$$$

 Acum 85 de ani! Drama României!

30 iunie 1940. Continuă retragerea din Basarabia şi N. Bucovinei!

Alesandru DUTU 

• Nicolae Iorga: ,,O mai mare durere decât aceasta n-o pot cuprinde inimile noastre”.

• Raoul Bossy: ,, Este o zi neagră și tragică pentru noi, căci s-a săvârșit pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a ținutului Herța... Pun să se ridice steagul în bernă în fața Legației și iau doliu împreună cu colaboratorii mei”.

♦ În tot cursul zilei, se constată într-un document sinteză al Marelui Stat Major, trupele sovietice au continuat ,,cu aceeaşi rea credinţă să calce prevederile convenţiei ajungând cu elementele motorizate pe Prut”, cu toate că potrivit programului trebuiau să ajungă pe acel aliniament abia la 3 iulie, ora 13.00. 

• Deoarece ,,acţiunile în forţă nu au fost aprobate” în relaţiile cu sovieticii s-a adoptat tot procedeul parlamentărilor. 

• Reacţiile ofensive desfăşurate cu detaşamentele ,,Glogojanu”, pe direcţia Fălciu-Comrat, şi ,,Reni”, pe direcia Galaţi – Reni, au dovedit că ,,procedând cu mână forte s-ar putea recupera majoritatea materialelor şi s-ar putea impune respectarea convenţiei”. 

• Aşa a procedat şi generalul Marin Manafu la Bălţi, unde ,,prin prezenţa tanchetelor noastre a făcut să dispară steagurile roşii şi să intre prin case toţi evreii”.  

♦ Sintetizând procedeele întrebuinţate de sovietici pentru dezarmarea trupelor române aflate în retragere, colonelul Alexandru Poenaru conchidea: ,,Trimiteau înainte trupe în camioane. Aceştia aveau cu ei armament şi muniţie. Prin sate instigau populaţia contra noastră, o înarmau îndemnând-o să tragă în trupele române, sub protecţia tancurilor şi autoblindatelor. În acelaşi timp s-au constituit bande în populaţia civilă cu scopul de a ataca trupele în marş, ca în felul acesta să le poată hărţui şi întârzia din înaintare, iar pe soldaţii izolaţi pe care îi întâlneau şi care rămâneau în urmă din cauza executării marşurilor lungi îi dezbrăcau şi cei care se opuneau erau împuşcaţi pe loc”.

♦ Documentele şi mărturiile timpului relevă că atitudinea populaţiei civile faţă de trupele române aflate în retragerea a fost diversă şi complexă: pentru unii deprimare, regret şi părere de rău, pentru alţii bucurie şi entuziasm:

• Maiorul Constantin Budan din Batalionul 2 din Regimentul 24 infanterie: ,,Prin toate satele pe unde am trecut, popolaţia civilă s-a comportat bine, iar prin satele româneşti femeile şi bătrânii plângeau, iar copii ne salutau cu sănătate. Populaţia din satele nemţeşti a fost la înălţime şi peste aşteptări. Regretau din toată inima această situaţie trecătoare şi ne asigurau că niciodată nu s-au simţit aşa de bine decât sub conducerea românească, însă fiind îngrijoraţi de soarta ce-i aşteaptă”. 

• Maiorul Mihai Boteanu: ,,Cetăţenii din satele româneşti au întâmpinat trupa cu lacrimi în ochi, cu apă, cu pachete (mâncare), soldaţii plângând şi ei. Unii au trecut prin satele natale şi mergând îşi luau rămas bun de la părinţi, soţii, copii etc.”.

• Locotenent-colonelul Gheorghe Oarză, comandantul batalionului 1 din Regimentul 28 infanterie: ,,Populaţia civilă s-a comportat bine, afară de satul Manzâr, satul Vovideni şi Basarabeasca, adică satele minoritare. Restul satelor au rămas liniştite şi se vede regretul plecării nostre”. 

• Generalul Marin C. Popescu, comandantul Diviziei 15 infanterie: ,,Armata sovietică a ocrotit populaţia civilă şi la scutul ei evreii comunişti şi o parte din populaţia basarabeană căreia i se dăduse bani şi băutură au căutat să împiedice evacuarea coloanelor noastre, îndemnând pe soldaţi să fugă şi distrugând o parte din material… Începând chiar de la Ialoveni, îndată ce veneau trupele sovietice, strigau în gura mare că românii i-au jefuit şi le-au luat totul. Trupele sovietice au fost primite în toate localităţile de către bună parte a populaţiei basarabene şi mai ales de toţi evreii cu strigăte de URA, cu flori şi cu mărturisiri că sunt mulţumiţi să scape de jaful românilor. La Primăria din Hânceşti era arborat drapelul roşu pe care scria: Trăiască Armata Roşie eliberatoarea Basarabiei”. 

• Multe dintre aceste lozinci erau preluate din manifestele lansate de printre civili de către sovietici: ,,Către populaţia Basarabiei! Fraţilor Moldoveni, Ruşi, Ucraineni! A venit un ceas mare al eliberării voastre de sub jugul boierilor româneşti, moşierilor, capitaliştilor şi Siguranţei… Multe dureri şi lipsuri aţi suferit voi, fraţilor români, în anii de ocupare militară a Basarabiei. Vă jefuiau pe voi fără milă, vă luau pământurile voastre, arate cu sudeoarea părinţilor, mamelor şi fraţilor voştri. Vă apăsau pe voi cu impozite colosale de stat, cu cabală boierească, cu ziua de lucru de 14-16 ceasuri. Încearcă pentru a vă româniza cu de-a sila. Cizma jandarmului apasă orice idee vie… Pe tine te aşteaptă o viaţă fericită şi liberă în marea familie a popoarelor din Uniunea Sovietică Socialistă!”.

♦ În multe locuri, mai ales în sudul Basarabiei, sovieticii au dezarmat (sub ameninţarea mitralierelor de pe tancuri) pe militarii ,,regăţeni” şi au incitat/permis ostaşilor ,,basarabeni” să dezerteze şi să plece acasă cu echipamentul şi armamentul din dotare. 

• Unii au reacţionat cu bucurie, alţii cu regret, alţii cu violenţă. 

• ,,Un fapt impresionant şi demn de relevat – consemna maiorul Constantin Budan din Batalionul 2 din Regimentul 24 infanterie. Au fost soldaţi basarabeni şi chiar minoritari, care chiar în faţa ofiţerilor şi soldaţilor sovietici au venit în faţa nostră şi plângând ne-au sărutat mâinile şi se îmbrăţişau cu camarazii lor, fără a se sinchisi câtuşi de puţin de cei din faţa lor. Au fost momente care numai trăite şi văzute pot fi apreciate”. 

• Alţii au rămas alături de camarazi până la trecerea Prutului, au predat armamentul şi echipamentul din dotare şi s-au întors la familii, în Basarabia. 

♦ În cadrul ședinței Comitetului de conducere al Societății Scriitorilor Români, Liviu Rebreanu propune elaborarea unui ,,Apel la conștiința de dreptate a lumii civilizate”, protestând împotriva ,,forței care sfâșie un popor”.

♦ La Roma, Raul Bossy are o lungă întrevedere cu ministrul german căruia îi expune ,,cu hărți etnografice și statistici” drepturile României asupra Basarabiei și Bucovinei, ambele ,,părți integrante ale Moldovei”. 

• Recunoscând dreptatea românească, ambasadorul german mărturisește cu cinism că ,,în ceasul de față nu are cuvânt hotărâtor justiția, ci politica realistă” și că din punct de vedere al intereselor germane ,,este indiferent dacă Basarabia aparține României sau Uniunii Sovietice”. A fost, totuşi, de acord că ,,toată lumea știe că cedați în fața unor forte covârșitoare și numai pentru a evita măceluri și distrugeri zadarnice”. 

• Dezolat, ministrul român își continua astfel însemnările: ,,Suntem, prin urmare, părăsiți de lumea întreagă… Este o zi neagră și tragică pentru noi, căci s-a săvârșit pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a ținutului Herța (deosebit de jalnică pentru mine, căci în acest ținut se află moșia strămoșească Bossia, pe lângă Sendriceni). Pun să se ridice steagul în bernă în fața Legației și iau doliu împreună cu colaboratorii mei”. 

• La rându-i, savantul Nicolae Iorga consemna și el: ,,S-a luat României noastre, prin silă, toată Moldova de răsărit și ținuturile de peste Prut ale vechilor răzeși. O mai mare durere decât aceasta n-o pot cuprinde inimile noastre”.

P.S. Postarea se referă numai la contextul epocii!

$$$

 EPISTOLA ZĂRII ÎMBRĂCATĂ ÎN PASTELUL IUBIRII 

/Triada liniștii: tăcere, lumină, iubire

Liza Popa Diupon

I.

Se amestecă cu visul zorii dezbrăcați de haine,

Plânge dulce printre stele dorul vântului astral, 

Șapte îngeri în poiană despletind cu grijă taine

Domolesc în roua verde stropii cu parfum floral.

Luna și-a lăsat eșarfa s-o tivească lacul sfânt,

Printre nuferi spovedește glasul vântului rănit,

Când Luceafărul îmbracă dorul lumii în cuvânt

Stele ciute-l lumnează, râd și plâng neprihănit.

Nouă lebede cristate răspund apei cu lumină,

Lacul le reflectă pașii în oglinzi tremurătoare,

Acatiste pentru păsări sparg ecouri fără vină, 

Crește-n codru asfințitul liturghii nemuritoare.

Lin alură fluturi galbeni pe fereastra dimineții,

Zeci de raze jucăușe compun muzica tăcerii,

Amalgamul fricii mute geme pe poteca nopții,

Candela aprinsă iarna mulțumește primăverii. 

II.

Arde fulgerul sihastru flori prin leagăne pustii,

Curcubeul nopții vara iartă vântul despărțirii,

Cine știe când pământul scrie versuri argintii,

Ceartă mărțișorii firii, leagă brâul sărbătorii?

Când clonează umbre roșii și stafii orgolioase

Bat din palme păpădii și ating cu fulgii cerul?

Poate-i crește libertății patru aripi luminoase

Să descânte inocența-n care geme adevărul?

Ating stările rănite zorii dezbrăcați de haine,

Spini usucă în poiană noaptea vântul sideral,

Șase Tronuri colorează tainic aburii de pâine,

Să prefacă în pomene muguri cu parfum floral.

Pe cinci ramuri de caise licuricii orbi suspină,

Iar luminile pe nouri leagă gândurile toamnei,

Cântă mugurii în floare și o nimfă de grădină

Ceartă liniștea durerii apoi sparge nuca tainei.

III.

Plânge ploaia pasiunii, tunetul reflectă zorii,

Unge ochii bucuriei soarele trezit de lacrimi,

Iar izvoarele tristeții deplâng șoaptele iubirii

Și apoi alintă dorul sfâșiat în somn de patimi.

Pe o pânză de păiangen frige zarea răsăritul,

Sâmbăta botează pacea în izvoare Sf Vineri,

Unspreze-apostoli leagă cu eșarfa începutul

Să-și reflecte în rășină tot amarul cedrii tineri.

Ceasurile ard păcate trezind clopotul luminii,

Imnurile din lințolii se frământă pe morminte,

Cuibărite în cadouri decorează iar smochinii

(Rugăciuni duminicale adormite prin cuvinte).

Serafimii după slujbe sfințesc cărțile în strane,

Pe altarele-amintirii candelele hrănesc psalmii,

Zece taine despletite lamentează sub icoane,

Zorii ard pe policandre și descântă dorul lumii.

Nisa, 27 Iunie 2025. Dedicație specială părinților mei.

$$$

 Alvin Toffler (4 octombrie 1928 - 27 iunie 2016) şi-a anunţat predicţiile. Ce ne aşteaptă în următorii 40 de ani:

Alvin Toffler, născut în 1928, este una dintre cele mai influente voci din domeniul afacerilor şi din cel intelectual. Odată cu publicarea primei sale lucrări, "Şocul viitorului", Toffler a creat o nouă disciplină, futurologia, bazată pe studiul schimbării şi pe impactul pe care aceasta îl are asupra afacerilor şi culturii. Graţie lui Toffler, futurologia este considerată în prezent ştiinţa care defineşte forţele şi tendinţele care modelează viitorul în economia actuală, bazată pe informaţii.

Printre celelalte volume publicate de Alvin Toffler, devenite bestseller la scurt timp după publicare, se numără "Al Treilea Val", "Război şi antirăzboi", "Puterea în mişcare" şi, recent, "Crearea unei noi civilizaţii".

Pe parcursul următorilor 40 de ani, femeile vor dispune de o putere de decizie fără precedent, migraţia musulmană către Occident se va amplifica, iar mersul la birou nu va mai fi de actualitate, susţine scriitorul şi futurologul american Alvin Toffler.

Africa de Sud va beneficia de o creştere economică susţinută, în timp ce Orientul Apropiat va deveni "un amestec de religii, mişcări religioase şi etnii", se afirmă în studiul realizat de Toffler Associates, un cabinet de consultanţă înfiinţat de scriitorul şi futurologul american de succes Alvin Toffler, autorul celebrului roman "Şocul viitorului", publicat în 1970.

În acelaşi an, Alvin Toffler a declarat că ştiinţa şi tehnologia se vor dezvolta într-un ritm atât de rapid, încât cei mai mulţi oameni nu vor putea să "digere" acest aflux de informaţii şi vor fi tentaţi să se "deconecteze" de la acest ritm de viaţă mult prea trepidant.

Multe dintre previziunile sale, referitoare la rapiditatea transmiterii de informaţii, acceptarea mariajelor homosexuale şi accelerarea ritmului de producere a catastrofelor ecologice, s-au adeverit în anii care au urmat.

Pentru următoarele patru decenii, Alvin Toffler afirmă că un număr tot mai mare de oameni îşi vor cultiva propriile legume şi îşi vor produce singuri alimentele, pentru a depinde tot mai puţin de marii producători şi distribuitori din industria alimentară.

Internetul de mare viteză va deveni o veritabilă normă în domeniu, iar videoconferinţele, devenite deja o practică curentă în zilele noastre, le vor permite angajaţilor din viitor să nu mai meargă la birou şi să lucreze din orice colţ din lume.

Doar câteva ţări vor mai fi considerate în viitor "state poliţieneşti" - în principal Coreea de Nord şi Iran .

China îşi va consolida statutul de putere economică majoră, se va alia cu Brazilia şi cu India pentru a influenţa ratele de schimb ale monedelor, dar şi cu Venezuela şi cu câteva state africane pentru a-şi asigura necesarul energetic.

Statele Unite ale Americii vor depinde de China pentru a se aproviziona cu şapte metale rare, indispensabile pentru fabricarea unor bunuri de larg consum, dar şi a unor dispozitive şi produse specifice, precum radarele, armamentul, instalaţiile eoliene şi automobilele hibride.

Dezvoltarea unor forme alternative de energie va creea "perdanţi într-o lume post-hidrocarburi", precum Arabia Saudită, Iran, Irak, câteva state din zona Golfului Persic, dar şi Rusia şi Venezuela.

Creştinismul se va extinde în ţările din emisfera sudică, iar musulmanii vor emigra în număr mare către ţările din Occident.

Schimbările climatice vor genera o serie de conflicte, iar topirea gheţarilor va conduce la descoperirea unor noi zăcăminte minerale şi petroliere. Creşterea nivelului apelor mărilor şi oceanelor va provoca o deplasare masivă a populaţiei din zonele de coastă.

Fenomenul de îmbătrânire a populaţiei va conduce la creşterea de patru ori pe plan mondial a cheltuielilor totale cu pensiile şi cu îngrijirile acordate persoanelor în vârstă, iar sistemul american al asigurărilor de sănătate va înceta să existe în forma sa actuală.

La rândul lor, femeile vor ocupa tot mai multe posturi importante, procentul femeilor aflate în posturi de conducere urmând să atingă un nivel de neimaginat în urmă cu câţiva ani.

Rapiditatea cu care vor fi transmise informaţiile va determina omenirea să intre în era "petabyte-ului", o unitate de măsură de stocare şi de putere informatică superioară deja mult uzitatului gigabyte; un HDD de 2000 PB permite stocarea culturii intregii omeniri de când există ea şi până azi.

Politica de cluster va continua şi se va impune, urmând ca în perioada următoare să existe grupuri de firme şi nu concerne mari ca în momentul de faţă.

Sursa de energie a viitorului va fi formată din:

- captarea şi înmagazinarea energiei solare;

- utilizarea fisiunii nucleare;

- utilizarea energiei libere;

- utilizarea energiei vidului;

- utilizarea energiei magneto-gravitaţionale;

şi va determina un nou tip de civilizaţie, cu alte caracteristici decât cea actuală, definită drept civilizaţia hidrocarburilor.

Citate Alvin Toffler:

“Analfabeții secolului XXI nu vor fi cei care nu știu să scrie şi să citească, ci aceia care nu pot învăţa, dezvăța şi reînvăța.”

"Viitorul este construit de cei care pot accepta schimbarea și pot învăța să prospere în ea."

"Societatea se transformă cu o viteză extraordinară, iar noi trebuie să fim pregătiți să ne adaptăm."

"Inovația este cheia progresului."

"Cunoașterea este putere, dar învățarea este cheia puterii."

"Viitorul nu este un loc unde mergem, ci un loc pe care îl creăm."

"Viitorul nu este o destinație, ci o călătorie."

"Adevărul este că viitorul nu mai este ce era odată."

$$$

 Delfinii creează "cercul vieții" când o femelă naște și o protejează 3 ore de rechini. 10-15 delfini adulți înoată în cerc în jurul mamei care naște și o feresc de orice amenințare. Puiul se naște cu coada înainte ca să nu se înece și mama îl împinge la suprafață pentru prima respirație. Tata rămâne lângă mamă și nu vânează 2 săptămâni să o protejeze pe ea și puiul.

🐬 În adâncurile albastre ale oceanului, unde fiecare clipă poate însemna viață sau moarte, delfinii au învățat să se sprijine unii pe alții cu o delicatețe care sfidează așteptările despre lumea animală.

Când o femelă este pe cale să nască, nu este niciodată singură. Grupul din care face parte — familia ei socială apropiată — intră într-o stare de alertă profundă. Delfinii adulți, în special femelele cu experiență și masculii protectori, încep să se adune în jurul ei și formează ceea ce biologii numesc „cercul vieții”: un dans rotitor, lent, plin de intenție și devotament.

🐬 În interiorul cercului, viitoarea mamă este înconjurată de calm, vegheată de priviri inteligente și gesturi protectoare.

Este un spațiu sfânt, creat temporar din corpuri vii, pentru a-i oferi siguranță în momentul cel mai vulnerabil. Timp de ore întregi, ceilalți delfini înoată în cerc în jurul ei, păstrând o distanță clară față de orice formă de agitație venită din exterior. Fiecare mișcare e calculată, ca într-o coregrafie ancestrală a grijii.

