Viaţa ne învaţă că timpul petrecut în diferite situaţii poate fi furnizorul tău de experiențe pentru viitor, așa că pentru cine vrea să învețe și să tragă concluzii potrivite din întâmplările trecute se poate alege cu adevărate lecții de viață pentru timpul care va să vină. Toate aceste lecții de viață sunt adevărate experiențe dezvoltare personală primite cu voie sau fără voie, fără a plăti nimic în schimb, dar din care putem învăța tot ce ne poate fi de folos pe viitor. O astfel de lecție de viață am primit și eu de curând și, sincer vorbind, am avut foarte mult de învățat din aceasta. Să vă povestesc deci...De felul meu sunt un om singuratic și independent. Foarte greu mă atașez de cineva, dar atunci când mă atașez de cineva o fac pentru întreaga viață... sau cel puțin până la proba contrarie. Am preferat să dau dovadă că pot fi un om de încrederepentru ceilalți. La rândul meu am căutat, în schimb, să mă pot atașa de oameni în care să pot avea încredere și care să îmi fie alături la nevoie.
De regulă sunt deschisă la aceste aspecte pentru fiecare persoană din jurul meu, chiar dacă păstrez unele rezerve. Această atitudine o am și acum, deși o întâmplare mai puțin plăcută din trecutul meu apropiat m-a făcut să-mi nuanțez puțin atitudinea.
Prefer să cred că ofer încredere celor cu care lucrez. Este o atitudine bazată pe fair-play, comunicare, respect reciproc și responsabilitate în ceea ce privește propriile acțiuni. Nu cer în schimb decât siguranța că pot avea și eu aceeași încredere în ei. Totul a mers relativ bine până la un anumit moment. Si continuă să meargă bine. Dar la un moment dat s-a produs o anume ruptură.
În ultimii ani au fost anumite tensiuni la locul de muncă. A fost ceva punctual și intermitent: o tensiune între mine și una dintre persoanele aflate la conducere. Prefer să cred că totul a pornit de la o simplă antipatie și a fost întreținut de orgoliile fiecărei persoane în parte, deși am avut semnale că ar fi putut fi ceva cu mult mai mult. Cu toate acestea prefer să rămân la ideea de antipatie.
Cu timpul, antipatia a dus la anumite „dispute”, dar doar atunci când eram față în față. De partea cealaltă sesizam o firească dorință de impunere autoritară, chiar dacă, după părerea mea, era împinsă mai mult decât era cazul și era necesar. Chiar dacă știu ca nu am fost și nu sunt perfectă, atunci când simțeam că am o cât de mică fărâmă de dreptate, încercam să îmi impun părerea. Și totuși, după cum se spune că „nu este bine să te pui în spatele calului, în coarnele taurului și în gura șefului”, că s-ar putea să ai de suferit, nu am cedat și la un moment dat conflictele s-au acutizat.
Ca lucrurile să nu scape de sub control, am încercat să-i conving pe cei cu care lucram împreună și erau (sau ar fi trebuit să fie!) în aceeași tabără cu mine, dacă nu pot, nu vor sau nu reușesc să mă susțină și să îmi țină partea, cel puțin să nu intervină în dispută.
Și totuși... șeful este șef. Odată cu acutizarea disputei, m-am simțit intens urmărită și supravegheată, ca și cum s-ar fi încercat să mi se găsească hibe. Repet: nu sunt perfectă! Așa că s-a întâmplat... inevitabilul, adică exact ceea ce am riscat: în urma unor sesizări am fost chemată să dau socoteală.
Așa cum era și firesc, ca să mă pot apăra, am reușit să aflu cine erau „pârâcioșii”: tocmai doi dintre cei cu care lucram și încă mai lucrez. Nici măcar nu m-au prevenit clar; dimpotrivă, unul dintre ei a susținut la un moment dat, cu ceva timp înainte, că i se făcuse propunerea să îmi facă sesizare, dar refuzase să dea curs propunerii. Se pare că până la urmă a cedat, fie poate pentru că se considera prea lezat de anumite reacții ale mele față de el, fie că ar fi fost șantajabil. Prefer să cred că motivul era totuși supărarea față de mine, deși nu avea motive. Dacă mi-ar fi ascultat argumentele, poate că ar fi înțeles de ce, poate, am fost mai dură față de el.
Momentul a trecut. Nu a fost plăcut. Și în plus încă mai trag ponoasele, căci m-am ales cu sancțiuni. Nu le contest, căci am avut și eu partea mea de vină. Dar se putea să nu se ajungă atât de departe. Dar ceea ce este mai important este că m-am ales cu o lecție de viață care trebuie să îmi fie învățătură de minte.
În primul rând, chiar dacă ofer încredere și vreau să pot avea și eu încredere în ceilalți, am ceva mai multe rețineri și sunt mai atentă la reacțiile celorlalți. În plus nu mai sunt la fel de deschisă și nu îmi mai pun la fel de ușor „sufletul pe tavă” la discreția celor din jurul meu.
În al doilea rând încerc să îmi iau măsuri de siguranță tocmai pentru a nu fi prinsă atât de ușor pe picior greșit. În tot ceea ce fac încerc să nu strecor greșeli și să mă achit de toate obligațiile profesionale.
În al treilea rând, chiar dacă dau o replică mai dură cuiva anume, încerc să am argumente bine fondate și să fiu fermă pe poziție, tocmai pentru ca orice conflict posibil să fie înăbușit încă din fașă.
În raport cu cei din jur, îmcerc să nu provoc sau să întrețin situații conflictuale pe care, la un moment dat, să nu le pot controla și să se întoarcă iarăși împotriva mea.
Pentru mine acest episod a fost o lecție de viață din care am avut ce învăța și din care am tras concluziile potrivite.
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu