$$$

 Problema este că nu reușesc să trăiesc într-o lume în care lucrurile sunt aruncate și înlocuite cu un nou model doar pentru că cineva s-a gândit să adauge o funcție în plus sau să le facă puțin mai mici…

Nu demult, împreună cu soția mea, spălam scutecele copiilor, le întindeam pe sfoară alături de alte hăinuțe, apoi le călcam și le împătuream, pregătite pentru a se murdări din nou…

Și, îndată ce copiii noștri au crescut și au avut la rândul lor prunci, au început să arunce tot, inclusiv scutecele. Au trecut fără ezitare la cele de unică folosință…

Da, înțeleg…

Pentru generația noastră, a arunca era un gest dificil. Chiar și „de unică folosință” nu era pentru noi cu adevărat de unică folosință… Am trăit purtând în buzunare batiste pline de muci…

Nu spun că era mai bine…

Vreau doar să spun că, la un moment dat, am rămas în urmă, am pierdut ritmul lumii și acum nu mai știu cum să reintru în ea… Probabil că așa cum este astăzi e bine și corect, nu mă cert cu asta…

Doar că nu reușesc să schimb magnetofonul o dată pe an, telefonul mobil la fiecare trei luni, monitorul de computer în fiecare Crăciun sau televizorul în fiecare an…

Eu vin dintr-un timp în care lucrurile se cumpărau pentru toată viața… Ba chiar pentru viețile următoare…

Oamenii lăsau moștenire ceasuri de perete, biciclete, aparate de fotografiat, servicii de masă, pahare și chiar tăvi…

Am citit de curând că, în ultimii patruzeci de ani, s-a produs mai mult gunoi decât în toată istoria omenirii…

Aruncăm absolut tot.

Nu mai există cizmar care să-ți repare pantoful, nici tapițer care să umple din nou cu vată salteaua și să o facă precum nouă, nici ascuțitori ambulanți de cuțite, nici croitori care să cârpească hainele…

Eu provin dintr-o lume în care toate acestea existau și nimic nu se arunca…

Nu spun că era mai bine…

Dar este foarte greu, după ce ai fost crescut o viață întreagă cu „păstrează, poate într-o zi îți va trebui”, să treci la „cumpără totul nou și scapă de tot ce e vechi, pentru că în curând apare noul model”…

Astăzi, dacă nu îți schimbi mașina la trei ani, ești considerat un ratat… chiar dacă mașina e în stare bună și pentru a o înlocui trebuie să intri într-o datorie pe viață…

Mintea îmi explodează din cauza acestui ritm…

Rudele și copiii prietenilor mei își schimbă nu doar telefoanele într-o săptămână, ci și numerele, adresele de e-mail și chiar locuințele. Iar eu am fost pregătit să trăiesc cu același număr, aceeași soție, aceeași casă și același nume…

Am fost învățat să păstrez tot… Tot ce e necesar și inutil… Pentru că, poate, într-o zi, va fi de folos…

Da, știu, aveam o mare problemă:

Nimeni nu ne-a explicat vreodată ce merită păstrat și ce nu…

Și, din respect pentru tradiții, am păstrat chiar și buricul primului copil, dinții de lapte ai celui de-al doilea, caietele de desen din grădiniță, prima șuviță tăiată la frizerie…

Cum să înțeleg acum pe cei care renunță la un telefon mobil după doar câteva luni de folosire?

Nu se întâmplă asta, oare, pentru că atunci când ceva se obține prea ușor, nu mai este prețuit și devine la fel de repede de unică folosință precum a apărut?

Acasă aveam un dulap cu patru sertare. În primul erau prosoape și cârpe de bucătărie, în al doilea tacâmuri, iar al treilea și al patrulea adunau tot ce nu era nici prosop, nici tacâm…

Acolo strângeam orice: capace de băuturi, dopuri de sticlă, deschizătoare de conserve de sardine, ba chiar și baterii! Bateriile migrau din frigider în pod, pentru că nu știam niciodată sigur dacă trebuie răcite sau încălzite, doar ca să mai funcționeze puțin. Nu ne împăcam cu gândul că mor după doar câteva folosiri…

Lucrurile nu erau de unică folosință, ci de păstrat…

Ziarele, de pildă, aveau sute de întrebuințări — pentru a face tălpi în cizmele de cauciuc, pentru a acoperi podeaua într-o zi ploioasă, pentru a spăla geamurile, pentru a împacheta…

De câte ori nu am aflat știri noi citind un ziar lipit de o bucată de carne sau desfăcând ouă împachetate cu grijă în pagini de presă de vânzătorul din colț!

Păstram ambalajele de argintiu de la ciocolată și țigări pentru a le transforma în ornamente de Crăciun… Filele de calendar pentru a le face tablouri… Pipetele-capace de la medicamente, în caz că alta se potrivește mai bine… Chibriturile folosite, bune să aprindă o altă lumânare… Cutii de pantofi ce deveneau primele noastre albume foto… Îndreptam cuiele pentru a le folosi din nou… Iar la seturile de cărți de joc cu una lipsă, adăugam o bucată de carton cu numărul scris de mână… Sertarele noastre păstrau jumătăți de fermoar, în așteptarea părții pierdute…

Astăzi, lucrurile „mor” la primul semn de uzură…

Capacele de la înghețată deveneau suporturi trainice pentru pahare… Borcanele de piersici se transformau în ghivece, suporturi de creioane sau chiar telefoane-jucărie… Primele sticle de plastic deveneau podoabe de o frumusețe îndoielnică, iar dopurile așteptau răbdătoare întâlnirea cu sticla…

Îmi mușc limba pentru a nu compara valorile pe care le păstrăm cu cele de care ne descotorosim…

Încerc să nu spun că astăzi nu doar aparatele electrocasnice sunt de unică folosință… ci și căsniciile, și prieteniile…

Dar nu voi face greșeala de a compara oamenii cu obiectele…

Nu voi vorbi despre pierderea identității, despre memoria colectivă aruncată, despre trecutul fragil pe care-l risipim… Nici despre libertatea pe care ne-o luăm în a ignora morala atunci când e vorba de afaceri…

Nu voi amesteca temele, nu voi spune că veșnicului i s-a pus termen de valabilitate, iar efemerului i se caută eternitatea… Nici că bătrânii sunt „condamnați” imediat ce greșesc numele unui nepot, ori că soții sunt schimbați pe „modele” mai tinere imediat ce burta se lasă sau apare prima ridă…

Aceasta este doar o discuție despre scutece și telefoane mobile.

Altfel, dacă aș amesteca subiectele, ar trebui să iau în calcul ideea de a-mi „da” soția la schimb pentru alta, cu „kilometraj” mai mic și cu vreo funcție nouă. Dar sunt prea greoi pentru acest univers al actualizărilor perpetue și risc ca ea să mă ia înainte. Și, în final, să fiu eu cel dat la schimb.