£££

 

În România anilor ’80, blocuri de zece etaje au fost mutate cu o ușurință aparentă, comparabilă cu deplasarea unor simple cutii de chibrituri. 

Deși pare greu de crezut, acest fapt marchează un moment unic în istoria ingineriei la nivel mondial. Nicio altă țară nu a reușit să deplaseze atât de multe clădiri de mari dimensiuni, pe distanțe considerabile, într-un timp atât de scurt. Ceea ce părea de neconceput a devenit posibil printr-o soluție inginerească revoluționară, care a permis salvarea a numeroase structuri masive de la distrugerea planificată în timpul sistematizării urbane.

Inovația principală i-a aparținut inginerului Eugeniu Iordăchescu, care a pus la punct o tehnică de translație bazată pe principiul „căruciorului”. Aceasta presupunea separarea clădirii de fundația sa originală și transformarea structurii într-un obiect mobil. Ideea centrală era crearea unei baze solide din beton armat sub bloc, care să permită ridicarea întregului imobil pe cricuri hidraulice fără a compromite stabilitatea pereților sau a finisajelor interioare.

Unul dintre cele mai spectaculoase exemple a fost mutarea blocului A2 din Alba Iulia, în anul 1987. Această clădire, care cântărea peste 7.600 de tone, a fost secționată în două părți egale pentru a face loc unui bulevard generos. Cele două segmente au fost mutate simultan pe traiectorii diferite, unghiulare, în timp ce locatarii au rămas în interiorul apartamentelor, beneficiind de toate utilitățile conectate prin racorduri flexibile de cauciuc.

Procesul începea prin săparea sub imobil și turnarea unei plăci de beton numită „radier”, care servea drept suport pentru boghiurile metalice. Clădirea era apoi ridicată milimetric cu ajutorul unor prese hidraulice de mare putere, capabile să susțină mii de tone. Odată suspendată, structura era așezată pe șine de cale ferată special montate, care ghidau imobilul spre noua sa locație, adesea situată la zeci sau chiar sute de metri distanță.

Precizia acestor operațiuni era absolută, fiind monitorizată constant pentru a evita orice înclinație care ar fi putut genera tensiuni fatale în structura de rezistență. Mișcarea se făcea cu o viteză extrem de mică, de ordinul câtorva metri pe zi, astfel încât forțele de inerție să fie minime. Din exterior, deplasarea era aproape insesizabilă ochiului liber, singurele indicii fiind sunetul metalic al șinelor și schimbarea lentă a perspectivei față de reperele fixe din jur.

Un aspect remarcabil a fost faptul că, în cele mai multe cazuri, evacuarea locatarilor nu a fost necesară. Oamenii își continuau activitățile zilnice, găteau sau priveau la televizor, în timp ce casa lor se deplasa pe șine. Conductele de apă, gaz și electricitate erau prelungite cu furtunuri elastice lungi, care se desfășurau pe măsură ce blocul înainta, asigurând un confort neîntrerupt pe durata întregii operațiuni tehnice.

Logistica din spatele acestor mutări implica sute de muncitori și ingineri care lucrau în ture, coordonând deplasarea sincronizată a presei hidraulice. Orice obstacol din teren, cum ar fi rețelele de canalizare sau solul instabil, era gestionat prin consolidări prealabile. Această metodă a fost aplicată nu doar blocurilor de locuințe, ci și unor monumente istorice sau biserici, care altfel ar fi fost demolate pentru a face loc noilor planuri de sistematizare.

Translația blocurilor din București, cum ar fi cele de pe Șoseaua Ștefan cel Mare sau din zona Bulevardului Libertății, a demonstrat o eficiență economică surprinzătoare. Deși costurile tehnice erau ridicate, ele reprezentau doar o fracțiune din prețul necesar pentru demolarea unei clădiri existente și construirea uneia noi de la zero. Astfel, ingineria românească a reușit să îmbine necesitatea urbanistică cu prezervarea patrimoniului construit.

Ecourile acestor realizări au ajuns rapid în presa internațională a vremii, stârnind uimirea experților străini. Era pentru prima dată când o țară folosea translația la o scară atât de largă și pentru structuri atât de înalte. Metoda Iordăchescu a rămas un punct de referință în literatura de specialitate, demonstrând că nu există limită de greutate sau de volum care să nu poată fi gestionată prin calcule corecte și utilizarea inteligentă a forței hidraulice.

Astăzi, acele blocuri stau nemișcate pe noile lor fundații, mulți dintre noii locatari nici măcar neștiind că locuința lor a „călătorit” cândva pe șine. Aceste mutări rămân o mărturie vie a unei perioade în care știința românească a găsit soluții ingenioase pentru a salva comunități și clădiri într-un context istoric dificil. Este o epopee a betonului și a fierului, care confirmă faptul că limitele arhitecturii pot fi extinse prin curaj și viziune tehnică.