***

 Emily Brontë: La răscruce de vânturi

Emily Jane Brontë s-a născut pe 30 iulie 1818 în satul Thornton aflat în apropiere de orașul Bradford din Anglia, fiind fiica Mariei Branwell și a irlandezului Patrick Brontë, penultima dintre cei șase copii ai familiei. Frații ei mai mari au fost Maria, Elizabeth, Charlotte și Patrick Branwell, iar în 1820 s-a născut sora cea mică, Anne.

Când Emily avea doar trei ani și niciunul dintre cei șase copii nu împlinise vârsta de opt ani, frații Brontë și-au pierdut mama, care a murit din cauza unui cancer uterin galopant pe 15 septembrie 1821. Copiii mai mici au fost atunci preluați de mătușa maternă, Elizabeth Branwell, iar cele trei surori mai mari, Maria, Elizabeth și Charlotte, au fost trimise la o școală cu internat, unde va fi înscrisă și Emily la scurt timp după ce a împlinit șase ani, pe 25 noiembrie 1824.

Experiențele surorilor în această instituție au fost însă nefericite pentru că erau supuse la abuzuri și privațiuni. După un an, în 1825, copilele cele mari s-au infectat cu febră tifoidă și nu au fost deloc bine îngrijite. Cea mare, Maria, care avea și tuberculoză, a fost trimisă acasă, dar a murit în doar câteva zile, iar următoarea, Elizabeth, a murit și ea la scurt timp după aceea. Cei patru copii rămași în viață au fost foarte afectați din cauza pierderilor succesive pe care le-au suferit și au acceptat cu greu nenorocirile care îi loviseră, mai întâi moartea mamei, care avea 38 de ani, apoi dispariția surorilor de 11, respectiv 10 ani. Tatăl lor, Patrick, le-a scos imediat pe Charlotte și pe Emily de la internat, apoi cele trei surori rămase în viață și unicul lor frate au fost educați acasă de mătușa lor, Elizabeth Branwell. Inspirați de o cutie de soldăței de jucărie pe care Patrick o primise în dar, copiii au început să scrie povești, însă puține pagini din această perioadă au supraviețuit, cu excepția poemelor rostite de personajele pe care le inventaseră.

Inițial, toți cei patru copii au scris povești despre o lume imaginară numită Angria, dar când Emily a împlinit 13 ani, ea și Anne s-au retras din “povestea Angria” și au început una nouă despre Gondal, o insulă fictivă despre care au creat o mulțime de mituri și legende. Cu excepția listelor Annei cu numele personajelor și al locurilor de pe Gondal, scrierile celor două surori despre acest loc magic nu s-au păstrat. Se știe însă că eroii din Gondal aveau imaginea populară a Highlander-ului scoțian, un fel de versiune britanică a „sălbaticului nobil” și erau înfățișați ca haiduci romantici capabili de mai multă noblețe, pasiune și vitejie decât locuitorii „civilizației”.

La vârsta de 17 ani, Emily Brontë a început să frecventeze Școala de fete Roe Head, unde Charlotte era profesoară, dar a plecat după doar câteva luni din cauza dorului de casă. Sora cea mare va scrie mai târziu: „Libertatea era respirația lui Emily; fără ea, pierea. Nu a reușit să suporte trecerea de la modul ei de viață foarte retras, dar nerestricționat și neîngrădit, la unul de rutină disciplinată.”

Când a împlinit 20 de ani, tânăra a devenit profesoară la o școală din Halifax, dar a trebuit să renunțe la slujbă din cauza sănătății ei mereu fragile, astfel că a revenit acasă în aprilie 1839 și din acel moment s-a ocupat de treburile casnice, a învățat limba germană singură și a început să studieze pianul. Trei ani mai târziu Emily a mers cu Charlotte la Bruxelles, unde cele două au urmat cursurile Academiei de fete condusă de Constantin Héger, în speranța de a-și perfecționa franceza și germana pentru a-și putea deschide o mică școală. Cele două surori au devenit atât de bune la limba franceză încât directoarea școlii, Madame Héger, le-a propus să rămână profesoare în academia ei, dar boala și apoi moartea mătușii lor le-a determinat să se întoarcă la Haworth pentru a-și sprijini tatăl.

În 1844, surorile au încercat să-și pună în aplicare planul de a deschide o școală în localitatea natală, dar nu au reușit să găsească suficienți elevi și au fost nevoite să renunțe la ideea lor. În toamna anului 1845, sora cea mare, Charlotte, a descoperit caietele de poezii ale lui Emily și a insistat să fie publicate.

Furioasă că i-a invadat intimitatea, tânăra a refuzat la început, dar a cedat când mezina, Anne, și-a scos propriile manuscrise și a mărturisit că și ea scrie poezii în secret. Un an mai târziu creațiile celor trei surori au fost publicate într-un singur volum, „Poeme de Currer, Ellis și Acton Bell”, pentru care Charlotte a contribuit cu 19 poezii, iar Emily și Anne au avut fiecare câte 21 de poeme.

Anul următor Emily a scris singurul său roman, celebrul “La răscruce de vânturi” (Wuthering Heights), care a fost publicat la Londra, în 1847, sub pseudonim. Cititorii primei ediții a cărții au fost convinși că povestea era scrisă de un bărbat, iar volumul s-a bucurat de o primire bună, publicul victorian fiind fascinat de povestea de dragoste dintre Heathcliff și Catherine. Emily Brontë nu va afla însă niciodată cât de mare va fi succesul cărții sale pentru că a murit la doar un an după publicare, la vârsta de 30 de ani. Starea ei de sănătate fusese probabil afectată de clima aspră din satul în care familia locuia.

Fratele ei, Patrick Branwell, care devenise pictor, a murit subit pe 24 septembrie 1848, iar la slujba de înmormântare care s-a desfășurat o săptămână mai târziu Emily Brontë a prins o răceală severă care s-a dezvoltat rapid într-o inflamație a plămânilor și în cele din urmă a fost diagnosticată cu tuberculoză. Deși starea ei s-a înrăutățit constant în următoarele săptămâni, a respins ajutorul medical, spunând că nu vrea să fie văzută de niciun doctor. În dimineața zilei de 19 decembrie 1848, sora cea mare, Charlotte, a scris îngrijorată în jurnal: “Devine din ce în ce mai slabă. Doctorul ne-a trimis niște medicamente pe care nu le-a luat. Momente atât de întunecate ca acestea nu am cunoscut niciodată, mă rog pentru sprijinul lui Dumnezeu pentru noi toți.”

La răscruce de vânturi, 1939

La prânz, Emily Brontë era și mai rău, putea doar să șoptească și, cu ultimele ei puteri, i-a spus Charlottei: „Dacă vei chema un medic, îl voi primi acum”, dar era prea târziu. A murit în aceeași zi, la ora două după-amiaza și a fost înmormântată în cripta familiei din localitate.

Cartea ei, “La răscruce de vânturi”, este considerată unul dintre cele mai bune zece romane din lume și a avut nu mai puțin de 25 de ecranizări, prima dintre ele în 1920, iar ultima în 2015. Cea mai faimoasă versiune este pelicula din 1939, cu Laurence Olivier și Merle Oberon în rolurile principale, realizată de regizorul William Wyler.