🐬 Nașterea însăși este un proces extraordinar.

Spre deosebire de majoritatea mamiferelor, puiul de delfin se naște cu coada înainte. Acest detaliu aparent minor face, în realitate, diferența dintre viață și moarte. Născându-se astfel, puiul rămâne mai mult timp în siguranță în lichidul matern, evitând riscul de a respira apă în loc de aer în primele secunde de viață. Iar când vine momentul, mama își folosește forța și agilitatea pentru a-l împinge ferm spre suprafață, unde îl așteaptă prima gură de aer – și începutul unei noi vieți.

🐬 Dar gesturile impresionante nu se opresc odată cu nașterea.

După ce puiul respiră pentru prima oară, mama nu este lăsată singură nici măcar o clipă. Cel mai adesea, tatăl puiului rămâne în apropiere. Spre deosebire de alte specii, unde masculii dispar după împerechere, la delfini se observă comportamente de grijă paternă. Timp de aproape două săptămâni, tatăl stă alături de mamă și pui, fără să participe activ la vânătoare, concentrându-se pe siguranța noii familii. Este un act de susținere tăcută, dar profundă, care reflectă legăturile sociale strânse din grupurile de delfini.

🐬 Comunitatea rămâne aproape și după naștere.

Puiul, care încă nu știe să înoate eficient sau să se ferească singur, este în permanență supravegheat de ceilalți delfini. Rudele se rotesc în jurul celor doi, mamă și pui, uneori chiar ghidând puiul spre hrană sau ferindu-l de zone periculoase. În primele zile, chiar și jocurile sunt evitate în apropierea mamei, pentru a nu tulbura echilibrul delicat dintre odihnă, alăptare și siguranță.

🐬 Acest comportament uimitor este mai mult decât instinct. Este o formă de comunitate.

Într-un mediu marin unde totul este în perpetuă mișcare, solidaritatea este arma tăcută a supraviețuirii. Delfinii nu doar trăiesc împreună, ci trăiesc unii pentru ceilalți.

Cercul vieții este o dovadă vie că în oceanul adânc, unde legea naturii pare crudă, există insule de compasiune, legături invizibile și protecție construită nu din forță brută, ci din grijă și afecțiune.

🐬 Nașterea unui delfin nu este doar un act biologic – este un miracol al colaborării.

Un legământ nespus între membrii grupului, o promisiune colectivă că viața nouă va fi primită cu căldură, apărată cu devotament și crescută într-un ocean care, datorită lor, pare un pic mai sigur.

$$$

 LECȚIA DE ISTORIE prezentată de profesorul Viorel Guțu - Asasinatele din „Noaptea cuţitelor lungi“.

La data de 30 iunie 1934 a avut cea mai sângeroasa răfuiala politică din Germania interbelică, răfuială ce a rămas cunoscuta în istoria Celui de-al III-lea Reich , sub numele de "Noaptea cuțitelor lungi". În această zi, Adolf Hitler, ajutat de către trupele Gestapo-ului - poliția secretă a regimului nazist, a eliminat mai mulți membri marcanți ai organizației paramilitare Sturmabteilung, cunoscută și sub numele prescurtat de "S.A.”, membrii ce nu erau de acord cu politica internă inițiată de Adolf Hitler la începutul anilor '30 . Astfel, liderul acestei formațiuni, Ernst Rohm, precum și alți adversari politici ai lui Hitler au fost uciși în noaptea de 29 spre 30 iunie într-o vastă operațiune de asasinare îndreptată împotriva „Cămăşilor brune“ – cum li se mai spunea membrilor acestei formațiuni paramilitare , din cauza culorii uniformei pe care o purtau. La începutul lui 1934, conflictul dintre Ernst Rohm şi Hitler s-a acutizat, după ce in cadrul unei ședințe a Reichstag-ului, seful S.A – ului nu s-a sfiit să declare ,,Pe mine n-o să mă înveţe un idiot de caporal cum să mă port”. Aceste cuvinte l-au înfuriat teribil pe Hitler, care a jurat să se răzbune pe Ernst Rohm, iar acest lucru la făcut în noaptea de 29 spre 30 iunie 1934, în ceea ce s-a numit de atunci "Noaptea cuțitelor lungi’’. Astfel, la orele 4:30 în dimineața acelei zilei, Hitler și anturajul său însoțiți de un grup mare de soldați SS și membrii ai Gestapo-ului, au descins la hotelul Hanselbauer din Munchen și l-au arestat pe Ernst Rohm, pe care l-au încarcerat la închisoarea Stadelheim din München. După trei zile, lui Ernst Rohm i s-a pus la dispoziţie un pistol pentru a se sinucide, dar fiindcă a refuzat acest lucru, a fost împușcat de doi membrii din trupele S.S. Desigur că „Noaptea cuţitelor lungi“ a fost un bun prilej pentru Hitler pentru a lichida şi alţi adversari politici, care nu aveau nimic comun cu S.A.-ul, dar care nu erau de acord cu politica internă și externă promovată de Hitler. Astfel, generalii von Schleicher şi von Bredow au fost împuşcaţi, împreună cu soţiile, în pragul propriilor locuinţe deoarece îl criticaseră public pe Hitler, iar mai mulți apropiaţi ai fostului cancelar von Papen, care se opuseră deciziei președintelui Hindenburg, de a însărcina pe Hitler cu formarea guvernului, au fost asasinați de membrii noii organizații paramilitare, numite Schutzstaffel sau mai pe scurt ,,SS’’, organizație care în traducere directă însemna ,,Eșalonul de protecție al fuhrer-ului”. Tot în această acțiune coordonată de membrii organizației ,,SS’’ a fost asasinat și călugărul Bernhard Stempfle, cel care-l ajutase pe Hitler să scrie “Mein Kampf“, dar care cunoştea episoade compromiţătoare din viaţa personală a conducătorului nazist, ce nu trebuiau cunoscute. "Noaptea cuțitelor lungi “ a fost prima baie de sânge a naziștilor și a costat viața a aproape o mie de oameni, însă aceste crime aveau să fie minore în comparație cu masacrele care aveau să urmeze în lagărele naziste de exterminare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial .

$$$

 Roxana Hender CODUL BUNELOR MANIERE :         

1. La spectacole de teatru, operă, gale sau expoziții, vom merge îmbrăcați elegant.

2. Când ne întâlnim cu cineva pe stradă, nu vom rămâne în mijlocul străzii sau în mijlocul trotuarului.

3. Nu ne vom întrerupe niciodată interlocutorul, în cadrul unei discuții.

4. Autoprezentarea se obișnuiește frecvent, în diferite ocazii: într-o societate mai numeroasă, la solicitarea unei vizite, la prezentarea în fața superiorului pe care încă nu l-ai cunoscut.

5. Într-un restaurant sau bar, bărbatul va intra mereu primul.

6. Când strănutăm, tușim sau căscăm, se pune întotdeauna mâna la gură, indiferent de distanța sau de relația pe care o avem cu o persoană. Este indicat să purtăm mereu la noi șervețele sau batistă.

7. La intrarea în mijloacele de transport în comun, întâi sunt lăsați să iasă afară cei care coboară, după care vor intra ceilalți pasageri.

8. La masă, se va aplica „Regula gheișei”: Nu suflați în mâncare/ceai/cafea! Așteptați să se răcească!

9. De fiecare dată când o doamnă se ridică de la masă sau se așază, toți bărbații trebuie să se ridice odată cu ea.

10. O doamnă nu va intra niciodată singură într-un bar sau local în care se vând cu predilecție băuturi acoolice.

11. Bărbatul este prezentat femeii, cel mai tânăr celui mai în vârstă, iar gradul mai mic celui superior.

12. În mijloacele de transport în comun: Dacă o doamnă este însoțită de un bărbat, acesta îi va cumpăra biletul și îi va oferi locul de lângă geam. Dacă există doar un singur loc liber, el va fi oferit doamnei, iar domnul va rămâne lângă ea în picioare. Niciodată nu o va părăsi, grăbindu-se să prindă un loc liber când se ivește ocazia.

13. A nu răspunde la gestul celui care întinde mâna este în sine o ofensă, chiar mai gravă decât cea de a nu saluta.

14. Punctualitatea, atunci când suntem invitați la masă este deosebit de importantă.

15. Nu așezați coatele pe masă! Dacă folosiți doar o mână, așezați-o în poală.

16. Întotdeauna, salutul trebuie însoţit de un zâmbet. Când salutăm trebuie să-l privim în ochi pe cel salutat, nu salutăm o persoană stând cu spatele către persoana respectivă sau privind spre cer sau pământ.

17. Nu vorbiți cu gura plină! Mestecați cu gura închisă! Mulțumiți chelnerului când vă servește!

18. Cum se taie mâncarea din farfurie: Bucata de mâncare trebuie tăiată exact lângă furculiță. În plus, se taie numai pentru o înghițitură, nu se fac „soldăței”.

19. Nu vorbiți la telefon în timpul mesei. Dacă primiți un apel foarte important, trebuie să vă scuzați și să vă ridicați de la masă.

20. Nu salutăm ţinând mâinile în buzunare sau cu gura plină. Nu salutăm făcând gesturi ample, nefireşti.

21. După ce terminați de mâncat, nu împingeți farfuria spre colțul mesei! Așteptați să vină chelnerul să o ia.

22. Nu se apelează oamenii la telefon înainte de 10 dimineața, între orele 13-17 și după ora 21, cu excepția celor apropiați, cărora le știți programul.

