorul acestuia de a călca pe urmele tatălui său.

Însă cum să se realizeze acea ambiție și acel dar? Prin studiu și prin protecție.Tânărul voiește să studieze ca să ajungă cât mai curând diacon și apoi preot; iar cât pentru popă, speră că I se va găsi când ar fi destoinic a-și îndeplini datoriile preoțești.

Vin dar a vă ruga ca să aveți bunătatea a înlesni cariera recomandatului meu, punându-l la învățătură și acordându-I înalta voastră protecție.

E cam rar a găsi în ziua de astăzi tineri cu dor de a se lumina printr-un studiu serios; și când se găsește vreunul, trebuie să fie încurajat.

În speranța că recomandația mea va fi bine primită, vă rog să mă considerați ca pe un fiu sufletesc devotat și respectuos. 

V. Alecsandri”.

În anul 1915, Ministerul Cultelor solicita tuturor clericilor o fișă personală (o scurtă biografie). Iată fișa pr. Grigore Dragan din Arhiva parohiei Moldoveni 1, din anul 1915: Absolvent de Seminar, căsătorit, 3 fiice, hirotonit preot pe seama parohiei Ruptura, com. Cârligele, jud. Roman; transferat la parohia Hălăucești, jud. Roman (decret 926 / 28 dec. 1882); transferat de acelasi episcop Melchisedec la parohia Porcești (decret 256 / 26 aprilie 1886). În anul 1895 a fost numit exarh al Circumscripției Hălăucești; la 10 oct. 1897 primește distincția de „sachelar”; prin decretul 281 / 13 martie 1904 numit președinte al Consistoriului Eparhial; 18 ianuarie 1900 – numit președinte și contabil la Obștea de arendare „MUNCA” Porcești; medaliat cu Răsplata Muncii – 1908; la 28 oct.1909 este hirotesit „iconom”. Nu a avut o locuință proprie și nici casă parohială la Porcești nu era pe atunci, fapt pentru care a locuit peste 20 de ani în gazdă, la familia I. Gheorghiu din Porcești. 

Știm că în perioada 1917-1918 în zona Romanului au fost multe focare de boli contagioase: febra tifoidă, scarlatina, tifosul exantematic s.a., fapt pentru care medicul primar al județului Roman a trimis mai multe scrisori și pliante către parohii, cu normele sanitare ce se impun în astfel de împrejurari ( pandemia de covid ne a arătat că istoria se repetă !!....).

Din păcate blândul părinte Grigore Drăgan de la Porcești, care ajuta mulți năpăstuiți în acele vremuri tulburi, a fost și el răpus de de tifos, chiar la cumpăna dintre ani, în noaptea de 31 dec.1917/ 1 ian.1918). 

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească cu cei drepți!

***

 DREPTUL LA NEUITARE… 

Chipuri de ierarhi: INOCHENTIE MOISIU, episcopul Romanului (1892-1894).

În preajma sărbătorilor Crăciunului din anul 1892, Protoieria județului Roman anunța clericii din subordine, printr-o circulară (nr.887/17 dec.1892), ca la toate serviciile religioase sa fie pomenit: "PS INOCHENTIE care a fost ales și întărit în scaunul de episcop al Eparhiei Romanului".

Cine era noul episcop de Roman, urmașul în scaunul vlădicesc al marelui Melchisedec Ștefănescu?

 Inochentie Moisiu era un moldovean autentic, născut în satul Cervicești, județul Botoșani, în anul 1832, care a urmat Seminarul Veniamin de la Iași. 

S-a călugărit la 15 noiembrie 1853 la Iași, a fost hirotonit diacon si preot pe seama Seminarului Veniamin din Iasi, apoi ajunge profesor la acest Seminar la disciplina Științe Teologice (1856-1857); este transferat ca profesor și director la Seminarul din Huși (1862); se afirmă ca un mare patriot unionist, iar în anul 1880 Sf. Sinod l-a ales arhiereu vicar cu titulatura „Ploieșteanul”, ca Vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei. 

După moartea episcopului Melchisedec al Romanului a fost ales episcop de Roman (8 dec.1892), înscăunat în Catedrala din Roman pe 20 dec.1892. 

