***

 

"Intr-un oraş din Franţa, pe un afiş cu o tanara spectaculoasa la intrarea intr-o sala de gimnastica, scria : 

"În vara aceasta ce vrei să fii: sirena sau balena ?" 

Se spune că o femeie tanara, ale cărei caracteristici fizice nu contează, a răspuns la întrebarea de publicitate în aceşti termeni : 

"Dragi domni:

Balenele sunt mereu înconjurate de prieteni (delfinii, leii de mare, oamenii curiosi). Acestea au o viaţa sexuală foarte activă, rămân gravide şi au balenute micute dragalase, pe care le alapteaza. Se distreaza de minune cu delfinii, umplandu-si burta cu creveti. 

Se joaca si inoata, cutreiera mările, cunoscand astfel de locuri minunate ca Patagonia , marea Barens sau recifii de corali din Polinezia. Balenele cântă foarte bine şi chiar inregistreaza CD-uri. 

Sunt impresionante şi, practic, nu au nici un dusman care sa le vaneze, in afara de om. Ele sunt iubite, apărate şi admirate de toata lumea. 

Sirenele nu există. Şi dacă ar exista, ar sta la coadă la cabinetele de psihoterapie, deoarece acestea ar avea o problemă serioasă de personalitate: "femeie sau peşte?".Nu au viata sexuala, pentru că-i omoara pe bărbaţii care se apropie de ele, si pe langa acest aspect, pe unde si cum ar putea? Deci, din aceasta cauza, nu au copii. Ele sunt frumoase, adevărat, dar singure şi triste.Pentru mine este clar, doresc sa fiu o BALENA.

PS: In vremurile astea, in care toata mass-media ne baga in cap ideea ca doar femeile slabe sunt frumoase, eu prefer sa ma delectez cu o inghetata impreuna cu copiii mei, cu o cina buna cu un barbat care ma face sa vibrez sau cu o cafea si prajiturele impreuna cu prietenele mele. 

Cu timpul câştigam în greutate, pentru ca acumulam multe cunostinte si informatii si cand nu mai au loc in cap sunt distribuite in restul corpului. 

Aşa că nu suntem grase, suntem teribil de culte.

De astăzi, când o sa ma uit la fundul meu în oglindă, o sa ma gândesc : - Dumnezeule, ce inteligenta sunt ... "

***

 

HAMLET DE William SHAKESPEARE

Tragedia lui Hamlet, Prinț al Danemarcei, adesea scurtată la Hamlet este o tragedie scrisă de William Shakespeare la o dată incertă între 1599 și 1602.

Parcelă

Într-o noapte întunecată de iarnă, o fantomă se plimbă pe meterezele Castelului Elsinore din Danemarca. Descoperită mai întâi de o pereche de paznici, apoi de eruditul Horatio, fantoma seamănă cu regele recent decedat Hamlet, al cărui frate Claudius a moștenit tronul și s-a căsătorit cu văduva regelui, regina Gertrude. Când Horațio și străjerii îl aduc pe prințul Hamlet, fiul lui Gertrude și regele mort, să vadă fantoma, acesta îi vorbește, declarând de rău augur că este într-adevăr spiritul tatălui său și că a fost ucis de nimeni altul decât Claudius. Ordonându-i lui Hamlet să se răzbune pe bărbatul care i-a uzurpat tronul și s-a căsătorit cu soția sa, fantoma dispare odată cu răsăritul.

Prinţul Hamlet se dedică răzbunării morţii tatălui său, dar, pentru că este contemplativ şi atent din fire, întârzie, intrând într-o adâncă melancolie şi chiar aparentă nebunie. Claudius și Gertrude se îngrijorează de comportamentul haotic al prințului și încearcă să-i descopere cauza. Angajează o pereche de prieteni ai lui Hamlet, Rosencrantz și Guildenstern, să-l urmărească. Când Polonius, pomposul lord Șambelan, sugerează că Hamlet ar putea fi nebun de dragoste pentru fiica sa, Ophelia, Claudius este de acord să-l spioneze pe Hamlet în conversație cu fata. Dar, deși Hamlet pare cu siguranță nebun, el nu pare să o iubească pe Ofelia: îi poruncește să intre într-o mănăstire și declară că dorește să interzică căsătoriile.

