***

 Jocul ielelor

Pinii gigantici, printre razele de fum, își plimbau umbrele de colo-colo, precum un evantai. Zările păreau șerpi striviți de un ciomag de lemn împodobit cu pietre prețioase. 

În zarea aceea, care se ondula ca într-un vis, Gabriel își vede mama în curtea casei sale părintești. Purta o cămașă galbenă cu mâneci scurte, brodate, înghesuită într-o fustă maronie, lungă până la pământ, iar pe cap avea o basma cu flori mărunte și frunze lunguiețe. 

În holul casei pâlpâia o candelă cu ulei care ardea tremurător, împletindu-se cu umbrele foșnitoare ale salcâmilor înfloriți.

Se vedea în copilărie, privind prin gardul de nuiele răsfirate, în grădina împodobită cu flori ce păreau acum părăsite. 

Puștiul Gabriel purta o bască pe cap, căzută într-o parte peste ureche. Avea pantaloni trei sferturi, deasupra unei perechi de ciorapi lungi de lână, și ghete asemănătoare celor de soldați, cu catarame argintii și șireturi groase. Purtând o cămașă îmbrăcată neglijent, cu colțul ieșit din pantalonii-salopetă, deasupra avea o haină fără mâneci, ca o mantie, mototolită și îmbâcsită cu praf.

Această viziune îi dădu putere lui Gabriel. Își aminti de zilele fericite ale copilăriei, de căldura și protecția mamei sale. 

Îi părea că mama lui, chiar și din lumea viselor, îi transmitea curaj și speranță, încurajându-l să își continue drumul.

*

O nouă zi, proaspătă și somnoroasă, se arată peste pădurea înghețată parcă sub influența unei Vrăji de Zăpadă. 

Deși era primăvară, copacii aveau în această dimineață flori argintii, iar frunzele erau alburii ca niște țurțuri. 

La poalele plopilor, ciuperci uriașe, numite urechi de lemn, se legănau în palma vântului. Aceste ciuperci, cu pălării mari și cărnoase, aveau un aspect gelatinos. 

Se auzeau ecourile stâncilor însetate într-un cor ce te înfiora și îți trezea în sânge tremurături, amintindu-ți de laptele supt la sânul mamei.

Păstorul pune șaua pe cal și strânge cele împrăștiate pe lutul alb al pădurii. Spune o rugăciune și pornește la drum, cufundându-se în veșnicia sălbatică a pădurii sidefate.

La jumătatea drumului către o nouă noapte, zărește o piatră mare, metalică, sculptată ca o catedrală, cu chipuri de îngeri și obiecte sacre. Era păzită de gardieni cu aripi de ceară, care țineau în mână muzicuțe și fluiere de lumină cu mânere din os. 

În văzduh se aude o melodie și Gabriel rămâne neclintit. De jur împrejurul pietrei, o horă mare, ca un zbor de fluturi fantastici, se desfășura în văzul ochilor săi. Bărbatul își șterge ochii cu dosul palmelor, crezând că are vedenii și delirează din cauza oboselii.

Dar nu, totul era aievea și sub privirea lui se înălțau trupuri albe, nude de iele, dezgolite de prejudecăți și inhibiții, cu părul despletit și lung. Toate erau la fel, toate, frumoase. Fecioarele dansau goale, prinse de mână, pe vânturile nopții. Cu fețele rotunde și ochii triști, albaștri sau căprui, se desprindeau din dans și își spălau fețele în rouă, cu trupurile ascunse sub văluri transparente. 

Gabriel le privea ca pe o minune cerească, ca pe entități luminoase din grădina lui Dumnezeu.

Robby nechează de trei ori și Gabriel tresare ca dintr-o dulce visare, într-o trezire descătușată.

— Ce s-a întâmplat, Robby? îl întreabă Gabriel cu glas amețit, cufundat încă în vrajă.

Calul nechează iar de trei ori, iar bărbatul înțelege că e semn să se îndepărteze de acele locuri, deși era cuprins încă de frumusețea strălucitoare a virginelor care au dispărut în neant tot la fel cum au apărut. 

