marți, 30 iulie 2024

**

 Grand Hôtel du Boulevard, București.

La 1692, când Vodă Brâncoveanu tăia Podul Mogoşoaiei de-a curmezişul curţii Bălăcenilor, familie ostilă domnitorului, terenul aparţinea marelui ban Vintilă Corbeanu. De la urmaşii acestuia trece pe la mijlocul secolului al XVIII-lea în posesia familiei vel vornicului Grigore Băleanu, iar în 1865 este achiziţionat de Jaques Herdan, proprietarul fabricii de pâine de pe şoseaua Orhideelor. Construcţia hotelului, proiectat de Alexandru Orăscu, angajat din 1851 ca arhitect al statului în Direcţia Lucrărilor Publice, începe în anul 1869 şi durează câţiva ani buni, în paralel cu şantierul Academiei Sf. Sava, viitoarea Universitate (1857-1869). Cu aceste două lucrări, Alexandru Orăscu jalonează ampriza primului bulevard al capitalei.

În anul 1873, saloanele ample, bine luminate şi somptuos decorate ale hotelului recent inaugurat sunt desemnate să găzduiască o prestigioasă expoziţie cu picturi din colecţiile domnitorului Carol I, Mihail Kogălniceanu, Gh. Grigore Cantacuzino, Al. Odobescu, Cezar Bolliac, Theodor Aman, Carol Popp de Szathmary etc. Între pilaştri de marmură şi sub candelabre poleite puteau fi admirate lucrări de Lucas Cranach, Tiţian, Tintoretto, Watteau, Fragonnard. Recepţii diplomatice, dineuri de gală şi baluri simandicoase au învârtoşat faima stabilimentului. Înaintea primului Mare Război, restaurantul din sala de marmură era cel mai şic local bucureştean, iar în perioada interbelică tineretul high-life venea aici să exerseze noii paşi de foxtrot şi one-step într-un dichisit club de dans, numit „Pour toi et pour moi”.

Hotelul strălucea nu numai prin opulenţa decorului arhitectural, ci şi prin modernitatea tehnică: a fost primul hotel bucureştean dotat cu apă curentă în camere, iar după 1904 a fost echipat cu iluminat electric şi cu ascensor. Într-o vreme în care serviciile hoteliere nu erau etalonate cu stele, a fost gratulat cu medalii de aur la expoziţiile internaţionale de la Milano – în 1906 – şi de la Torino – în 1911. Interesant şi semnificativ pentru vocaţia sa internaţională e faptul că, până în 1937, hotelul, restaurantul şi cafeneaua au avut exclusiv manageri alogeni: John Muller, H. Horn, Fr. Schreiber, M. Bertola, S. Rosenthal.

De la bun început, clădirea situată la intersecţia principalelor artere ale capitalei, Podul Mogoşoaiei şi Bulevardul Academiei (numit din 1871 Bulevardul Elisabeta), a avut destinaţii multiple: hotel, localuri publice şi prăvălii. În timp, s-au adăugat şi altele: între 1941 şi 1944 a găzduit comandamentul trupelor germane din România, iar între 1950 şi 1974 a fost sediu ministerial. Actuala restaurare cumulează, într-o nouă configuraţie, aceste funcţiuni. Cazarea se regăseşte, parţial, la nivelul etajului IV. La etajele I, II şi III se găsesc birouri, săli de întrunire şi spaţii conexe – circulaţii, grupuri sanitare şi oficii. Păstrând amprenta funcţională anterioară – partiul în dublu tract şi nodurile de circulaţie verticală – prin eliminarea pereţilor dintre camerele de hotel au rezultat încăperi de dimensiuni diferenţiate, adecvate birourilor de tip de open-space.

Parterul etalează o gamă largă de funcţiuni, care beneficiază cu precădere de arsenalul decorativ, minuţios restaurat, ce conferă edificiului distincţie şi personalitate. Accesul oficial, din Bd. Elisabeta, se face printr-un larg vestibul, dotat cu garderobă şi punct de informare-control, care se deschide către holul central. Scara de onoare, cu trepte de marmură şi balustrada din fier forjat este componenta originară a holului, care a suferit în timp diverse modificări, mergând până la închiderea unor goluri. În partea opusă scării se află cafeneaua, care îşi păstrază configuraţia şi decorul concepute de Alexandru Orăscu: trei travee uşor inegale, cu coloane degajate şi pilaştri din stuco-marmură, scafe şi grinzi acoperite cu ciubuce şi medalioane din stuc policrom. Aceleaşi elemente neoclasice se regăsesc în salonul oval. Restaurarea lor, bazată pe analize stratigrafice şi probe de curăţare, a necesitat numeroase operaţiuni: eliminarea depunerilor şi a intervenţiilor anterioare, completări, chituiri, injectarea desprinderilor cu caseinat de calciu, reintegrare cromatică şi protejare cu verni semimat pe bază de paraloid.