23. O convorbire convențională nu trebuie să depășească 5 minute!

24. Dacă un cadou nu ne place, ne vom ascunde nemulțumirea

Ambalajul unui dar este foarte important.

25. Nu se duc flori bărbaților decât dacă sunt la spital.

26. Nu salutăm grăbit şi cu aerul că suntem preocupaţi de ceva.

27. Băieţii trebuie să-şi scoată căciula de pe cap când salută. Formulele cele mai des folosite sunt: „ Bună ziua!”, „Bună seara!” , „Bună dimineaţa!”. Între prieteni sau colegi se folosesc de regulă „Bună!”, „Salut!” Niciodată nu vom saluta o persoană mai în vârstă cu „Bună!” sau „Salut!”

Se salută cu „Bună dimineaţa!” până la ora 11 dimineaţa, cu „ Bună ziua !” după ora 11 şi până la lăsarea serii, iar apoi cu „Bună seara!”

28. Când se intonează imnul de stat în locuri publice, ne ridicăm în picioare, luăm o poziţie decentă, băieţii îşi scot căciulile şi se ascultă în perfectă linişte.

29. Prețul de pe cadouri va fi înlăturat cu grijă. Excepție fac discurile și cărțile, de pe acestea prețul nu se șterge. Cartea nu se atinge!

Florile se oferă fără ambalajul în care le-am cumpărat, chiar dacă este foarte frumos.

30. Florile primite trebuie așezate imediat într-un vas cu apă.

31. Cel care primește un dar îl va deschide în fața musafirului și nu-i va strica bucuria protestând că este prea scump, că nu trebuia sau mai rău, că nu-i place, nu-i trebuie, că nu-l poate accepta.

32. Când distanţa sau zgomotul nu ne permit să salutăm verbal, atunci salutăm printr-o uşoară înclinare a capului.

33. Băieţii salută primii fetele, bărbaţii salută primii femeile, copiii sau persoanele mai tinere salută persoanele mai în vârstă. Când intrăm într-o încăpere îi salutăm pe cei aflaţi deja acolo. Când ne prezentăm unui grup salutăm primii. După ce ne salutăm, nu întrerupem discuţia în care sunt antrenaţi membrii grupului.

34. Întotdeauna cel care merge îl salută pe cel care stă pe loc, iar cel care se află într-o maşină pe cel care este pieton, dar întotdeauna, nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutaţi. A saluta este o dovadă de politeţe. A aştepta să fii salutat este o dovadă de impoliteţe.

35. Bărbatul va merge întotdeauna la marginea dinspre stradă a trotuarului, în momentul în care merge alături de o femeie sau mai multe femei. Dacă sunt doi bărbați și o femeie, atunci aceasta va sta la mijloc.

36. Întotdeauna se întreabă unde este toaletă și nu se folosesc alte cuvinte referitoare la aceasta, cum ar fi „baia”.

37. "O femeie nu poate fi lovită nici măcar cu o floare!”, nici măcar în glumă și nici nu se poate insinua lovirea unei femei. Foto: William, prinț de Wales, și Catherine, prințesa de Wales #ByGentlemensLadysSocietyRomania

$$$

 "Bunicile noastre care ne făceau gogoși și turte în untdelemn și nimeni nu le întreba dacă au pus zahăr, sirop de agave sau stevia.

Bunicile care ne domoleau foamea cu lapte cu fidea, orez cu lapte și un strop de dulceață de cireșe amare, ouă jumări, borș de fasole cu ceapă roșie frecată cu sare, cartofi pai prăjiți în tuci, mămăligă cu brânză și smântână, lapte chișleag, brânză de la sare și-o roșie coaptă la soare.

Care ne așteptau dimineața, în vacanțele de iarnă, cu ceai de izmă și pâine cu magiun de prune, în timp ce ele mâncau mămăligă prăjită pe plită, frecată cu un cățel de usturoi, că era post.

Bunicile noastre care nu se plângeau niciodată că nu mai știu ce să gătească. Așa că găteau mereu diversificat și echilibrat, atât de echilibrat că ar fi invidiate azi de orice coach în ale mâncatului bine și bun.

Și când chiar nu mai știau ce să gătească, deși, repet, asta nu prea se întâmpla, mergeau în grădină și-și umpleau pestelca (sorțul, cum ar veni) cu fasole, morcovi, păstârnac, pătrunjel, ceapă, un ardei, vreo două roșii, pătrunjel, leuștean. Făceau o ciorbă adevărată, doar din legume, acrită cu aguridă sau cu borș proaspăt, și nimeni nu întreba dacă mâncarea are destulă proteină, căci era bună și noi eram recunoscători că suntem sănătoși și o putem mânca.

Bunicile astea minunate care, de Paști și de Crăciun, frământau colaci și pâini și mai ales cozonaci cum nu face nici mama lui Jamie Oliver. Aveau ele rețetele lor și, habar nu am cum, deși nu aveau cântare de bucătărie inteligente, cum avem noi, nici roboți deștepți, cozonacii lor erau mereu niște Dumnezei bine crescuți, cu aluat dulce și umplutură de ținut minte o viață. Înghit în sec.

Bunicile astea ale noastre munceau ziua întreagă și nu-și luau niciodată liber de la nimic, căci nu aveau încotro. Nici ani sabatici nu au avut, nici nu știu ele ce sunt acești ani sabatici. Doar duminica le era sfântă și liberă. Atunci se așezau pe prispă și își trăgeau sufletul, atunci le veneau rude în vizită, atunci scoteau o carafă de vin rece, din beci, și puneau pe masă o plăcintă cu brânză (fără stafide, căci se găseau rar și greu, nu erau pe toate drumurile, ca acum). Nimeni nu strâmba din nas la zahărul pudrat deasupra plăcintei, și toată lumea zicea „Sărut mâna, foarte bune!”. „Să trăiți ani mulți”, așa ne răspundeau.

Bunicile astea, multe dintre ele, nu și-au părăsit satul decât, poate, când au mers în vizită la copii, la oraș, dacă aveau, sau în vizită la medic, tot la oraș, dacă nu se putea rezolva la dispensar (și de obicei nu se putea).

Femeile astea care ne-au luat cu ele pe dealuri, când mergeau la prășit și ne-au bătut la cap mereu să punem mâna pe carte, să învățăm, să avem o școală, să fim oameni la casele noastre, să nu ajungem la sapă.

Care ne pupau (și, dacă avem noroc, pe unii dintre noi încă ne pupă) pe ambii obraji, apăsat, uneori zgomotos, dar cu drag și cu dor. Și ne strângeau (și ne mai strâng încă, pe unii) în brațe și uneori aveam impresia că nu vor să ne mai dea drumul. „Vă iubește mamaia!”, ne spuneau, iar noi, ca proștii, habar nu aveam să răspundem cu un „Te iubesc, mamaie!”.

Bunicile astea enervante, uneori, mai ales când ne puneau să adunăm gândacii roșii de pe frunzele de cartofi din grădină. Și ne mai enervau și când ziceau să nu mâncăm toate merele/ prunele/ perele/ caisele/ avramele/ piersicile înainte de coacere. Bine, noi oricum nu le ascultam mereu, drept pentru care mâncam toate gorgoazele. Uneori, de cele mai multe ori, nu le mai spălam, că oricum le ștergeam de tricou. Și ne mai enervau când ne chemau la masă fix când eram în plin elan cu elasticul, rațele și vânătorii, nouă pietre, țară, țară, vrem ostași, flori, fete și băieți, frunza, lapte gros și alte minuni.

Bunicile astea ale noastre, care se purtau frumos cu animalele și le vorbeau, că doar și ele sunt suflete, ne spuneau mereu, și de la care noi am învățat că, fără nicio excepție, și animalele sunt un fel de oameni.

Care nu se supărau niciodată că nu le sunam mai des.

Care tăiau mămăliga cu ață albă. În semnul crucii, că așa apucaseră de la mamele lor.

Femeile astea bune care, dacă făceau un blid de mâncare, nu-l țineau doar pentru ele, ci împărțeau. Unde mănâncă o gură, mai mănâncă una, zicea mamaia, și mereu gurile erau mai mult de două, dar tot mai rămânea.

Bunicile astea care țineau post intermitent înainte de a se fi scris despre acest concept. Țineau post miercurea și vinerea și nu numai fiindcă așa zicea preotul în biserică, ci fiindcă și stomacul mai are nevoie de câte o pauză, când și când, așa credeau. Mâncau mereu doar la masă și nu ronțăiau aproape niciodată nimic între, așa că nu au avut nevoie niciodată de vreo cură de slăbire.

Bunicile noastre care ne spuneau mereu, când ieșeam pe poartă, „Aveți grijă acolo, la București, să nu mă faceți de râs! Fiți oameni!”.

Bunicile noastre care tăiau ceapa în palmă.

Nu că n-aveau tocător din lemn, dar le era mai ușor așa, nu mai pierdeau vremea: tăiau ceapa în podul palmei, deasupra castronului cu salată de roșii, în doi timpi și trei mișcări, căci lumea era deja în jurul mesei mici, din lemn, și aștepta cu furculițele pregătite.

Bunicile astea ale noastre sunt unele dintre cele mai prețuite comori și, dacă ne-am aduce aminte, din când în când, să ne întoarcem la ele și la lecțiile pe care ni le-au dat, fără să ne scoată vreodată la tablă, tare bine ne-ar mai fi.

