***

 Clara Maniu, vrednica mamă a lui Iuliu Maniu

“Clara Maniu s-a născut pe 10 ianuarie 1842 și a fost fiica lui Demetru Coroianu, vicarul din Şimleu, devenit apoi canonic la Gherla, şi a soţiei sale, Iuliana. Ambii părinţi ai Clarei Maniu se trăgeau dintr-o familie care numără zeci de generaţii de preoţi care s-au distins în luptele naţionale ale românilor din Ardeal.

Murindu-i mama de tânără, Clara a rămas conducătoarea familiei, a supravegheat de aproape creşterea copiilor mai mici ai canonicului Coroian, printre care şi luptătorul memorandist de mai târziu, Iuliu Coroianu, care a jucat mai bine de douăzeci de ani rol de frunte în mişcarea naţionalistă a românilor transilvăneni.

S-a măritat cu magistratul Ion Maniu, devenit apoi avocat, şi care a avut mai mulţi copii, dintre care azi trăiesc două fiice, Elena dr. Pop şi Cornelia Maniu şi doi fii: Cassiu, profesor la Universitatea din Cluj, şi Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Țărănesc şi primul ministru al României Mari.

Casa lui Ion Maniu a fost nucleul în jurul căruia s-au închegat mişcările naţionale ale Ardealului. Fire energică, suflet ales, Clara Maniu a însufleţit mişcarea memorandiştilor, îngrijind de cei condamnaţi de stăpânirea străină şi vitregă”.

*** Gazeta Transilvaniei, 1929

“Chiar și în zilele celei mai adânci bătrâneţi buna femeie care a fost Clara Maniu spunea bucuroasă întâmplări din frumoasa și îndelungata sa viaţă. Îi plăcea mai ales să povestească întâmplări din anul 1918, când aproape toţi fruntaşii vieţii româneşti din Ardeal şi părţile ungurene locuite de români se abăteau foarte des pe la casa lor. Unchiul ei, marele Simion Bărnuţiu, îşi aduna mereu tovarăşii de luptă în casa vicarului Coronanu.

Într-o zi, la câţiva ani după potolirea revoluţiei, mai mulţi fruntaşi români, foşti tribuni, au ţinut sfat în casa cea atât de primitoare, aducând însemnate hotărîri. S-a întins apoi o masă în fruntea căreia s-a aşezat însuşi Simion Bărnuţiu.

În vremea mesei, fruntaşii adresau conducătorului lor diferite întrebări. Clara, care avea pe atunci abia 12 ani, credea că şi ei i s-ar cuveni să întrebe ceva pe iubitul său unchi. Într-o clipă de tăcere, cu glasul plăpând al nevinovăţiei copilăreşti, Clara s-a adresat unchiului său:

— Unchiule dragă, spune-mi, ce-i aia “amor”!

Toţi cei de la masă s-au pornit pe râs, dar Bărnuţiu, uitându-se drept în ochii ei, i-a răspuns:

— Amorul, scumpa mea, este geniul care susţine universul, este sufletul lumii.

Micuţa Clara şi-a însemnat răspunsul unchiului său, apoi vreme de câteva săptămâni cerea mereu învăţătoarei sale să-i tălcuiască aceste cuvinte”.

*** Curentul, 1929

În anii Memorandului, Clara Maniu era alături de unchiul său, luliu Coroianu, la casa căruia se abăteau mereu jandarmi şi judecători. Odată, obosit de prea multă muncă şi zdrobit de atâtea prigoane, acesta a dat ordin servitorilor să nu dea voie nimănui să treacă peste noapte pragul casei sale.

Era o noapte cu ploaie şi cu vânt. La miezul nopţii se auziră deodată puternic bătăi în poartă. Sculându-se repede, Clara Maniu se îndreptă repede spre poartă, strigând:

— Cine e acolo?

— E jandarmeria, răspunseră cei de afară în ungureşte. Deschideţi repede uşa…

— Dar ce doriţi?

— Ce să dorim? Avem ordin să ducem pe conducătorul valah Iuliu Coroianu la închisoarea de stat…

Ea le deschise atunci poarta, rugându-i să o lase pe ea mai întâi să intre la unchiul, ca să-l încunoştiinţeze. A intrat aşadar în casa unde dormea Coroianu şi l-a încunoştiinţat despre toate. Fără nici o şovăire, fruntaşul memorandist s-a sculat şi s-a pregătit de drum. Dorind să-şi însoţească unchiul până la poarta închisorii, la flacăra slabă a unei lumini Clara şi-a pieptănat părul şi s-a îmbrăcat repede în haine negre. În noaptea aceea ploioasă şi rece, legat în lanţuri, Iuliu Coroianu a fost dus la închisoare, iar Clara Maniu mergea cu el împreună, spunându-i mereu cuvinte de mângâiere şi încurajare.

Era în zilele cele dintâi ale marelui război. Flăcăii satelor româneşti erau luaţi şi trimişi pe fronturi. Într-o zi, la casa Clarei Maniu soseşte un soldat îmbrăcat în haine de artilerie. Era fiul ei, Iuliu.