Cel mai amplu şi mai spectaculos spaţiu interior este sala multifuncţională. Iniţial, o simplă curte interioară. În 1889 – anul inaugurării Turnului Eiffel – arhitectul Albert Galleron a acoperit-o cu o modernă structură metalică. În 1905 a fost amenajat salonul mare al restaurantului. Un imens plafon vitrat se reflectă în oglinzile veneţiene ce alternează cu vibraţiile stuco-marmurei din arcade. Stucaturi poleite cu foiţă de aur, candelabre de cristal, tacâmuri de argint, decolteuri cu diamanticale şi fracuri cu papioane neapărat albe completau ambianţa eclatantă. Dar şi vicisitudinile de care a avut parte salonul au fost pe măsură: ochiuri de geam s-au desprins din plafon, oglinzi înnegrite de timp au fost vopsite cu ulei, iar altele, sparte, au fost înlocuite cu panouri de lemn şi PAL travestit în marmură. Şi aici restauratorii au avut de lucru: refacerea stratului de argint, dizolvarea uleiului, înlocuirea vitrourilor şi a oglinzilor lipsă.

Dintre prăvăliile de la parter, numeroase şi schimbătoare precum negustoria, se remarca pe Calea Victoriei librăria lui Leon Alcalay, un meritoriu tipograf şi editor de carte românească şi universală. I-a urmat, după naţionalizarea din 1950 a imobilului, Librăria Academiei. În anii 1961-1963, lucrări de consolidare au mutilat acest spaţiu, ca şi pe cel dinspre bulevard, cu stâlpi şi grinzi din beton armat. Actuala restaurare prevede separarea funcţiunii principale de fluxul comercial, care dispune de accese proprii, din Calea Victoriei, pentru clienţi şi marfă, de spaţii de depozitare şi anexe. O altă intrare secundară, din str. Beldiman, e destinată aprovizionării şi personalului restaurantului.


Faţadele au păstrat intacte rigoarea neoclasică şi decorul copios, dar nu excesiv, impuse de autor. Registrele celor patru niveluri urmează o strictă gradaţie: la parter goluri mari, separate prin panouri cu bosaje proeminente; la primul etaj ferestre cu frontoane triunghiulare; la următorul, ferestrele au o simplă cornişă; la al treilea etaj, nici atât. Compoziţia e ferită de monotonie prin zona intrării, uşor decroşată, având la primele etaje balcoane cu o graţioasă feronerie, iar pe ultimul registru patru statui ceramice de mari dimensiuni, realizate la Viena, în cuptoare speciale. Neputând rezista timpului, intemperiilor şi poluării, au fost înlocuite cu replici, iar originalele conservate în interior. Mansarda iniţială, distrusă de un incendiu în 1887, a fost refăcută la restaurarea din 1976. Două cupole circulare şi una octogonală, cu lanternouri, încheie la colţuri silueta clădirii. Întreaga învelitoare e acoperită cu tablă de cupru.


