$$$

 DAPYX

Daphix a fost un rege geto-dac din primul secol î.Hr.

După destrămarea Imperiului Dacilor, ca urmare a dispariţiei fulgerătoare a lui Burebista, în provincia Scyţia Pontică (actuala Dobrogea) au luat naştere mai multe state geto-dace, în a două jumătate a secolului I î.Hr. Într-un teritoriu relativ redus ca întindere, se estimează că existau, pe lângă cele trei regate mai mărişoare conduse de Roles, Dapyx şi Zyraxes, alte câtea, mult mai mici şi fără o însemnătatea oarecare. Cu toate că

aceste state erau „surori”, între principii care le conduceau se pare că a existat o continuă luptă pentru supremaţie, totul pornind de la prinţul Roles, care s-a aliat cu romanii, devenind vasal al acestora. Ceilalţi regi geto-daci nu au putut trece peste această trădare a unuia de un neam cu ei, astfel că, în foarte scurt timp, s-a ajuns la neînţelegeri şi chiar războie între ei. Cel care a reacţionat cel mai puternic a fost regele geţilor din podişul central al Dobrogei, despre care ne spune istoria că era un dac adevărat, inamic declarat al romanilor şi nesupus lor. Este vorba despre Dapyx, care îşi întindea stăpânirea în regiunea Capidava – Carsium – Ulmetum – Histria.

Supărat pe vecinul său (Roles) care se dăduse de partea romanilor, îl atacă pe la anul 28 î.Hr., pentru a-i pedepsi trădarea faţă de neamul geto-dac. În aceste condiţii, Roles nu ezită să apeleze la ajutorul prietenilor şi aliaţilor săi romani, iar Marcus Licinius Crassus, care se afla încă în război cu ultimele rămăşiţe ale bastarnilor, soseşte cu armata sa în Dobrogea. În luptele care au loc în câmp deschis, armata lui Dapyx suferă înfrângeri şi în cele din urmă este forţat să se retragă în cetatea sa de scaun, unde avea să fie asediat de romani. În urma unei trădări, porţile oraşului se vor deschide în faţa romanilor lui Crassus, iar aceştia, odată pătrunşi în cetate fac un adevărat măcel în rândul getodacilor.

Rămăşiţele armatei lui Dapyx rezistă suficient timp cât o parte a populaţiei să poată părăsi oraşul şi să se refugieze din calea duşmanilor. Cavaleria dacă, condusă de fratele regelui încearcă să se interpună între populația fugară şi urmăritorii romani. În cele din urmă, fugarii reuşesc să se refugieze cu bunurile şi turmele lor în misterioasa peşteră Keiris.

Efortul supra-omenesc de care au dat dovadă apărătorii geto-daci pare a fi cu folos pentru poporul de rând, care, pentru un moment cel puţin, a reuşit să fugă de furia invadatorilor romani şi să ajungă în siguranţă la locul de refugiu. Rezistenţa lui Dapyx şi a oamenilor săi este în cele din urmă înfrântă, regele dac pierzându-şi viaţa, iar fratele său fiind luat prizonier. Romanii lui Crassus şi geţii lui Roles reuşesc să dea de urma populației refugiate în peştera Keiris şi zidesc toate intrările sale, silindu-i astfel să se predea, ori să moară de foame.

Acest episod este relatat de Dio Cassius, în Istoria romană astfel: “… pe când (Crassus) înfăptuia acestea (expediția împotriva bastarnilor de la anii 29 – 28 î.Hr.), îl chemă în ajutor Rholes, care se afla în luptă cu Dapyx, regele unor geţi. Crassus porni să-l ajute. El aruncă cavaleria vrăjmaşilor peste pedestrimea lor. Înspăimântându-i şi pe călăreţi în felul acesta, nu se mai dădu nici o luptă, ci făcu un mare măcel în rândurile unora şi ale altora, care fugeau. Apoi îl împresură şi pe Dapyx – refugiat într-o fortăreaţă. Unul din cei aflaţi în fortăreaţă îl salută de pe zid în limba greacă, intră în vorbă cu el şi hotărî să-i predea fortăreaţa. Prinşi în felul acesta, barbarii porniră unii împotriva altora. Dapyx şi mulţi alţii îşi găsiră moartea. Crassus prinse de viu pe fratele acestuia, însă nu numai că nu i-a făcut nici un rău, ba chiar i-a dat drumul. După ce a săvârşit acestea, Crassus s-a îndreptat apoi spre peştera numită Ceiris. Aceasta era atât de încăpătoare şi totodată atât de trainică încât se povesteşte că titanii, când au fost biruiţi de zei, s-au refugiat acolo. În locul acesta, băştinaşii – veniţi în mare număr – aduseseră cu ei printre altele lucrurile cele mai de preţ şi toate turmele lor. Crassus căută şi astupă toate intrările întortocheate şi greu de aflat (ale peşterii); de aceea îi înfrânsese pe aceştia prin foame. Biruitor, el nu cruţă nici pe ceilalţi geţi, deşi între Dapyx şi ei nu era nici o legătură.”

