£#£

 Cele șapte cuvinte care mi-au eliberat sufletul

Aveam unsprezece ani când bunica mea mi-a spus câteva cuvinte simple, într-o după-amiază aparent obișnuită, care aveau să-mi vindece pentru totdeauna frica de a nu fi plăcută de ceilalți, într-un moment în care lumea mea mică se clătina din cauza unei replici răutăcioase spuse la școală și a sentimentului copleșitor că poate nimeni nu mă place cu adevărat.

Am intrat în casă mai încet ca de obicei, cu pașii grei și cu o tristețe pe care nu știam încă să o numesc, iar bunica a simțit imediat că ceva nu e în regulă, fără să pună întrebări, fără să grăbească tăcerea, ci făcând exact ce făcea de fiecare dată când cineva avea nevoie de alinare, m-a dus în bucătărie, mi-a luat haina, a pus apă la fiert, a făcut ciocolată caldă, a scos biscuiți și s-a așezat lângă mine, așteptând ca adevărul să iasă singur la suprafață.

La jumătatea cănii, cu ochii pierduți în lichidul fierbinte, i-am spus că o fată despre care credeam că mă place spusese ceva urât și că aveam impresia că nimeni de la școală nu mă place, iar pentru un copil de unsprezece ani acel gând era echivalent cu sfârșitul lumii, cu respingerea totală, cu ideea că nu ești suficient.

Bunica nu s-a grăbit să mă contrazică, nu m-a copleșit cu încurajări goale, ci a sorbit calm din cafea, s-a uitat la mine cu blândețe și mi-a spus, pe un ton liniștit, acele cuvinte care aveau să rămână cu mine pentru totdeauna, explicându-mi că în viață câțiva oameni te vor plăcea cu adevărat, alții nu te vor plăcea deloc, dar cei mai mulți nici nu se vor gândi prea mult la tine, pentru că fiecare este prins în propria lui viață, în propriile griji și temeri.

Mi-a spus că oamenii pot observa pantofii tăi, zâmbetul tău, pot spune un salut din politețe, dar după ce treci pe lângă ei se întorc imediat la gândurile lor, iar faptul că cineva nu te bagă în seamă sau este distant nu înseamnă automat că e ceva în neregulă cu tine, ci că poate poartă în suflet poveri pe care tu nu le vezi.

Atunci am înțeles, chiar și la vârsta aceea fragedă, că nu totul este despre mine și că acest adevăr, departe de a fi dureros, este de fapt eliberator, pentru că mă scutește de a duce pe umeri reacțiile, tăcerile și frustrările altora.

De atunci, ori de câte ori mă simt exclusă, ori de câte ori tăcerea doare sau cuvintele apasă prea tare, mă întorc în gând la acea bucătărie, la ciocolata caldă, la vocea calmă a bunicii mele și îmi amintesc că dacă nu am făcut nimic greșit, cel mai probabil nu este despre mine, ci despre ce duce celălalt în interiorul lui.

Ea m-a învățat că a fi trecut cu vederea nu este respingere, ci viața care merge mai departe, că valoarea mea nu este dată de cine mă observă sau cine mă salută și că nu trebuie să car reacțiile altora ca pe o măsură a propriei mele importanțe.

Bunica mea mi-a oferit, fără să știe, permisiunea de a fi liberă de judecata lumii și mi-a lăsat moștenire cuvinte pe care le port cu mine în fiecare zi.

Morala:

Adevărata liniște vine atunci când înțelegi că nu ești responsabil pentru gândurile, rănile și reacțiile celorlalți, iar valoarea ta nu depinde de câți oameni te plac, ci de cât de bine te porți cu tine însuți.

#intelepciuneabunicii #lectiideviata #linistesufleteasca #autenticitate #vindecare