Bunicile noastre care tăiau ceapa în palmă; de bunicile astea ne va fi mereu dor." ❤

Sursa: https://oanabotezatu.ro/.../bunicile-noastre-care-taiau.../

Text scris de Oana D. Botezatu, repost 2020

$$$

 Cum erau sfătuite româncele să-şi ţină bărbaţii fericiţi în „CODUL BUNEI NEVESTE” din anul 1934...😉

 ▪︎Îmbracă-te, pe cât posibil, în fiecare zi altfel.

 ▪︎Dacă-ţi dai cu cremă pe obraz şi nas, să nu te vadă decât oglinda.

 ▪︎Nu făcea gargară în faţa lui!

 ▪︎Să nu mergi niciodată în târlici! Încă de dimineaţă, la cafeaua cu lapte, să te prezinţi bine, îngrijită, simţită. Bărbaţii au oroare de femeile nepieptănate.

 ▪︎Deprinde-te să-l asculţi, când îţi povesteşte ceva, chiar dacă nu te interesează.

 ▪︎Nu-l sâcăi prea mult cu întrebări, fiindcă ori îţi va vorbi el singur, ori nu vrea să vorbească.

 ▪︎Cum i-ai prins obiceiurile şi dorinţele sale favorite, ndeplineşte-i-le, dar fără lux de vorbe.

  ▪︎Buna ta dispoziţie e recrearea lui

▪︎Nu-l sâcăi prea mult! Improvizează distracţii în casă, mai ales atunci când voi sunteţi singurii voştri mosafiri. Nu costă mai nimic şi sunt întotdeauna prilej de clipe fericite în căsnicie.

 ▪︎Învaţă-te să te schimbi. El îţi va fi infinit recunoscător dacă va găsi la tine mereu ceva nou.

▪︎Dă-i, cel puţin, o dată pe săptămână impresia că e burlac. Lasă-l să iasă singur, şi nu-l întreba unde se duce. După aceea, el îţi va povesti singur.

 ▪︎Dacă are vreo pasiune inofensivă, fie că e filatelist, fie că joacă tennis, sau are mania de a „prinde” la radio diferite posturi, nu i-o lua în deşert; dimpotrivă, cântă-i în strună. Cel mai practic e să ai şi tu o pasiune... aceasta animă convorbirea.

 ▪︎În diferitele conflicte, nu-ţi umili niciodată bărbatul, amintindu-i „ce-ai dat“ sau „sacrificat“ pentru dânsul.

 ▪︎Nu-i face niciodată scandal când îţi spovedeşte o greşeală. Nu obţii cu aceasta decât ca să nu-ţi mai povestească cea următoare. 

▪︎Nu te indispune când găseşte câte un merit altei femei. Mai bine însemneaz’o pentru tine. De obicei, e privitor la ceva ce-ţi lipseşte ţie.

 ▪︎Fii cât mai rar bolnavă! 

 ▪︎Nu-l întreba dacă te iubeşte.

▪︎Să nu vezi într’însul pe bărbatul cel mai rău, când eşti supărată.

 ▪︎Pentru orice bărbat adevărat, slujba deţine locul dintâi…iubirea e secundară.

 ▪︎Pentru orice femeie adevărată, iubirea e locul dintâi… slujba (sau profesiunea) e secundară.

 ▪︎Vorbeşte-i foarte rar de bani. Numai faptul, că trebuie să câştige bani îi umple destul capul, aşa că nu vrea să i se mai pomenească despre ei.

 ▪︎Dacă vrei să obţii ceva, apelează la mândria sau vanitatea sa. Vei recolta aproape întotdeauna succes.

 ▪︎Îngăduie bărbatului tău să aibă măcar o dată altă părere asupra unor chestiuni ce ţi se par fundamentale. Nu trebuie numaidecât să vezi într’aceasta un conflict casnic ireparabil.

▪︎Nu-i înjura rudele, fiindcă, desigur, nici ale tale nu sunt mai bune.

 ▪︎Fii amabilă cu prietenii lui!

Și acum, cea mai tare....

 ▪︎Lasă-l să vorbească şi spune întotdeauna „da", căci după aceea tot faci ce vrei tu!

depenet

$$$

 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️ ILEANA STANA IONESCU....

      A plecat....intr-o zi de 30 iunie 2024....avea 87 de ani....

         „Toată viaţa mea a fost un joc al întâmplării”

       A dăruit enorm scenei, la fel şi filmului, căci a jucat fără efort....fără căutare... fără falsităţi, ca şi cum era acolo de când lumea....avea această însuşire atât de rară numită naturaleţe.... 

       -Doamna ILEANA STANA IONESCU va rămâne în istoria cinematografiei şi a teatrului românesc, ca una dintre cele mai de talent şi mai dăruite actriţe ale generaţiei sale.

     S-a născut 14 septembrie 1936, în BRAD, judeţul HUNEDOARA. După terminarea liceului teoretic, debutează ca actriţa în l955, la vârsta de 19 ani, la Teatrul de Stat din REŞITA, cu rolul AGNES în „ŞCOALA FEMEILOR ” de MOLIÈRE.

      „Aveam 18-19 ani, eram tinerică, frumuşică şi s-a întâmplat ca în timpul acela, când se juca „ŞCOALA FEMEILOR “, de MOLIÈRE, interpreta rolului lui AGNES să se mute la alt teatru. Colectivitatea era destul de restrânsă şi n-aveau o tânără. Regizorul m-a remarcat pe mine. Ca fason, înfăţişarea mea se potrivea foarte bine cu rolul lui AGNES, dar trebuia să vadă dacă sunt şi capabilă. S-a dovedit să fiu, drept care am jucat AGNES. Din clipa aceea am rămas la teatru, unde am jucat mai multe roluri”

     În anul 1959 se transferă la Teatrul Tineretului din PIATRA NEAMŢ..... Din anul 1965 desfăşoară o prestigioasă activitate teatrală la Teatrul Naţional BUCUREŞTI, precum şi la televiziune.

    „Tot ce s-a petrecut în teatrul din PIATRA NEAMŢ a fost absolut minunat. Noi eram 24 de actori şi jucam opt premiere pe an. A fost, pe vremea aceea, un director pe nume IOAN COMAN, care, fără să fie un om foarte cultivat, avea un talent de negustor de teatru. Nu s-a implicat direct în teatru, dar s-a înconjurat de oameni numai de primă calitate, a adus regizori de marcă, toate premierele noastre erau asaltate de ziarişti din BUCUREŞTI, aduşi special pentru spectacol.

      Sărbătoream fiecare premieră. A fost o vreme superbă! La PIATRA NEAMŢ am lucrat cu răposatul CORNEL TODEA, cu ION (Iani) COJAR, LUCIAN GIURCHESCU, cu GEORGE RAFAEL. Şase ani am stat acolo şi au fost nişte ani foarte frumoşi. Dincolo de faptul că şi zona era superbă, colectivul era armonios, oraşul – superb, teatrul – excelent.

      Maestrul RADU Beligan4 m-a văzut într-un spectacol la PIATRA NEAMŢ şi m-a sfătuit să vin la concurs la Teatrul Naţional, lucru pe care eu nu prea îndrăzneam să-l fac, pentru că mă simţeam inhibată, nici nu-mi trecea prin minte. Mai ales că la PIATRA NEAMŢ mă simţeam minunat. Dar m-am dus. Şi am luat concursul. Din ’65, am venit la „NAŢIONAL “, unde am rămas până când am ieşit la pensie. Nici n-am avut timp să-mi doresc ceva, pentru că rolurile parc-au venit la mine.

     Am avut o ofertă continuă şi foarte generoasă. Am avut parte şi de parteneri minunaţi. Nu pierd niciodată ocazia să vorbesc despre FLORIN PIERSIC, cu care am avut, de fapt, premieră la „NAŢIONAL “ după angajare cu „IDIOTUL “, după DOSTOIEVSKI. Felul în care s-a purtat cu mine PIERSIC, ca partener şi ca prieten, a reuşit să mă scape de inhibiţii. Îi sunt îndatorată, el e o persoană cu totul ieşită din comun. Un drăguţ şi jumătate, să-i dea Dumnezeu viaţă lungă!”

Dumnezeu să o odihnească în pace...

     CONSIDERAȚIE ȘI RESPECT!

$$$

 Cică-a fost pe lume un popor - Adrian Păunescu 

Cică-a fost pe lume un popor,

Încărcat de calități şi daruri 

Şi pe care însuşi Dumnezeu 

Îl ferea de rău şi de amaruri.

Îi dăduse Munții Lui Carpați, 

Chiar din leagăn să se simtă bine, 

Mare Neagră, Dunăre, Câmpii,

În cuprinsul Daciei Latine.

Dar acest popor dumnezeiesc, 

Bun prin fiii lui, prin fiecare, 

A deprins cu vremea, un nărav

Ca pe cei mai buni să şi-i omoare. 

N-apărea la plug sau la băcit, 

În ştiință , oaste, şi cultură,

Nici un exemplar deosebit 

Că-l şi terfeleau din gură-n gură.

Astfel şi-n politică, şi-n sport, 

Şi în artă, şi în medicină, 

Îi bârfeau urgent pe cei mai buni, 

Dându-le o moarte în surdină.

Cică-a fost pe lume un popor

Dăruit de Dumnezeu cu toate, 

Care şi-a pierdut şi țara lui, 

Omorând pe cei mai buni în rate.

Cică-a fost pe lume un popor, 

Ce pe sine s-a pierdut pe cale 

Şi pe sine s-a asasinat, 

Omorându-şi vârfurile sale. 

