***

 Când eram copil, în oraşul în care am crescut trăia un băiat tânăr, poreclit "Ciungul". I se spunea aşa din cauza unui defect pe care îl avea la o mână, dobândit în urma unui accident nefericit din adolescență, după ce a suferit o arsură gravă. Fiind mai puţin dezvoltat mintal, copiii îl batjocoreau adesea şi îl puneau la tot felul de încercări teribilist. Atunci când și-a ars mâna l-au pus să scoată un obiect dintr-un foc, iar el nu a ezitat şi a băgat mâna să salveze acel lucru... 

Pe parcursul vieţii lui nu a fost deloc scutit de răutăţile lumii. Era stigmatizat și respins de societatea care îl considera diferit, nu i s-a dat nicio șansă să se dezvolte, nu a fost ajutat deloc, din contră. Muncea cu ziua pe la casele oamenilor, ajutând la grădinărit, la cosit, la construcţii… Aşa îşi câştiga pâinica şi câte o porție de mâncare caldă. Îmi aduc aminte că toţi cei pe la care lucra îi dădeau să mănânce afară în curte, însă tata îl punea să mănânce cu noi la masă și îl trata cu același respect cu care îi trata pe toți oamenii. 

Copiii râdeau adesea de el, iar adulţii îl batjocoreau fiindcă el era credul şi naiv... Nu numai o dată am văzut cum era batjocorit şi chiar bruscat de unii copii. Unii îl exploatau punându-l la munci grele, iar alţii îi cereau să le care plasele, doar pentru a se amuza pe seama lui… 

Într-o zi, a izbucnit un incendiu la o casă aflată la marginea oraşului. Vecinii s-au adunat ca la spectacol şi priveau îngroziți flăcările care cuprindeau din ce în ce mai mult din casă. La un moment dat, a apărut şi Ciungul printre oameni şi, fără a sta pe gânduri, a intrat în curte şi a spart uşa casei. Lumea, care privea totul cu mirare, l-a văzut după puțin timp deschizând un geam şi făcându-şi apariţia într-un fum negru şi dens. Avea în braţe un copil mic, de vreo 2 ani, pe care l-a aruncat de îndată pe fereastră. După câteva clipe, a ieşit pe uşa casei ţinând o fetiţă de vreo 5 anişori în braţe. A salvat atunci două vieţi! 

Este povestea unui OM respins şi batjocorit de o societate care nu dă nicio şansă oamenilor bolnavi, oamenilor cu dizabilităţi, oamenilor cu nevoi speciale… şi când spun "nevoi speciale", mă refer la nevoia lor de a fi acceptaţi de noi, ajutaţi, respectaţi, încurajați şi iubiţi… 

Nu am înţeles niciodată de ce este mai uşor să oferi batjocură decât respect, lovituri în loc de mângâieri, dispreţ în loc de iubire. 

Mă întreb cum o fi să te simți atât de singur în mulțime, atât de mic printre oameni “mari”, atât de slab printre oameni "puternici"…

Mi-l amintesc pe Ciungul mâncând mereu alături de câinele lui, de care era nedespărţit. Întotdeauna îi dădea mai întâi câinelui din mâncarea lui şi abia apoi mânca şi el…

Nu știm niciodată ce erou se ascunde într-un om pe care obișnuim să îl desconsiderăm pe criterii superficiale.

Și ce păcat că sufletul oamenilor nu este la vedere! Altfel, poate am fi mai buni și mai blânzi cu cei pe care nu avem răbdare să-i cunoaștem, nici putere să-i înțelegem și nici înțelepciune să-i acceptăm și să-i iubim…

Cu multă dragoste, pentru toți oamenii diferiți...

Irina Binder