A fost un ierarh blând, un bun slujbaș, cântăreț, apropiat de preoți, dar din motive de sănătate, acesta s-a stins din viață după 15 luni de la înscăunarea sa ca episcop al Romanului (+5 aprilie 1894), fiind înmormântat la Mănăstirea Cernica. 

Abia împlinise 62 de ani când a trecut în veșnicie. A fost un ierarh cărturar, care a lăsat și câteva manuale pentru Seminarii: Morala Creștină, Teologia Pastorală) și o Carte de Predici, din care un exemplar se află în biblioteca mea.

Veșnică să fie pomenirea Preasfințitului Inochentie și amintirea sa din neam în neam!

P.S. Circulara Protopopiatului județului Roman nr. 887/ 17 dec. 1892.

***

 DREPTUL LA NEUITARE.... 135 de ani de la moartea marelui povestitor Ion Creangă (Iași, 31 decembrie 1889).

  Scena morţii lui Creangă este descrisă de George Călinescu în volumul „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”: 

"Creangă a moştenit de la mama sa epilepsia, o boală ce i-a dat mari bătăi de cap în ultimii ani de viaţă. Ion Creangă ameţea des şi chiar cădea pur şi simplu din picioare . Starea sa gravă de sănătate îl facea pe scriitor să îşi ia concedii medicale de câteva luni, iar uneori acestea se întindeau şi pe durata unui an de zile. În aceste perioade, Ion Creangă mergea la băi, la Slănic, iar când se întorcea, de fiecare dată se simţea mai bine. Cum nu se sinchisea să slăbească, aşa cum l-au sfătuit medicii şi continua să mănânce mult şi să bea din belşug, corpul său devenise mult prea slăbit. Creangă a suferit un atac de inimă puternic, iar multă lume a crezut că scriitorul a decedat. Unele ziare din Bucureşti chiar au dat ştiri cum că Ion Creangă ar fi trecut la cele veşnice. „Dacă atâta era să-mi fie toată jelania după moarte, îmi pare bine că n-am murit încă-şi deie Dumnezeu să mor când m-or găsi oameni cărora să le pese ceva mai puţin de unul ca mine”, aşa a reacţionat scriitorul la ştirile cu privire la decesul său. În ultimii trei ani de viaţă, starea de sănătate a lui Ion Creangă devenise atât de gravă, încă nici nu mai putea să scrie. Titu Maiorescu, chiar a menţionat acest fapt, într-o scrisoare pe care a trimis-o în 1887 către România Jună de la Viena: „Poate ar mai scrie şi Creangă (institutor la Iaşi) ceva, dar este bolnav, devenit epileptic: nu prea avem noroc cu oamenii noştri de talent”.

 La 31 dec.1889, la cateva luni dupa moartea bunului sau prieten Mihail Eminescu, marele povestitor Ion Creanga a trecut la cele vesnice, ridicându-se alături de Luceafăr, pe bolta literaturii române.

  „Vremea era urâtă, a ploaie şi zăpada îngreuia mersul. Povestitorul intră pe la vremea prânzului (aşa cel puţin pare mai probabil) în tutungeria lui din strada Goliei 51, unde se afla frate-său Zahei. Era o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund dând spre o curte murdară. Aci Creangă se prăbuşi deodată, lovit de atac şi de apoplexie laolaltă, ori numai de cea din urmă. Se pare (amintirea contemporanilor e ceţoasă) că trupul fu dus de frate la bojdeucă. Unii şi-aduc aminte că au ridicat mortul din Ţicău, altul îl văzu la biserică, probabil a cimitirului. Avea două lumânări la cap şi lumea îl privea. Faţa îi era rumenă şi gura întredeschisă ca pentru vorbire. Numai flăcările pâlpâitoare ale făcliilor dădeau ochilor scufundaţi luciul ceros al morții...".

 Veșnică să fie pomenirea lui și amintirea sa din neam în neam!

***

 DREPTUL LA NEUITARE… 

La 1 ianuarie 1558 a murit episcopul cronicar MACARIE al Romanului (fost stareț al Mănăstirii Neamț) și „a fost îngropat cu toată cinstea și în chip vrednic de sfinți de către ucenicii săi, în mănăstirea Râșca, întemeiată de dânsul”.