Inutil scria pe orice gard

Prea târziu scria pe toți pereții:

Nu-i mai omorâți pe cei mai buni,

Performerii, medicii, poeții!

 2004

$$$

 Opriți această frunză 

✍️ Adrian Păunescu a.a.

Atunci când cade frunza pornită să răstoarne 

Întreaga roată a lumii și fiecare pom

O simt că mi se rupe din sânge și din carne

Și mi se face milă de lume și de om.

Și mi se face milă de mine și de tine

Și frunza care cade mă-nebunește iar

Și-apoi de-atâtea lacrimi îmi e puțin mai bine

Și mi se desfrunzește pe trup un calendar.

Și nu se mai întâmplă nimic din cele sfinte

Doar frunza care cade în dulce hodoronc

Și nu mai am putere și nu mai am cuvinte

Și fiecare fibră răsună ca un gong.

Opriți această frunză, destul cu-atâta toamnă,

Destul cu-atâta ceață și oameni neciteți

Opriți această frunză de foc ce mă condamnă 

SĂ ȘTIU MĂSURA TRISTĂ A SCURTEI MELE VIEȚI.

$$$

 IMNUL EUROPEI DE RĂSĂRIT

 

Totuşi, iubirea

Vindecă firea,

Haideţi, copii,

Din condiţia umană

Nu putem nici noi lipsi,

Europa e o rană

Ce se poate izbăvi.

 

Voi, cei gata de poruncă,

Aţi venit să căutaţi

Mână ieftină de muncă

Pe la cei subdezvoltaţi.

Asta nu e libertate,

Ci un bestial record,

Să le strângeţi voi pe toate,

Est şi Vest şi Sud şi Nord.

 

Şi politica ne-nşală,

Noi trăim la preţ redus

Şi, în orice socoteală,

Tot mereu suntem în plus.

Astăzi, însă, fiecare

Parcă-ncepe-a ameţi,

Ridicaţi-vă, popoare,

C-o s-ajungeţi colonii.

 

Pentru fiii noştri nu e

Niciodată loc în şcoli,

Viaţă veşnic amăruie,

Numai lipsuri, numai boli.

Hei, potop, întoarce-ţi stropii

Şi binecuvântă, hai,

Răsăritul Europei,

Teritoriu de cobai.

 

Existenţa ni-i mizeră,

Ne-a fost greu şi ne e greu,

Şi-am sperat din eră-n eră

Că ne-ajută Dumnezeu.

Omenire surdomută,

Mamă bună pentru toţi,

Hoţii cică ne ajută,

Mama mamii lor de hoţi!

 

Cineva mereu ne ceartă

Şi ne pune beţe-n roţi,

E mereu o-Naltă Poartă

Unde merg fanarioţi.

Voi, ce tot stârniţi încoace

Iritarea tuturor,

Mai lăsaţi-ne în pace,

Suntem, totuşi, un popor.

 

Tot aceeaşi vrere mişte-i,

Dă-ne pacea înapoi,

Prea se-ntrec toţi scenariştii

Să ne-ncaiere-ntre noi,

Dă-i lumină marii toamne,

Ca o formă de protest,

Şi să faci dreptate, Doamne,

Umiliţilor din Est.

 

Cadă dogmele în şanţuri,

Plece orice sicofanţi,

Nu ni-i dor de alte lanţuri,

Silă ni-i de orice lanţ.

În urgia planetară,

Ne vrem dreptul înapoi,

Şi săraci, şi fără ţară,

Cetăţeni de rangul doi.

 

Adrian Păunescu, Mai 1994

$$$

 Cică-a fost pe lume un popor 

Adrian Păunescu 

Cică-a fost pe lume un popor,

Încărcat de calități şi daruri 

Şi pe care însuşi Dumnezeu 

Îl ferea de rău şi de amaruri.

Îi dăduse Munții Lui Carpați, 

Chiar din leagăn să se simtă bine, 

Mare Neagră, Dunăre, Câmpii,

În cuprinsul Daciei Latine.

Dar acest popor dumnezeiesc, 

Bun prin fiii lui, prin fiecare, 

A deprins cu vremea, un nărav

Ca pe cei mai buni să şi-i omoare. 

N-apărea la plug sau la băcit, 

În ştiință , oaste, şi cultură,

Nici un exemplar deosebit 

Că-l şi terfeleau din gură-n gură.

Astfel şi-n politică, şi-n sport, 

Şi în artă, şi în medicină, 

Îi bârfeau urgent pe cei mai buni, 

Dându-le o moarte în surdină.

Cică-a fost pe lume un popor

Dăruit de Dumnezeu cu toate, 

Care şi-a pierdut şi țara lui, 

Omorând pe cei mai buni în rate.

Cică-a fost pe lume un popor, 

Ce pe sine s-a pierdut pe cale 

Şi pe sine s-a asasinat, 

Omorându-şi vârfurile sale. 

Inutil scria pe orice gard

Prea târziu scria pe toți pereții:

Nu-i mai omorâți pe cei mai buni,

Performerii, medicii, poeții!

$$$

 Capodopera mea 

    Adrian Păunescu 

Tu mă faci și să sufăr, și sunt fericit,

Și-i dai inimii dor să reziste

Să iubesc nebunia că noi ne-am iubit

Și să scriu capodopere triste.

Semnul Polului Sud, semnul Polului Nord

Toarnă țurțuri în mâinile mele 

Tu mă faci să reintru-n adâncul acord

Dintre fiare, și plante, și stele.

Tu mă faci să emită natural armonii

Și să cadă statui într-o rână,

Că eu însumi să văd cum aș fi de n-aș fi 

Și ce fel de destin mă îngână.

Tu mă faci să te țin într-un braț paradit 

Și tămadă să-mi fii pentru rană,

Chirurgie de foc, cu un dulce cuțit,

În condiția noastră umană.

Te vei stinge și tu, mai curând, mai cândva,

Vanitoaso, și totuși umilo,

Ai să fii ce ești azi, capodopera mea,

Și o tragică Venus din Milo.

( din volumul "Manifest pentru mileniul trei" - 1986)

$$$

 GÂNDULZILEI...ADRIAN PĂUNESCU...DEPENDENT DE OTRAVĂ....

  Motto:" Otrava mea de noapte și de zi,

                otrava mea de suflet și de sânge,

                de tine nu mă poate curăți

                decat măicuța ta, care te plânge"..

"Aproape ai ajuns otrava mea,

cu care m-am obișnuit treptat,

și aș înnebuni, de nu te-aș bea,

așa cum ești și m-ai intoxicat.

Otrava mea de noapte și de zi,

otrava mea de suflet și de sânge,

de tine nu mă poate curăți

decat măicuța ta, care te plânge.

Ca un drogat, te caut și te sorb,

ca un nebun, mă liniștesc în tine,

te pipăi, printre neguri, ca un orb,

sunt surdomut la tot ce-mi este bine.

Mă-ntunec, mă iluminez, revin,

în toată risipirea ta grozavă

și te resimt, ca-ntr-un rărunchi străin,

când îmi ajungi în vine, ca otravă.

Și nici nu sunt în stare să te las

cum nici de vindecare vorbă nu e,

și-ncape-n textul meu, ca într-un vas,

otrava ta cea dulce amăruie"!

  Respect și admirație poetului vizionar Adrian Păunescu, Bardul de la Bârca! 

    Janeta Hulea

$$$

 Flacăra 

Mi-au spus că-i muncă multă și nu-i deloc câștig,

Că nu e loc de flăcări în tristul adăpost,

Că oricât de puternic încerc, spre cer, să strig, 

Nu se întoarce tata pe unde a mai fost,

Mi-au spus că nu e vreme de candele pustii,

Că nicio încercare nu va avea răspuns,

Că, oricâtă cerneală va curge, nu vom ști

Cum să trăim absențe și să ne fim de-ajuns,

Mi-au spus că sunt copilă, că mâine am să cresc,

Că floarea pe morminte nu are nici miros,

Că am atâtea-n față, să-nvăț și să iubesc,

Să las o tinerețe să mi se prindă-n os,

Mi-au spus că sunt naivă, că nu voi rezista,

Că n-are loc cuvântul în veacul de decor

Și m-au trimis la școală: rezistă, vei uita

De lacrimă, de dolii, de haos și de dor. 

Dar eu, atunci orfană, plângeam când nu știau, 

Iar dimineața totul părea că este gata,

Și azi instanței aspre cu toate mă predau:

Cu Flacăra "1000" și-n ochi mereu cu tata. 

Ana Maria Păunescu

#flacăraluiapăunescu, #totușipoezia, #totușiliteratura, #LibrariaPaunescu, #aPaunescu, #flacăra1000

$$3

 Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre

Adrian Păunescu 

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre

Ca două fragede fierbinţi statui

Să fim întâia clasica pereche

A omenirii noi ce încă nu-i.

Să ne iubim cât ne întreabă valul

Ce e cu noi, ce suntem şi ce vrem

Noi să-i răspundem cufundaţi cu malul

Ceva-ntre rugăciune şi blestem.

Ca un barbar ce ţine o tanagră

Aşa suntem pe-acest nisip noi doi

Şi stelele ce cad în Marea Neagră

Ridică valul sângelui din noi.

Să ne iubim hipnotizaţi de lună

Cutreieraţi de-al vaselor tangaj

Şi să ne viscolească împreună

Ninsorile de sare pe obraji.

Să ne iubim, păgâna mea atee

Iubito, marea seamănă cu noi

Suntem un Dumnezeu şi-o Dumnezee

Chemaţi să-nceapă lumea de la doi.

