Eminescu n-a existat.
A existat numai o țară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barbă nepieptănată de crai.
Și niște ape ca niște copaci curgători
În care luna îsi avea cuibar rotit.
Și, mai ales, au existat niște oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Bătrîn,
Ștefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani și plugari,
Cărora le plăcea să spună
Seara în jurul focului poezii -
"Miorița" și "Luceafărul" și "Scrisoarea a III-a".
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrînd la stîna lor cîinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Și cu avarii și cu hunii și cu leșii
Și cu turcii.
În timpul care le ramînea liber
Între două primejdii,
Acești oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioșate,
De curgeau doinele la vale
Pe toți munții Moldovei și ai Munteniei
Și ai Țării Bîrsei și ai Țării Vrancei
Și ai altor țări românești.
Au mai existat și niște codri adînci
Și un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagană fără vînt ?
Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastra,
Trecea bătut de gînduri
Din cartea chirilică în cartea vieții,
Tot numărînd plopii luminii, ai dreptății,
ai iubirii,
Care îi ieșeau mereu fără soț.
Au mai existat și niște tei,
Și cei doi îndrăgostiți
Care știau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Și niște păsări ori niște nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi și mișcătoare șesuri.
Si pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.
Marin Sorescu, Trebuiau să poarte un nume
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu