De şase mii de ani războiul ...
Victor Hugo
( trad. Nicolae Mușa)
De şase mii de ani războiul place
Atâtor neamuri ce adesea-l vor
Şi Dumnezeu îşi pierde timpul pentru a face
Puzderie de stele şi de flori ...
Şi sfânta şi celesta lui clemență
Speranța într-o viață de apoi
Nu reuşesc să scoată din demență
Aceste inimi însetate de război.
Popoare cu instinct gregar ce îşi urmează
Berbecul care bate din tambur
Căci pentru ele doar victoria contează
Deşi carnagiul este peste tot în jur.
E gloria la loc de cinste
Mulțimile nu încetează s-o aclame
Chiar dacă în alaiul ei himeric
A-ndurerat atâtea mame ...
Găsesc mereu o fericire pură
Când trompetistul dă semnal
Când trâmbița ce-o are-n gură
Trimite-n luptă înc-un val.
Căci dacă peste tot se-ntinde scrumul
Şi focuri mari şi lungi se-aprind
Şi-ntruna se aude tunul
Şi săbii-n fum se văd sclipind ,
Sunt toate acestea pentru ca ilustre altețe
În jurul mesei aşezați,
Să facă schimb de politețe
De-abia ce morții-s îngropați
Şi putreziți şi-n gropi uitați
Sau, şi mai rău, când după luptă
Pe câmpurile mlăştinoase
Şacali şi vulturi se înfruptă
Din ce-a rămas din ei, din oase ...
Li se insuflă ură, răzbunare
Popoarelor ce-alături viețuiesc -
Căci asta imbecilii prețuiesc :
Discursuri la parade militare !
Este un rus ! Omoară-l, hai, sugrumă-l
E un croat ! În foc cu el, e just !
De ce să fie altul mai robust,
Mai îmbrăcat în alb ? ...Mai bine-n humă !
Pe-acesta, iată, acuma îl suprim
Şi-apoi mă duc, cu inima senină
Căci a comis înalta crimă
De a se naşte dincolo de Rhin.
Puteți să beți din apa de fântână
Să vă-nchinați în taină la o cruce
Să vă iubiți, să căutați lumină
Dar vai !...să omorâți un frate e mai dulce ..
Când iarăşi vin peste câmpie zori
Şi-aud din nou , suav, privighetori
Mi-e greu s-admit în judecata-mi pură
Că mai avem în noi atâta ură !
Depuis six mille ans la guerre
Victor Hugo
Depuis six mille ans la guerre
Plaît aux peuples querelleurs,
Et Dieu perd son temps à faire
Les étoiles et les fleurs.
Les conseils du ciel immense,
Du lys pur, du nid doré,
N’ôtent aucune démence
Du cœur de l’homme effaré.
Les carnages, les victoires,
Voilà notre grand amour ;
Et les multitudes noires
Ont pour grelot le tambour.
La gloire, sous ses chimères
Et sous ses chars triomphants,
Met toutes les pauvres mères
Et tous les petits enfants.
Notre bonheur est farouche ;
C’est de dire : Allons ! mourons !
Et c’est d’avoir à la bouche
La salive des clairons.
L’acier luit, les bivouacs fument ;
Pâles, nous nous déchaînons ;
Les sombres âmes s’allument
Aux lumières des canons.
Et cela pour des altesses
Qui, vous à peine enterrés,
Se feront des politesses
Pendant que vous pourrirez,
Et que, dans le champ funeste,
Les chacals et les oiseaux,
Hideux, iront voir s’il reste
De la chair après vos os !
Aucun peuple ne tolère
Qu’un autre vive à côté ;
Et l’on souffle la colère
Dans notre imbécillité.
C’est un russe ! Égorge, assomme.
Un croate ! Feu roulant.
C’est juste. Pourquoi cet homme
Avait-il un habit blanc ?
Celui-ci, je le supprime
Et m’en vais, le cœur serein,
Puisqu’il a commis le crime
De naître à droite du Rhin.
Rosbach, Waterloo ! Vengeance !
L’homme, ivre d’un affreux bruit,
N’a plus d’autre intelligence
Que le massacre et la nuit.
On pourrait boire aux fontaines,
Prier dans l’ombre à genoux,
Aimer, songer sous les chênes ;
Tuer son frère est plus doux.
On se hache, on se harponne,
On court par monts et par vaux ;
L’épouvante se cramponne
Du poing au x crins des chevaux.
Et l’aube est là sur la plaine !
Oh ! j’admire, en vérité,
Qu’on puisse avoir de la haine
Quand l’alouette a chanté...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu