***

 De şase mii de ani războiul ...

                               Victor Hugo

                                  ( trad. Nicolae Mușa) 

De şase mii de ani războiul place

Atâtor neamuri ce adesea-l vor

Şi Dumnezeu îşi pierde timpul pentru a face

Puzderie de stele şi de flori ... 

Şi sfânta şi celesta lui clemență

Speranța într-o viață de apoi

Nu reuşesc să scoată din demență

Aceste inimi însetate de război. 

Popoare cu instinct gregar ce îşi urmează

Berbecul care bate din tambur

Căci pentru ele doar victoria contează

Deşi carnagiul este peste tot în jur. 

E gloria la loc de cinste

Mulțimile nu încetează s-o aclame

Chiar dacă în alaiul ei himeric

A-ndurerat atâtea mame ... 

Găsesc mereu o fericire pură

Când trompetistul dă semnal

Când trâmbița ce-o are-n gură

Trimite-n luptă înc-un val. 

Căci dacă peste tot se-ntinde scrumul

Şi focuri mari şi lungi se-aprind

Şi-ntruna se aude tunul

Şi săbii-n fum se văd sclipind , 

Sunt toate acestea pentru ca ilustre altețe

În jurul mesei aşezați,

Să facă schimb de politețe

De-abia ce morții-s îngropați

Şi putreziți şi-n gropi uitați 

Sau, şi mai rău, când după luptă

Pe câmpurile mlăştinoase

Şacali şi vulturi se înfruptă

Din ce-a rămas din ei, din oase ... 

Li se insuflă ură, răzbunare

Popoarelor ce-alături viețuiesc -

Căci asta imbecilii prețuiesc :

Discursuri la parade militare ! 

Este un rus ! Omoară-l, hai, sugrumă-l

E un croat ! În foc cu el, e just !

De ce să fie altul mai robust,

Mai îmbrăcat în alb ? ...Mai bine-n humă ! 

Pe-acesta, iată, acuma îl suprim

Şi-apoi mă duc, cu inima senină 

Căci a comis înalta crimă

De a se naşte dincolo de Rhin. 

Puteți să beți din apa de fântână

Să vă-nchinați în taină la o cruce

Să vă iubiți, să căutați lumină

Dar vai !...să omorâți un frate e mai dulce .. 

Când iarăşi vin peste câmpie zori

Şi-aud din nou , suav, privighetori 

Mi-e greu s-admit în judecata-mi pură

Că mai avem în noi atâta ură !

Depuis six mille ans la guerre 

                          Victor Hugo

Depuis six mille ans la guerre

Plaît aux peuples querelleurs,

Et Dieu perd son temps à faire

Les étoiles et les fleurs. 

Les conseils du ciel immense,

Du lys pur, du nid doré,

N’ôtent aucune démence

Du cœur de l’homme effaré. 

Les carnages, les victoires,

Voilà notre grand amour ;

Et les multitudes noires

Ont pour grelot le tambour. 

La gloire, sous ses chimères

Et sous ses chars triomphants,

Met toutes les pauvres mères

Et tous les petits enfants. 

Notre bonheur est farouche ;

C’est de dire : Allons ! mourons !

Et c’est d’avoir à la bouche

La salive des clairons. 

L’acier luit, les bivouacs fument ;

Pâles, nous nous déchaînons ;

Les sombres âmes s’allument

Aux lumières des canons.

Et cela pour des altesses

Qui, vous à peine enterrés,

Se feront des politesses

Pendant que vous pourrirez, 

Et que, dans le champ funeste,

Les chacals et les oiseaux,

Hideux, iront voir s’il reste

De la chair après vos os ! 

Aucun peuple ne tolère

Qu’un autre vive à côté ;

Et l’on souffle la colère

Dans notre imbécillité. 

C’est un russe ! Égorge, assomme.

Un croate ! Feu roulant.

C’est juste. Pourquoi cet homme

Avait-il un habit blanc ? 

Celui-ci, je le supprime

Et m’en vais, le cœur serein,

Puisqu’il a commis le crime

De naître à droite du Rhin. 

Rosbach, Waterloo ! Vengeance !

L’homme, ivre d’un affreux bruit,

N’a plus d’autre intelligence

Que le massacre et la nuit. 

On pourrait boire aux fontaines,

Prier dans l’ombre à genoux,

Aimer, songer sous les chênes ;

Tuer son frère est plus doux.

On se hache, on se harponne,

On court par monts et par vaux ;

L’épouvante se cramponne

Du poing au x crins des chevaux. 

Et l’aube est là sur la plaine !

Oh ! j’admire, en vérité,

Qu’on puisse avoir de la haine

Quand l’alouette a chanté...