Restaurarea faţadei a debutat cu laborioase decopertări şi investigaţii fizico-chimice. A fost identificat finisajul iniţial, un gri deschis, care acoperea unitar toate componentele: tencuieli, stucaturi, ornamente din teracotă. Elementele originare au fost curăţate şi s-au făcut mulaje pentru completarea lacunelor. Cele patru siluete feminine alegorice, precar ancorate de faţadă, au fost demontate şi restaurate. Din probitate metodologică au fost eliminate unele completări neavenite – braţe, drapaj, accesorii – realizate din materiale improprii şi într-o manieră stilistică diferită. A fost îndepărtat placajul de marmură al parterului, adăugat în 1976, revenindu-se la bosajele iniţiale din tencuială. Un aspect adesea ignorat, dar esenţial pentru orice restaurare, este cel al stucturii de rezistenţă. Puţine elemente ale construcţiei din 1873 mai pot fi luate în calcul: arce de cărămidă din subsol şi o parte din zidăria portantă. Plafoanele ce aveau grinzi din lemn sau metalice au fost înlocuite în 1974-1976 cu planşee şi grinzi din beton armat. Cu aceeaşi ocazie au fost restaurate numeroase elemente arhitecturale şi decorative şi s-a revenit la destinaţia iniţială a imobilului. Trebuie menţionat că această intervenţie, realizată de un colectiv al institutului Proiect Bucureşti, condus de arhitectul Nicolae Pruncu, a fost salutară pentru destinul monumentului. Pentru a aduce construcţia proiectată în 1879, cu distanţe de până la 5 m între planşee şi cu o planimetrie care la solicitări seismice generează torsiuni periculoase, la nivelul normativelor actuale au fost corelate diverse modalităţi. Demolarea unor pereţi despărţitori şi înlocuirea şapelor cimentice cu materiale mai uşoare a diminuat masa totală. S-au realizat stâlpi şi diafragme din beton armat, în special prin dublarea faţadelor, pe toată înălţimea clădirii. Au fost înlocuite şi suplimentate o serie de elemente structurale locale: buiandrugi, şpaleţi de zidărie, reazeme de grinzi. O dificultate suplimentară a rezultat din obligaţia asumată de a menaja decorul arhitectural omniprezent.

Reţelele de instalaţii, în bună parte deteriorate şi în totalitate depăşite moral, au fost integral înlocuite. S-au folosit pentru aceasta materiale şi echipamente provenind de la cei mai reputaţi producători europeni, dotarea tehnologică fiind un criteriu substanţial în evaluarea unui demers edilitar contemporan.


Timp de câteva decenii, Grand Hotel du Boulevard a fost nu numai un edificiu emblematic al Bucureştilor, ci şi un etalon de civilizaţie şi eleganţă. Acesta e capitalul de prestigiu pe care actuala restaurare îşi propune să-l resusciteze, la parametrii actuali de confort şi eficienţă.

 


Alexandru Hristea Orăscu ( n. 30 iulie 1817, București – d. 16 decembrie 1894, București) primul arhitect român modern, important, format în Germania în spiritul neoclasicismului arhitecților Karl Friedrich Schinkel și Leo von Klenze. Învață la Colegiul ”Sfântul Sava” din București (1833-1837) unde, în ultima clasă, se preda și arhitectura, astfel că la numai douăzeci de ani (1837) este numit ”Arhitecton ajutor al orașului București”.

Obține în 1840, diploma de inginer hotarnic din partea Eforiei spitalelor Principatului României, an în care pleacă la München și studiază la Școala de construcții (1840-1844). Își continuă studiile la Academia de arte frumoase din Berlin (diploma de arhitect, 1847). Întors în țară e numit profesor la Colegiul ”Sfântul Sava” și arhitect șef al orașului București (1848). Afirmându-se prestigios, devine profesor la Școala de inginerie (1851), la Facultatea de științe a noii Universități (1864) și conducătorul secției de arhitectură din cadrul Școlii de arte frumoase din București. Mai deține următoarele funcții: Ministrul Cultelor și Artelor (1876), Rectorul Universității din București (1885-1894), primul Președinte (1891-1894) al Societății Arhitecților români.


Lucrări proiectate:

- Vechea Universitate (1857-1869) din București.

- Grand Hôtel du Boulevard (1867), Calea Victoriei, București.

- Hotel ”Terminus” din Constanța (1882, devenit Hotel ”Carol” și, ulterior, sediul unor instituții de stat).

- Școală comercială la Ploiești.

- Biserica Domnița Bălașa din București (în colaborare cu arhitectul Carol Beniș, 1895).

- Termină noua Mitropolie din Iași (începută de Gheorghe Asachi și J. Freiwald).

- Actualul Cinema ”București” din București.

- Sistematizarea noului bulevard Pache Protopopescu (azi, Bulevardul Republicii) din București.

- A realizat "planul Orăscu" al Bucureștilor, un proiect de sistematizare a orașului, în anul 1893.


O stradă din București, aflată în cartierul Izvor, a purtat numele lui Alexandru Orăscu, până în 1984, când zona a fost demolată abuziv pentru proiectul "Casa Poporului".

https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Orăscu

Dicționar Universal al Arhitecților, de Paul Constantin. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.

Prezentare grafică și colaj foto: Arh. Ciresica M. Micu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

***

 CALENDARUL ZILEI– 6 noiembrie                  "O idee trebuie s-o iubeşti întocmai ca pe o femeie.                   Să fii fericit o...