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre

Pe unde trec epavele călări

Să curăţăm întreaga lume veche

În fluxul şi refluxul noii mări.

Să ne iubim etern, noi, provizorii,

Cum niciodată, valul nu va sta

Eu spun că îngenunchi în faţa mării

Să nu spun că-ngenunchi în faţa ta.

$$$

 Descântec de viaţă şi moarte 

 Adrian Păunescu

Să fie de dulce, să fie de vară,

Să fie de iarbă ajunsă la brâu,

Să fie de dragoste ultima oară,

Să fie de pietre spălate de-un râu.

Să fie de mine, să fie de tine,

Să fie cumva şi de noi amândoi,

Să fie de rău şi să fie de bine,

Să fie de mierea ascunsă-ntr-un roi.

Să fie de cer şi să fie de munte,

Să fie de mâine, să fie de azi,

Să fie de tâmplele mele cărunte,

Să fie de ceaţa ieşită din brazi.

Să fie de zi şi să fie de noapte,

Să fie de clipa când vrei să şi mori,

Să fie de gustul cireşelor coapte,

Să fie de drumul spre Malu cu flori.

Să fie de calul ce mânzu-şi învaţă,

Să pască în voie, s-alerge constrâns,

Să fie de ziua schimbării la faţă,

Să fie de purificare prin plâns.

Să fie de pas şi să fie de pernă,

Să fie de toată intrarea-n destin,

Să fie de ţara asta eternă,

Pe când o femeie îţi iese cu plin.

Să fie de-a-nvinge, să fie de-a pierde,

Să fie de brazdă, să fie de spic,

Să fie de treflă, să fie de verde,

Să fie de mare, să fie de mic.

Să fie de viaţă, să fie de moarte,

Să fie de gustul de măr pădureţ,

Fecioara muşcându-l cu buzele sparte,

Să fie de sângele ei fără preţ.

Să fie de salcia plânsului veşnic,

Când teatrele lacrimi confiscă din ochi,

Să fie de ornic, să fie de sfeşnic,

Să fie de drag, spre a fi de deochi.

Să fie de toate în devălmăşie,

Plătind consecvent cel din urmă pariu,

Să fie, să fie, dar cine să fie?

O ştiţi fiecare. Eu asta n-o ştiu.

$$$

 Fiți atenți când începeți să ajutați pe cineva. Ajutorul se devalorizează aproape imediat.

Dacă oferiți sprijin — înseamnă că vă este ușor. Că aveți surplus. Ceva ce nu vă mai trebuie. Aveți oricum prea mult: energie, timp, bani, resurse…

Înainte de a întinde mâna, gândiți-vă că, în timp foarte scurt, puteți căpăta un dușman. Sau, mai blând spus, un nemulțumit.

Ori chiar un lanț pe viață. Și nu e metaforă. În unele țări, dacă ați ajutat regulat o persoană — cu bani sau servicii gratuite — aceasta vă poate da în judecată când ajutorul încetează. Pentru că nivelul ei de trai s-a deteriorat din cauza încetării „venitului” pe care îl ofereați.

V-ați angajat, fără să vă dați seama, în rolul de binefăcător. Iar darurile voastre au fost deja trecute la capitolul „venituri sigure”. Se conta pe voi. Iar când ați încetat să mai dați — ați fost considerați trădători.

Poeta Marina Țvetaeva numea acest lucru, fără menajamente, „porcărie”.

Timp de opt ani, Saloomeea Andronikova i-a oferit ajutor: îi dădea o parte din salariu, aduna bani prin prieteni, îi cumpăra haine, mobilier. Apoi a venit criza. Ajutorul a încetat — oamenii abia mai supraviețuiau.

Țvetaeva s-a simțit profund jignită. Întreaga ei existență se baza pe acel sprijin. Îi cerea dinainte „întreținerea”, scria din vacanțe: „Trimite-mi banii mei, am cheltuit mult, e totul scump aici!” Iar când ajutorul s-a terminat — a spus că e „porcărie”.

Așa funcționează ajutorul repetat. La început, ți se mulțumește. Apoi, ți se cere. Apoi, ți se pretinde. Și dacă nu mai poți ajuta — ești acuzat.

Rolul de Salvator sau Binefăcător e o capcană. Ori îl joci toată viața. Ori, la prima retragere, devii „Porcul” — iertați expresia. Tot ce ai făcut până atunci se șterge cu buretele.

Refuzul tău provoacă furia cuiva care se simțea îndreptățit. Ca și cum nu i-ai mai plăti salariul. Ca și cum i-ai refuza o datorie.

Fiindcă, în ochii celuilalt, tu ai devenit un „debitor”. Un furnizor de resurse.

Ajutorul se devalorizează rapid. Dacă dai — înseamnă că nu te costă. Nu ți-ai rupt din tine, ci din ceea ce îți prisosea. Ai oricum prea mult!

Apoi apare invidia. Tu ai bani și canapele „de rezervă”! De ce unii au totul, iar alții — milă? Cel care primește ajutor se simte, în adâncul său, umilit. Și va veni clipa în care va anula tot ce ai făcut.

De obicei, acel moment vine când ridici din umeri și începi să-ți ceri scuze. Pentru că s-au terminat banii, canapelele, pantofii. „Iartă-mă…”

Dar nu te iartă. Și asta trebuie să știi, dacă vrei să ajuți. După a doua sau a treia rugăminte, gândește-te bine la ce urmează. La faptul că ai intrat, de bunăvoie, într-un „contract de muncă” nescris. Și ai de lucrat toată viața. Sau până la prima acuzație de… „porcărie”.

— Anna Kiryanova...

Sursa: Marcus de Seara

$$$

 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

"Printre alte lucruri, o să îţi dai seama că nu eşti prima persoană care a fost vreodată nesigură sau speriată de comportamentul uman. Nu eşti sub nicio formă singurul care trece prin acele situaţii. O mulţime de oameni au fost în egală măsură tulburaţi din punct de vedere moral şi spiritual cum eşti tu acum. Din fericire, unii deţin recorduri ale acestor stări."

                (J.D. Salinger în De veghe în lanul de secară)

DACĂ VREŢI ÎNTR-ADEVĂR SĂ AFLAŢI CE S-A ÎNTÎMPLAT,

probabil c-o să întrebaţi în primul rînd unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărîtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am nici un chef să le înşir pe toate. Mai întîi pentru că mă plictiseşte, pe urmă pentru că, dacă

m-aş apuca să vorbesc cît de puţin de treburile lor intime, părinţii mei ar face cîte două hemoragii fiecare. Sînt foarte sensibili cînd e vorba de lucrurile astea, mai cu seamă tata. Sînt ei drăguţi şi cumsecade ― nu spun nu ―, da'-s îngrozitor de sensibili. De altfel, n-am de gînd să vă debitez autobiografia mea nenorocită sau

alte prostii d-astea. Vreau doar să vă povestesc despre întîmplările demente pe care le-am trăit în preajma Crăciunului, înainte s-ajung la capătul puterilor şi să fiu nevoit să vin aici să mă potolesc. Vreau să spun că mai mult nu i-am povestit nici măcar lui D.B. ― şi, oricum, D.B. e fratele meu. Stă la Hollywood, şi Hollywood-ul e destul de aproape de locul ăsta amărît unde mă aflu acum, aşa că

vine să mă vadă mai la flecare sfîrşit de săptămînă. Cînd m-oi întoarce acasă, luna viitoare, poate c-o să mă ducă tot el, cu maşina. Şi-a cumpărat de curînd un "Jaguar". O jucărie englezească din alea care prind două sute de mile pe oră. A dat aproape patru mii de dolari pe ea. Are bani acum, nu glumă. Înainte nu prea avea. Cînd locuia la părinţi nu era decît un scriitor ca toţi scriitorii. Dacă încă

n-aţi auzit de el, să ştiţi c-a scris un volum de nuvele grozave: Peştişorul auriu. Dintre ele, cea mai reuşită e aia care se cheamă tot Peştişorul auriu. O poveste despre un puşti care nu lăsa pe nimeni să se uite la peştişorul auriu, fiindcă-l cumpărase din banii lui. Mă prăpădesc după nuvela asta. Acum D.B. e la Hollywood. Se prostituează. Dacă e ceva de care mi-e silă sînt filmele. Să n-aud

de ele!

Am să încep povestea din ziua în care am părăsit Pencey Prep.

Pencey Prep e o şcoală la Agerstown, în Pennsylvania. Cred c-aţi auzit de ea. Sau, în orice caz, i-aţi văzut reclama. Apare în mii de reviste: o poză reprezentînd un tip straşnic, călare, sărind un obstacol. Ca şi cum la Pencey toată ziua nu s-ar face altceva decît să se joace polo. Eu unul însă n-am văzut nici urmă de cal, nici acolo, nici prin împrejurimi. Pe poză, sub tipul călare, stă scris: "Din 1888,

şcoala noastră formează tineri falnici, cu mintea clară". Asta să i-o spună lui mutu'. Nu formează niciodată pe nimeni la Pencey, în orice caz nu mai mult decît la orice altă şcoală. Eu unul n-am avut parte să cunosc acolo pe nimeni care să fie sănătos şi cu mintea clară. Afară, poate, de doi tipi. Dacă au fost doi. Şi aceia probabil că aşa erau cînd au venit la Pencey. 

