***

 DIN INȚELEPCIUNEA ......UNUI MONAH !!! 

De ce rândunelele nu-și fac cuib în copaci? 

Pentru că în copaci nu sunt oameni. Ele ne văd cum intrăm în case și cum ieșim. Ne văd umblând prin curte și ne văd cum trăim de multe ori clipa cea bună  sau  clipa cea mare a dezamăgirii. Ca să vină apoi timpul în care ne vom ridica privirile din pământ și  le citim cuiburile. Pline cu pui. 

Cuiburi lipite din lut, cum  ne lipeam noi altă dată casele.

Eram mici și încă nu știam din ce e făcută lumea asta. Dădeam casa cu var primăvara  și pereții ei se pierdeau în palma albastră a cerului. Credeam uneori că se ve desprinde de pămînt și că va pleca odată cu ziua. Neștiind unde. Albastră și ea, ziua aceea, ca dată cu var de mama.

Poate de-asta și trăgeau brâiele. Negre. Nimic mai negru decât brâiele casei nu era atunci. 

Poate doar frica mea când nu puteam găsi pe  nimeni în jur.

Dar veneau rândunelele. Ne cățăram pe ieslele oilor, lipite și ele de casă și întindeam mâna spre cuibul lor. ”Nu pune mâna!” striga cel de jos. ”Nu pune mâna. O să-ți iasă pistrui.” Și lipeam mâna de piept. 

Ca să se vadă că suntem cuminți și că facem ce ne spune mama și ce tata ne spune. Spuneau că dacă le vom atinge cu mâna, se va împrăștia sânge peste  noi și că picăturile acelea  ne vor acoperi fețele. 

Pentru tot restul vieții. Și se vor usca pe fiețele noastre ca să le spună lumea apoi pistrui. 

Care nu se mai spală. ”Nu pune mâna!”  

Și noi stăteam cuminți pe prispe, legându-ne privirile de zborul lor. Cuminte și harnic. 

Pentru noi toate rândunelele erau la fel. Albe în partea de jos, ca să le pierdem în cer. Negre în partea de sus. Și în pământ să le pierdem. Aveau cântecul ca o odă a bucuriei și aveau țipătul ascușțit. 

De femee. Dar ele, probabil, ne cunoșteau. Și ne țineau minte. 

Probabil. Umblând prin ogrăzi până le adormeau puii sub aripă. 

Tăcuți de cele mai multe ori, săraci, nedreptățiți de soartă și așteptând o duminică ca pe o ploaie. 

Se întorc de Buna Vestire. Așa scrie în cărți. Și le căutăm, le căutăm. Pe ce se-așezau ele atunci când între oameni și cer nu erau sârme? Pe crengi? Și de ce acum nu le mai caută?  

Își găsește fiecare palma de lut. Altfel de cât  cum e la oameni. Fără ceartă, fără trădare, fără dezmoșteniri .  Altfel. Doar că trăiesc între două cuiburi mereu. Unul aici, altul dincolo. 

Și un zbor între ele. Poate că asta e, pînă la urmă, viața aceea, zborul. 

Cu un cuib cu copii la un capăt. Cu un cuib cu copii la alt capăt.

Preot : Elefterie  

Foto : Gheorghe Ursu