În locul lor, păstorul zărește o baghetă care flutura prin fața ochilor săi, iar pe chipul lui se așterne un licăr de îndoială, întrebându-se dacă nu cumva începe să-și piardă mințile.

— Robby, trebuie să plecăm de aici, zice Gabriel, hotărât.

Vântul șuiera puternic și cei doi pornesc la drum, călcând pe urmele noroioase ale unor vietăți, dovadă clară că nu erau singurii care pășeau pe cărările bântuite și fremătătoare.

— Robby, simți asta? Nu suntem singuri aici.

Calul nechează ușor, ca și cum ar confirma spusele stăpânului său. 

Gabriel își amintește de Ileana, verișoara mamei lui, care apăruse în viziune. Ileana fusese disperată când s-a sinucis și forțele întunecate o preluaseră, folosind-o împotriva Femeii Zburătoare și a Vulturului, protectorii comunității de pescari.

— Ileana, ai ales să mă ajuți, murmură Gabriel. Ai trădat întunericul pentru lumină.

Robby nechează ușor, ca un semn de încurajare. Gabriel știa că trebuie să continue, că Ileana i-a oferit o șansă. 

În fața lor, se întindeau cărări necunoscute, dar păstorul era hotărât să le străbată, călăuzit de speranță și de promisiunea unui viitor mai bun.

— Să mergem, Robby. Avem un drum lung înaintea noastră.

Și astfel, păstorul și calul său își continuă călătoria prin pădurea plină de mistere, hotărâți să înfrunte orice pericol și să descifreze secretele ce îi așteptau. Viziunea cu mama și copilăria îi dăduseră puterea necesară să își continue drumul, în ciuda dificultăților ce îl așteptau.

Confuzie

În timp ce Gabriel continua drumul cu pași mici și nesiguri, fredonând o melodie de lume de-a lui Anton Pann, se gândea câte zile mai au până să ajungă la portal.

În același timp, Femeia-Zburătoare atrage atenția însoțitorului său în casa abandonată despre mulțimea de rochii de mireasă, mutate și împrăștiate în toată casa.

— Ție nu ți se pare că cineva se joacă cu noi? întrebă Femeia-Zburătoare, privind în jur cu atenție.

— Mie mi se pare la fel, răspunse însoțitorul ei, cercetând fiecare colț al sălii.

— Păstrătoarele comorilor întunericului se încolăcesc întocmai Stejarilor-Șerpi, meniți să protejeze Perla cea Lăptoasă, aducătoare de vindecare. Întunericul își furișează brațele lungi printre crăpăturile pereților cu o satisfacție stranie, încercând să ne sperie și să ne facă să părăsim sala nunților și să abandonăm ideea de a transforma întunericul în lumină, continuă Femeia-Zburătoare.

În acel moment, observă câteva păstrătoare ale comorilor întunericului. Aceste creaturi erau lungi și subțiri, asemănătoare unor șerpi gigantici, dar cu trăsături umanoide. Aveau pielea solzoasă și întunecată, cu ochii roșii și luminoși, iar mișcările lor erau lente și sinuoase. Se strecurau pe podeaua rece a casei, lăsând în urma lor o dâră lipicioasă și întunecată. Membrele lor superioare, deși rareori folosite, erau lungi și subțiri, terminate în gheare ascuțite. Gurile lor se deschideau într-un rânjet hidos, arătând rânduri de dinți ascuțiți.

— Ai observat ceva ciudat la nălucă în ultima vreme? Părea de partea răului, dar de ceva timp o simt veselă, cântând și îmbrăcând pe rând rochii de mireasă, spuse însoțitorul, privindu-și tovarășa cu speranță.

— Știu, și asta mă pune pe gânduri. Nu știm de partea cui este Ileana acum. Ar trebui să verificăm, zise Femeia-Zburătoare, concentrându-se asupra unui glob de cristal care se vedea printre copaci.

— Ai simțit? Știu că suntem aici, rosti Femeia-Zburătoare cu gravitate. Forțele întunericului ne cunosc prezența. Am activat lamele de oțel și soldații de ciment, care sunt doar proiecții holografice.

— Stai liniștită, spuse însoțitorul, încercând să o calmeze. În cel mai bun caz pentru ei, adversarii pot provoca scântei de semiîntuneric și pot ușura nașterile Viperelor de Foc.

Femeia-Zburătoare privi globul de cristal, observând proiecțiile holografice de flacără violet menite să ardă tot ce este malefic. 

Viperele de Foc, soldații armatei întunericului, se nășteau degeaba, căci nu aveau putere distructivă sub influența flăcărilor.

— Viperele de Foc nu sunt atât de puternice pe cât credeam, spuse ea cu un zâmbet satisfăcut.

— Hai să ne concentrăm să descifrăm intențiile Ilenei. S-ar putea să fie cheia pentru a obține Perla Tămăduitoare, zise însoțitorul, întorcându-și privirea către globul care strălucea printre copaci.

— Da, trebuie să aflăm de partea cui este. Nu putem risca să fim înșelați din nou, concluzionă Femeia-Zburătoare, privind globul de cristal și pădurea care părea să ascundă atât de multe secrete.

Focul sacru

Omul-păstor, chinuit de sete, se oprește din mers și trage cu greu de pe spinarea calului desagile îndesate.

Scoate un vas de lut, vechi și crăpat, maroniu, cu urme de pământ întărit, care păstrează răcoarea apei. Bea cu poftă aproape disperată, simțind cum lichidul rece îi alină setea chinuitoare.

— E arșiță mare azi, îi mărturisește el calului, care aproape că leșinase de la căldura soarelui ce pătrundea printre crengi cu razele sale lungi, galben-roșiatice, ce păreau că atacă sângerând.

— Ia și bea apă, Robby, își îndeamnă bărbatul calul cu un glas parcă lipsit de speranță.

Gândurile îi sunt copleșite de incertitudine și teamă, dar încearcă să rămână optimist.

— Ar fi bine după ce ne odihnim o vreme să nu ne îndepărtăm prea mult, căci simt miros de apă proaspătă în apropiere. Precis vom găsi un izvor din care te vei adăpa îndestulător, mulțumit și cu mare poftă, spune el, încercând să-și convingă atât calul, cât și pe el însuși că vor găsi o soluție în fața arșiței nemiloase.

Prin poieni, se amărau în dogoarea zilei frunze verzi fulgerate parcă de sulițe care bat în roșu de focuri.

După o pauză, un mic popas, cei doi pornesc din nou la drum în aventura lor primejdioasă pentru a putea duce la bun sfârșit misiunea și promisiunea.

Dintr-odată, zăriră o oază plină albastru și verde, ce părea o pictură desprinsă din galeria nepământeană a Raiului. 

Dar nu era doar o oază obișnuită – se afla într-un plan astral, o halucinație născută din arșița necruțătoare ce îi chinuia în pădurile Deltei Dunării.

— Uite, Robby, a continuat el să-i vorbească calului. Exact cum am presimțit. Adapă-te în voie că simt că trebuie să mă rog. Voi aprinde un foc chiar dacă ne bântuie înăbușeala asta groaznică. Un foc sacru, viu, al doilea botez al Domnului.

În timp ce Robby se adăpa, Gabriel își văzu chipul reflectat în apa oazei. Era un chip zbuciumat, marcat de oboseală și îndoială, dar totuși hotărât. 

Era ca și cum oaza însăși îi vorbea, îndemnându-l să nu renunțe, să continue lupta pentru a-și îndeplini misiunea. 

Lui Gabriel îi crescuseră barba și părul de castană mătăsoasă, iar frumusețea lui devenea și mai cuceritoare până și pentru spiritele feminine, invizibilele duhuri fosforescente și pline de vrajă.

Pe măsură ce se privea în apa oazei, niște entități asemănătoare zânelor, începură să zboare seducător în jurul lui Gabriel. Duhuri fosforescente, cu aripi delicate și strălucitoare, îl înconjurau cu o vrajă senzuală, încercând parcă să-l ademenească. Fluturându-și aripile, ele șopteau promisiuni dulci și himerice, adăugând și mai multă tensiune interioară în sufletul bărbatului. Frumusețea lor eterică era deopotrivă fascinantă și tulburătoare, amplificându-i conflictele interioare și testându-i hotărârea.

Deodată, fără să-și dea seama, Gabriel a călcat pe ceva tare și s-a oprit brusc. Privind în jos, a văzut oase albe, strălucind macabru printre frunze.

— Doamne, ce-am găsit aici? a șoptit el, cu inima bătându-i nebunește.

Robby, simțind groaza stăpânului său, a început să sforăie și să dea înapoi, ochii mari și speriați ai calului fixându-se asupra scheletelor. 

Oasele erau împrăștiate peste tot, ca niște mărturii mute ale unei tragedii vechi și necunoscute.

Știa că trebuie să facă ceva. Aceste suflete pierdute aveau nevoie de pace. Și mai știa că, în acel moment, satul său, biserica plină de enoriași, avea să se roage împreună cu el. Se sincronizaseră în rugăciune când s-a întors de la stână. 

Cu ochii închiși, și-a imaginat cum sătenii îngenuncheau în biserica lor mică, șoptind rugăciunile, în timp ce el, în mijlocul pădurii, aprindea un foc sacru.

Cu mâini tremurânde, Gabriel aprinse un foc mic, sperând că flăcările acestuia vor alunga nu doar frigul nopții, ci și demonii interiori care îi bântuiau sufletul. 

Gabriel a făcut un pas înainte, pătrunzând în centrul poienii. 

În jurul lui, lumina zilei strălucea printre crengile copacilor, aruncând umbre jucăușe pe pământul acoperit de frunze. 

A ridicat încet brațele, cu palmele îndreptate către cer, într-un gest de supunere și venerare.

— Împlinesc ritualul de pomenire, a rostit el, vocea lui răsunând în liniștea pădurii. În amintirea celor care au plecat, ale căror oase ne însoțesc încă. Ne amintim de ei în acest loc sfânt, unde lumina soarelui pătrunde printre crengi, ca niște raze divine.

Ochii i se îndreptară către grămada de oase așezate cu grijă în mijlocul poienii. Oasele, de un alb străveziu, păreau să strălucească slab în lumina zilei. 

Inima îi bătea cu putere, ca și cum ar fi fost conectat la o forță mai mare, la o veche tradiție pe care trebuia să o împlinească. 

Simțea legătura mentală cu enoriașii din biserica satului său, care, la rândul lor, îngenuncheau și se rugau în același moment.

Pe măsură ce vorbea, un murmur răsuna în poiană, ca un ecou al rugăciunilor lor colective. 

Ceilalți participanți la ritual, spirite invizibile sau poate doar umbre ale trecutului, își plecau capetele în semn de respect. 

Formau un cerc imaginar în jurul lui Gabriel, fiecare suflet ținând în mână o lumânare aprinsă în biserica satului.

— Am venit aici să onorăm trecutul, a continuat Gabriel, vocea lui căpătând o nuanță solemnă. Să ne amintim de cei care au plecat și să căutăm confort în tradițiile noastre străvechi. În această zi, vom împlini ritualul și vom trimite rugăciunile noastre către cei plecați.

În timp ce vorbele lui Gabriel răsunau în poiană, un vânt ușor a suflat, făcând frunzele să freamăte și lumina să danseze. 

Totuși, el rămase nemișcat, cu privirea fixată asupra oaselor din centrul poienii. Parcă simțea prezența celor dispăruți în mijlocul lor, în acea zi încărcată de semnificații.

O lipitoare gri-deschis înaintează cu îndrăzneală urcând pe încălțămintea înnămolită a acestuia și greierii își cântă serenadele ca niște slujbe de pomenire. 

Gabriel își ridică mâinile spre cer, invocând puterea Veșniciei pentru a cuprinde inimile lor și a alina sufletele pierdute.

După ceva vreme de odihnă și rugăciune, Gabriel stinge focul cu apă rece, își strânge uneltele și vasele cu băutură și grâne, punându-se din nou la drum. Drumul era lung și plin de primejdii, dar cu fiecare pas simțea cum inima lui s e umple de o forță nouă, gata să înfrunte orice obstacol pentru a-și îndeplini obiectivul.