Înfrângerea şi moartea lui Dapyx reprezintă practic supunerea întregii Scyţii Pontice, care imediat după dispariţia acestui erou intră sub sfera de influenţă romană, devenind în curând una din provinciile Imperiului. Regele Dapyx a reprezentat ultimul element anti-roman geto-dac din Dobrogea, iar el a preferat moartea martirică pentru neamul său, în schimbul unei supuneri în faţa romanilor, căutând mai ales să răzbune trădarea unui alt principe get din acea zonă. Îi era practic imposibil să-i învingă pe numeroşii romani, aliaţi cu o parte dintre geţii pontici, însă şi-a jucat rolul istoric până la capăt, chiar dacă această îndrăzneală a lui i-a adus tragicul sfârşit.

„… Intr-o seara de vara, in satul cladit in umbra Batranilor Munti, sosi un batran aproape orb, cu hainele ponosite si chipul chinuit de arsita si de drum lung. Nu avea nimic in desaga de pe umar, dar isi tinea cu mandrie la piept o lauta, parca la fel de incarcata de ani ca si el. Cand Luna incepu sa isi arunce razele asupra caselor si batranul se simti mai intremat, dupa o bucata de paine si o ulcea de vin, ii chema pe toti cei din sat in jurul sau si incepu sa isi depene povestea: „Acu multi ani, pe cand eu insumi eram tanar fecior, nu departe de aici era o cetate mare si frumoasa a getilor nostri. In ea stapanea bunul Dapyx, un rege viteaz si drept, ce unise in jurul sau multi razboinici darji. Si poate ar fi trait bine si in liniste Dapyx si getii sai, dar erau vremuri tulburi. Armate de la Rim venira si pe meleagurile noastre, cu mari ganduri de cucerire si de prada. Si Crassus era conducatorul lor, un om rau si plin de venin, ce vroia sa starpeasca orice urma de get. Si Crassus se abatu si asupra lui Dapyx, cu oaste multa, caci regele nu voia sa i se supuna si nici sa ii plateasca comori, asa cum facusera alti regi mai slabi” Batranul isi trase sufletul, mai lua o gura din vinul gros ca sangele de urs si continua

O luna incerca romanul sa treaca de zidurile cetatii, dar fara izbanda, caci sagetile getilor umpleau cerul si se abateau necrutatoare asupra soldatilor, sfartecandu-i asemeni unui uliu ce se abate peste porumbelul nestiutor. In timp ce incerca sa urce pe ziduri, Crassus o vazu pe metereze pe Gebila, fiica cea frumoasa a lui Dapyx si pe data se indragosti de ea. Ii si trimise un sol regelui spunandu-i ca ii lasa cetatea in pace, daca se invoieste sa i-o dea de soata, dar nici regele si nici fata nu se invoira. Atunci, cu mai mare furie se abatura romanii asupra orasului. Unul cate unul cadeau razboinicii geti. Atunci Dapyx trimise batranii, femeile si copiii sa se ascunda in Pestera Keiris, o grota tare incapatoare, dar si inselatoare, in care te pierdeai cu usurinta daca nu o cunoasteai bine. Au stat acolo la adapost cu zilele, pe cand razboiul era inca in toi. Intr-o seara ca asta, pe ziduri nu mai ramasesera decat doi geti, regele si prietenul sau Gebeides. Tocmai in acea seara, la o poarta ascunsa din spatele cetatii veni un batran preot, ce spus ca e sol de la dacii de peste Dunare.

„Trimite-ti razboinicul sa ceara armata si atunci vei izbandi oastea vrajmasa” ii spuse sihastrul. Dapyx il crezu pe batran, dar acesta nu era altceva decat un marsav tradator. Cand Gebeides iesi din cetate, romanii il asteptau la mica poarta si il legara imediat. Intrara in cetate, insa Dapyx nu li s-a dat prizonier, ci bau o cupa de otrava, pornind astfel spre lumea nemuritoare a Marelui Zamolxe. Romanii au distrus cetatea si apoi au mers la Keiris, spunandu-le oamenilor ca ii vor lasa sa plece de le-o da de de mireasa pe Gebila. Crassus se mira peste poate auzind ca getii se invoiesc si le dadu chiar si cadoul cerut, 101 de cai albi ca laptele, pentru mireasa si pentru cele 100 de fecioare insotitoare. Dar sa vezi grozavie: atunci cand iesira din pestera si se urcara pe caii romanilor, fetele scoasera toate din vestimentele albe sabii ascutite si arcuri cu sageti otravite si se abatura cu vitejie asupra dusmanilor. Mare prapad facura razboinicele si multi osteni pierdu Rimu in acea zi. Pierira pana la ultima, aceea era Gebila, strapunsa de sageti de otel, dar pe chipul fetei se citea zambetul linistit al vitezei primita de Marele Zeu. Inebunit de furie, Crassus ordona sa se zideasca toate intrarile pesterii si restul getilor sa fie lasati sa moara acolo, in inima muntelui. Dar povestea ne spune ca niste copii tot au scapat de acolo, prin tuneluri stramte ce duceau pana la malul Batranului Fluviu. Acei copii au crescut mari si au continuat lupta impotriva strainilor…” (adaptare dupa Al. Mitru, de Cristian Cealera Povestile Marii Negre)