£££

 Colonia Barbacena – genocidul tăcut al celor nedoriți..

Avea unsprezece ani când a fost dus la Colônia de Barbacena, iar în 1979, într-o fotografie care avea să cutremure o țară întreagă, Silvio Savat era atât de slab, atât de imobil și atât de acoperit de muște, încât a fost confundat cu un trup fără viață, deși respira încă, într-un loc unde viața nu mai conta aproape deloc.

Spitalul-colonie Barbacena, din statul Minas Gerais, Brazilia, fusese creat oficial pentru tratarea bolilor mintale, dar în realitate devenise un depozit de oameni incomozi, un loc în care erau internați nu doar pacienți psihiatrici, ci și copii abandonați, femei însărcinate ale unor bărbați influenți, opozanți politici, persoane cu depresii ușoare sau pur și simplu oameni săraci, fără familie, fără voce și fără apărare, transformați peste noapte în „bolnavi” pentru a putea fi închiși.

Acolo, tratamentul nu exista, iar supraviețuirea era o loterie crudă; oamenii mâncau resturi putrezite, beau apă din canale de scurgere, dormeau pe podea sau direct pe pământ, în frig, murdărie și întuneric, în timp ce trupurile celor morți rămâneau zile întregi abandonate în curte, sub soarele nemilos, ca o avertizare tăcută pentru cei care încă mai respirau.

La sfârșitul anilor ’70, regizorul Helvécio Ratton a primit permisiunea de a intra în spital pentru a documenta realitatea de acolo, iar ceea ce a văzut l-a marcat pentru tot restul vieții, descriind ulterior instituția ca pe o adevărată „ramură a iadului”, unde cruzimea nu era un accident, ci un sistem bine rodat, acceptat și ignorat de autorități.

Iar iadul nu se oprea la moarte; între 1969 și 1980 există documente care arată că 1.853 de cadavre au fost vândute către facultăți de medicină, inclusiv către Universitatea Federală din Minas Gerais, unde trupurile erau dezmembrate, iar după ce cererea a scăzut, oasele celor morți erau arse cu acid chiar în curtea spitalului, în fața pacienților încă în viață, ca într-un ritual grotesc de ștergere a oricărei urme de umanitate.

Abia în 1979, odată cu începutul Reformei Psihiatrice din Minas Gerais, mecanismul morții a început să încetinească, iar Barbacena a început, timid, să fie privit nu ca o instituție medicală, ci ca ceea ce fusese cu adevărat: scena unuia dintre cele mai mari crime colective din istoria Braziliei, un genocid tăcut desfășurat sub pretextul îngrijirii.

Fotografia lui Silvio Savat, copilul viu confundat cu un mort, rămâne una dintre cele mai grele dovezi că răul absolut nu are nevoie de lagăre de concentrare sau de războaie, ci doar de indiferență, birocrație și tăcerea celor care aleg să nu privească.

Morală:

Cea mai periculoasă formă de cruzime nu este violența deschisă, ci sistemul care transformă oamenii în obiecte și moartea în procedură, în timp ce societatea se uită în altă parte.

#Barbacena #GenocidulBrazilian #IstorieAscunsă #DrepturileOmului #Memorie #Adevăr #NiciodatăDinNou