De la acest ierarh erudit, numit de istorici „ultimul reprezentant al cărturăriei celei vechi slavone”, ctitor de locașuri sfinte, dar mai presus de toate „ctitor al narațiunii istorice” la noi, ne-a rămas „Cronica” ce-i poartă numele.

Episcopul Macarie a continuat Letopisețul Moldovei, scris la curtea lui Ștefan cel Mare, curpinzând evenimentele cuprinse între 2 iulie 1504, până la anul 1550, un izvor narativ de mare iimportanță pentru istoriografia Moldovei.

Deși activitatea pastorală a acestui strălucit ierarh al Romanului s-a întins pe o perioadă de aproape un sfert de secol (1531-1548; 1551-1558),nu cunoaștem prea multe lucruri despre păstoria lui. S-au păstrat doar trei „cărți domnești” din acea vreme, în care este pomenit numele său.

Cea mai importantă realizare a sa este fără îndoială ridicarea Catedralei Episcopale Sf. Cuv. Parascheva din Roman (1542-1550). Din pisania întocmită de dânsul, ase,așezată deasupra usii de acces, aflăm cronica evenimentelor din perioada ridicării acestei monumentale biserici episcopale, după opt ani de trudă, ierarhul semnând „smeritul întru cei sfințiți episcopi Macarie”.

Lui i s-a încredințat de către familia domnească a lui Petru Rareș, misiunea pentru ridicarea bisericii, iar după terminarea lucrărilor (1550), așa cum se practica în tradiția ortodoxă, urma ca în pridvor să se picteze chipul ierarhului în timpul căruia s-a ridicat biserica. 

În Catedrala din Roman nu s-a întâmplat așa. Cercetând registrele de pictură din pridvor, descoperim la glaful de jos al ferestrei dinspre NV a pridvorului, că zugravii au pictat într-un medalion pe Sf. Macarie Egipteanul (ferit privirilor) sfântul patronimic al episcopului (din smerenie, episcopul nu a dorit să fie zugrăvit). 

După o viață virtuoasă, pusă în slujba lui Dumnezeu și a neamului său, cronicarul Grigore Ureche a consemnat în Letopisețul său: „întracestași an, 7066 (1588) prestăvitus-a Macarie, episcopul Romanului, ziditorul și începătorul Mănăstirii Rîșca, carele au fost la scaunul Romanului douăzeci si cinci de ani și cu cinste l-au îngropat în Mănăstirea sa Râșca”.

Veșnică să fie pomenirea lui din veac în veac!

***

 Rugăciune către Sfântul Serafim de Sarov 

O, preaminunate Serafime, mare făcător de minuni din Sarov, pentru toți cei ce aleargă la tine ajutătorule cel grabnic ascultător, în zilele vieții tale nimeni de la tine sărman n-a ieșit, ci tuturor plăcută le-a fost vederea feței tale și glasul cel cu bună întâmpinare al cuvintelor tale. Pe lângă acestea, și darul tămăduirilor, darul înainte vederii și darul vindecărilor sufletelor celor neputincioase cu îmbelșugare în tine s-au arătat. Iar când te-a chemat pe tine Domnul de la ostenelile cele pământești la odihna cea cerească, niciodată dragostea ta n-a lipsit de la noi și nu este cu putință a număra minunile tale care s-au înmulțit ca stelele cerului, căci, iată, în toate marginile pământului te arăți oamenilor credincioși și le dăruiești tămăduiri. Pentru aceasta și noi strigăm ție: O, preabunule și blândule Cuvios al lui Dumnezeu, rugătorule cel cu îndrăzneală pentru noi, care niciodată nu depărtezi pe cei care te cheamă pe tine, înalță pentru noi binefăcătoarea ta rugăciune către Domnul puterilor ca să întărească poporul nostru binecredincios și să ne dăruiască nouă cele de trebuință în viata aceasta și toate cele de folos pentru mântuirea sufletelor noastre, ca să ne păzească de căderi în păcat și să ne învețe pocăința cea adevărată, ca fără de piedici să intrăm în Împărăția Cerurilor, unde tu acum strălucești în slava neapusă, și să cântăm cu toți Sfinții, lăudând Treimea cea de Viață dătătoare, în veci! Amin.