Aşadar, totul a început în sîmbăta meciului cu Saxon Hall. La Pencey, considerau meciul cu Saxon Hall drept un eveniment de seamă. Era ultimul meci al anului şi se spunea că, dacă Pencey ar pierde, nu ne-ar mai rămîne altceva de făcut decît să ne sinucidem cu toţii. Îmi amintesc că în după-masa aceea, pe la trei, mă aflam pe vîrful lui Thomsen Hill, lîngă tunul acela caraghios, din timpul

Războiului de Independenţă. De acolo se vedea tot terenul, şi echipele care se îmbrînceau şi se cotonogeau de la un capăt la celălalt al gazonului. Tribuna n-o vedeam prea bine, dar auzeam galeria răcnind ― puternic şi susţinut de partea lui Pencey, căci, în afară de mine, toată şcoala se afla acolo, anemic şi fără vlagă

de partea lui Saxon Hall, căci echipa lor nu prea aducea popor.

La meciurile de fotbal nu prea veneau fete. Fete n-aveau voie să invite decît băieţii din ultimul an. Îngrozitoare şcoală, din toate punctele de vedere. Mie unul îmi plac locurile unde mai poţi vedea, măcar din cînd în cînd, cîte o fată, două, chiar dacă n-ar face altceva decît să se scarpine în cot, să-şi sufle nasul sau numai să chicotească ori mai ştiu eu ce. E drept că Selma Thurmer ― fata directorului ― venea destul de des la meciuri, dar nu prea era genul de fată care să stîrnească pasiuni irezistibile. Cu toate că, de fapt, era destul de drăguţă. A stat odată lîngă mine în autobuz, cînd veneam de la Agerstown, şi am intrat în vorbă cu ea. Mi-a

plăcut. Avea nasul mare şi unghiile mîncate pînă-n carne ― aproape că-i dăduse sîngele ― şi purta un sutien d-alea afurisitele căptuşite cu burete, ca s-o facă să pară mai femeie, dar, totuşi, nu se putea să nu-ţi fie milă de ea. Ce-mi plăcea la ea era că nu-ţi scotea ochii cu tat-su, ridicîndu-l în slăvi. Ştia pesemne că-i un

ipocrit şi-un pisălog.

De fapt, motivul pentru care nu mă dusesem la meci şi-l urmăream de aici, de pe Thomsen Hill, era că abia mă întorsesem de Ia New York cu echipa de scrimă. Căzuse beleaua pe mine să fiu căpitanul echipei. Pasămite o treabă foarte importantă. Plecasem la New York de dimineaţă ca să ne întîlnim cu echipa şcolii McBurney. Mumai că întîlnirea n-a mai avut loc. Am uitat toate floretele, tot echipamentul şi toate alea în păcătosul de metrou. Dar n-a fost numai vina mea. Trebuise să mă tot ridic de la locul meu, să cercetez planul oraşului, ca să ştiu unde coborîm. Deci ne-am întors la Pencey pe la două şi jumătate în loc să ne întoarcem seara. Şi în tren, la întoarcere, băieţii nu mi-au adresat nici măcar o vorbă. Într-un fel, a fost destul de nostim.

Al doilea motiv pentru care nu mă dusesem la meci era că voiam să mă duc să-mi iau rămas bun de la bătrînul Spencer, profesorul meu de istorie. Avea gripă şi aşa mai departe şi m-am gîndit că poate n-o să mai am prilejul să-l văd înainte de vacanţa de Crăciun. Îmi trimisese, de altfel, şi un bileţel, în care-mi scrisese c-ar vrea să mă vadă înainte de-a pleca eu acasă. Ştia că nu mă mai întorc la Pencey.

Am uitat să vă spun. Mă dăduseră afară. Îmi spuseseră să nu mă mai întorc după vacanţă, fiindcă picasem la patru materii. Nu voiam deloc să învăţ şi toate celelalte. Îmi atrăseseră de multe ori atenţia să fiu mai silitor ― mai ales la sfîrşit de trimestru, cînd veneau părinţii să discute cu bătrînul Thurmer ― dar fusese în zadar. Aşa că m-au dat afară. La Pencey nu e prea greu să te dea afară. E o şcoală

cu nivel foarte înalt. Zău că da!

Aşadar, cum vă spuneam, era decembrie şi un ger de crăpau pietrele, mai cu seamă pe dealul acela afurisit. N-aveam pe mine decît impermeabilul, n-avem mănuşi, n-aveam nimic. Cu o săptămînă înainte îmi furase cineva din cameră paltonul din păr de cămilă cu mănuşile îmblănite în buzunar şi tot restul. Şcoala era plină de hoţi. Erau acolo mulţi băieţi cu părinţi bogaţi, totuşi şcoala era plină de hoţi. O şcoală, cu cît e mai scumpă, cu atît găseşti mai mulţi hoţi în ea, zău, nu glumesc. Stăteam, prin urmare, lîngă tunul ăla nenorocit şi urmăream meciul. Aproape că-mi îngheţase fundul. Şi nici măcar nu eram cine ştie ce atent la meci. Stăteam acolo pentru că, într-un fel, voiam să simt că-mi iau rămas bun. E drept

c-am părăsit multe şcoli şi multe locuri fără să simt că le părăsesc. Dar nu pot să sufăr asta. Nu-mi pasă dacă despărţirea e tristă sau neplăcută, dar cînd părăsesc un loc vreau să ştiu că plec. Altfel mă simt şi mai rău.

Dar am avut noroc. Mi-am amintit deodată de ceva care m-a ajutat să simt că plec, că plec naibii de tot. Mi-am amintit cum jucasem într-o zi, în octombrie, fotbal în faţa şcolii cu Robert Tichener şi Paul Campbell. Băieţi de treabă amîndoi, dar mai ales Tichener. Mai era puţin pînă la masa de seară şi începuse să se întunece, dar noi tot mai băteam mingea. Se întuneca din ce în ce mai tare, şi mingea abia se mai vedea, dar nouă tot nu ne venea să ne oprim. Pînă la urmă, însă, n-am avut încotro. Profesorul de biologie, domnul Zambesi, a scos capul pe fereastră şi ne-a spus să ne ducem în dormitor să ne pregătim pentru masă. Cînd am noroc şi-mi amintesc întîmplări d-astea, nu-mi mai pare rău că plec ― cel

puţin cu mine aşa se întîmplă, de cele mai multe ori. Îndată ce mi-am amintit de povestea asta, m-am întors şi am luat-o la fugă, coborînd pe versantul celălalt al dealului spre casa bătrînului Spencer. Nu locuia la şcoală. Locuia pe Anthony Wayne Avenue.

Am alergat tot drumul pînă la poarta principală a şcolii, unde m-am oprit o clipă să-mi trag sufletul. Dacă vreţi să ştiţi, îmi pierd foarte repede suflul. Mai întîi pentru că fumez foarte mult ― adică fumam înainte. M-au silit să mă las. Şi pe urmă pentru că în ultimul an am crescut cu vreo şase ţoli şi jumătate. D-asta, aproape c-am dat în tuberculoză şi am venit aici să-mi fac toate analizele alea

blestemate şi aşa mai departe. Totuşi, una peste alta, sînt destul de sănătos.

După ce mi-am recăpătat suflul, am traversat alergînd şoseaua 204. Era un polei îngrozitor şi a fost cît p-aci să cad. De fapt, nici nu ştiu de ce alergam. Cred c-aveam pur şi simplu chef să alerg. Cînd am trecut drumul, am avut senzaţia că, aşa, parcă dispar. Era o după-masă din acelea demente, cu ger năprasnic şi fără pic de soare, o după-masă în care ajunge să treci o stradă ca să ai senzaţia că

dispari.

Mamă, ce-am mai apăsat pe sonerie cînd am ajuns la bătrînul Spencer. Îngheţasem pînă-n măduva oaselor. Mă dureau urechile şi abia mai puteam să-mi mişc degetele. "Haideţi, haideţi mai repede, am spus aproape cu voce tare, deschideţi careva uşa!" În cele din urmă, mi-a deschis bătrîna doamnă Spencer. N-aveau servitoare, n-aveau pe nimeni, aşa că întotdeauna deschideau ei. Stăteau cam prost cu banii.

― Holden! a exclamat doamna Spencer. Ce bine-mi pare că te văd! Intră, dragul meu. Trebuie să fii mort de frig.

Cred că s-a bucurat cînd m-a văzut. Îi eram simpatic. Cel puţin, aşa mi se

părea.

Mamă, ce repede am intrat în casă!

― Ce mai faceţi, doamnă Spencer? am întrebat-o. Cum se mai simte domnul Spencer?

― Dă-mi haina, drăguţule, mi-a spus.

Nu auzise c-o întrebasem de domnul Spencer. Era cam surdă.

Mi-a atîrnat haina în vestiar, şi eu am încercat să-mi netezesc puţin părul cu mîna. De obicei mă tund scurt, aşa ca nu trebuie să mă pieptăn prea des.

― Ce mai faceţi, doamnă Spencer? am întrebat-o din nou, de data asta mai tare, ca să m-audă.

― Foarte bine, Holden, spuse ea, închizînd uşa vestiarului. Dar tu ce mai faci?

După felul în care m-a întrebat, mi-am dat imediat seama că bătrînul Spencer îi spusese tot.

― Foarte bine, i-am răspuns. Da' domnul Spencer ce face? I-a trecut gripa?

― Dacă i-a trecut? Doamne, se poartă ca un adevărat... ca un nu ştiu ce...! E în camera lui, dragul meu. Intră la el fără să mai baţi la uşă.

JEROME DAVID SALINGER-1919-2010....

     CONSIDERAȚIE ȘI RESPECT!