— Scumpa mea mamă, i-a zis îmbrăţişând-o, am venit să-mi iau rămas bun de la tine. Plec şi eu acolo unde se duc toţi fiii Ardealului. Privindu-şi îndelungat fiul, buna femeie i-a răspuns:

— Du-te, dragă Iuliu, du-te şi fă cum crezi. Dar să fii totdeauna pătruns de sentimentele înalte româneşti care au însufleţit pe tatăl tău, unchiul tău şi toţi membrii familiei noastre, care niciodată nu şi-au uitat datoria lor către neam.

(…) În 1918, Clara Maniu a rămas la Bădăcini, dincolo de linia demarcaţională, iar fiul său, Iuliu Maniu, era în Ardeal, făcând pregătiri pentru Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia.

Vreme îndelungată fiul n-a putut să-şi mai vadă mama, nici să o smulgă din ghearele trupelor ungureşti. Ca preşedinte al Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu făcea însă toate sforţările ca să scoată pe toţi românii din robie. Când armata românească înainta spre Bădăcini, locotenentul Pogrányi a arestat pe Clara Maniu ca ostatică, împreună cu alţi fruntaşi români. A aşezat-o într-un vagon de marfă şi a dus-o la Debreţin, unde tocmai izbucnise revoluţia bolşevică.

Locotentul Pogrányi văzând acestea, şi-a sfârtecat el însuşi stelele, înlocuindu-se cu o panglică roşie, semnul revoluţiei. A dus-o apoi pe Clara Maniu în faţa comandamentului trupelor bolşevice ungureşti, care, după câteva întrebări, a osândit-o la moarte.

Fiind însă ostatică, au hotărât să o trimită la Budapesta, ca să-şi aştepte acolo moartea. O femeie care era de faţă i-a întins un pahar de apă pe care ea n-a voit să-l primească, spunând celor din sala de judecată:

— Nu este apa voastră aşa de bună ca apa Ardealului. Dacă vreţi să beau apă, lăsaţi-mă să trec în Ardealul românesc…

La Budapesta, vrednica femeie a fost internată în Hotelul Ortiz și pusă sub pază militară. Aici, într-o zi, a vizitat-o însuși Béla Kun, şeful bolşevicilor unguri, care a chemat-o să meargă cu el la teatru.

— Teatru imi trebuie mie acum? — răspunse ea lui Béla Kun, râzându-i în față. Dar oare nu e destul teatru ceea ce faceți dumneavoastră cu mine, o femeie bătrână, luată de la căminul ei? N-am eu lipsă acum tocmai de teatru unguresc.

În scurtă vreme, Curtea marțială a trupelor bolşevice de la Budapesta a hotărât punerea ei în libertate.

Când ofiţerii s-au prezentat ca să o ducă până la graniţă, ea a declarat că nu va pleca decât deodată cu ceilalţi ostatici români, aduşi fără de vină la Budapesta. Nu-i trebuie libertatea decât în cazul când toţi românii vor fi lăsaţi liberi. Aşa apoi, după multe cumpăneli, comandamentul trupelor roşii a hotărât ca toţi românii să fie puşi în libertate.

La malul Tisei, Clara Maniu a urcat în cea din urmă luntre, numai după ce a văzut urcaţi pe toţi tovarăşii săi români.

*** A. Barna, Patria de Duminică, ianuarie-octombrie 1929

Vestea morţii Clarei Maniu, care a încetat din viață pe 29 iulie 1929, la vârsta de 87 de ani, a produs o impresie profundă în opinia publică. Toate ziarele au publicat articole elogioase despre mama premierului de la acea vreme:

“O scurtă convorbire telefonică dintre Bădăcini şi Cluj ne-a adus azi la orele 10 şi jumătate vestea întristătoare a trecerii la cele veşnice a doamnei Clara Maniu, mama venerabilă a prim-ministrului ţării româneşti. După relatările autentice ale unui membru al familiei, evenimentul deplâns de întreg Ardealul s-a produs cu felul următor:

Încă din iarnă, anii grei ai bătrâneţii şi oboseala unei vieţi petrecute în neîncetată activitate au slăbit foarte mult sănătatea distinsei mame. A fost o vreme când se credea că moartea se poate considera ca un fapt îndeplinit. Ocrotirea bunului Dumnezeu şi îngrijirile medicilor au uşurat însă suferinţele bolnavei şi în ultima vreme starea generală cu sănătăţii a început a i se ameliora.

Azi dimineaţă la orele zece, adâncită într-un somn binefăcător şi senin, doamna Clara Maniu şi-a dat sufletul în mâinile Creatorului, uşor şi fără nici o zguduire fizică, aşa încât cei din jurul dânsei abia au putut să observe. La căpătâiul patului se afla în acest moment sora domnului Iuliu Maniu, călugăriţa franciscană Cornelia.

A avut în viaţa ei trei pasiuni: pasiunea unui mare ideal pe care a avut norocul să-l vadă înfăptuit cu întreg neamul românesc, pasiunea pentru familia ei şi în special iubirea şi pentru Iuliu şi o dragoste puternică pentru natură”.

Surse:

Adevărul, Curentul, Gazeta Transilvaniei, Patria  de duminică, Ilustrațiunea Română (1929)