Un grup de actori ambulanți vine la Elsinore, iar Hamlet profită de ideea de a testa vinovăția unchiului său. El îi va pune pe jucători să interpreteze o scenă asemănătoare cu secvența prin care Hamlet își imaginează că unchiul său i-a ucis tatăl, astfel încât dacă Claudius este vinovat, sigur va reacționa. Când momentul crimei ajunge în teatru, Claudius sare în sus și părăsește camera. Hamlet și Horatio sunt de acord că acest lucru îi dovedește vinovăția. Hamlet merge să-l omoare pe Claudius, dar îl găsește rugându-se. Întrucât crede că uciderea lui Claudius în timp ce se roagă ar trimite sufletul lui Claudius la cer, Hamlet consideră că ar fi o răzbunare neadecvată și decide să aștepte. Claudius, speriat acum de nebunia lui Hamlet și temându-se pentru propria sa siguranță, ordonă ca Hamlet să fie trimis imediat în Anglia.

Hamlet merge să-și confrunte mama, în dormitorul căruia Polonius s-a ascuns în spatele unei tapiserii. Auzind un zgomot din spatele tapiseriei, Hamlet crede că regele se ascunde acolo. El își scoate sabia și înjunghie prin țesătură, ucigându-l pe Polonius. Pentru această crimă, el este trimis imediat în Anglia cu Rosencrantz și Guildenstern. Cu toate acestea, planul lui Claudius pentru Hamlet include mai mult decât exilarea, deoarece el le-a dat lui Rosencrantz și Guildenstern ordine sigilate pentru regele Angliei cerând ca Hamlet să fie condamnat la moarte.

După moartea tatălui ei, Ofelia înnebunește de durere și se îneacă în râu. Fiul lui Polonius, Laertes, care a stat în Franța, se întoarce furios în Danemarca. Claudius îl convinge că Hamlet este de vină pentru moartea tatălui și a surorii sale. Când Horatio și regele primesc scrisori de la Hamlet care indică faptul că prințul s-a întors în Danemarca după ce pirații i-au atacat nava în drum spre Anglia, Claudius inventează un plan pentru a folosi dorința lui Laertes de răzbunare pentru a asigura moartea lui Hamlet. Laertes se va îngrădi cu Hamlet într-un sport nevinovat, dar Claudius va otrăvi lama lui Laertes, astfel încât, dacă trage sânge, Hamlet va muri. Ca plan de rezervă, regele decide să otrăvească un pocal, pe care îl va da lui Hamlet să-l bea dacă Hamlet va înscrie prima sau a doua lovitură a meciului. Hamlet se întoarce în vecinătatea Elsinore exact când are loc înmormântarea Ofeliei. Lovit de durere, îl atacă pe Laertes și declară că de fapt a iubit-o dintotdeauna pe Ofelia. Înapoi la castel, el îi spune lui Horatio că el crede că trebuie să fii pregătit să mori, deoarece moartea poate veni în orice moment. Un curtean prost pe nume Osric sosește la ordinele lui Claudius pentru a aranja meciul de scrimă dintre Hamlet și Laertes.

Începe lupta cu sabia. Hamlet înscrie prima lovitură, dar refuză să bea din pocalul oferit al regelui. În schimb, Gertrude ia o băutură din ea și este ucisă rapid de otravă. Laertes reușește să-l rănească pe Hamlet, deși Hamlet nu moare imediat de otravă. Mai întâi, Laertes este tăiat de propria sabie și, după ce i-a dezvăluit lui Hamlet că Claudius este responsabil pentru moartea reginei, moare de otrava lamei. Hamlet îl înjunghie pe Claudius cu sabia otrăvită și îl forțează să bea restul vinului otrăvit. Claudius moare, iar Hamlet moare imediat după răzbunarea sa.

În acest moment, un prinț norvegian pe nume Fortinbras, care a condus o armată în Danemarca și a atacat Polonia mai devreme în piesă, intră cu ambasadorii Angliei, care raportează că Rosencrantz și Guildenstern sunt morți. Fortinbras este uimit de vederea macabră a întregii familii regale întinsă pe podea moartă. Vrea să preia puterea regatului. Horatio, îndeplinind ultima dorință a lui Hamlet, îi spune povestea tragică a lui Hamlet. Fortinbras ordonă ca Hamlet să fie dus de val într-o manieră potrivită unui soldat căzut. 

***

 

Povestea a două orașe de Charles Dickens.

A Tale of Two Cities (1859) este un roman de Charles Dickens, petrecut la Londra și Paris înainte și în timpul Revoluției Franceze.

Rezumat:

Este anul 1775, iar bolile sociale afectează atât Franța, cât și Anglia. Jerry Cruncher, un om ciudat care lucrează pentru Tellson's Bank, oprește antrenorul poștal din Dover cu un mesaj urgent pentru Jarvis Lorry. Mesajul îl instruiește pe Lorry să aștepte la Dover o tânără femeie, iar Lorry răspunde cu cuvintele criptice, „Rechemat la viață. ”La Dover, Lorry este întâmpinată de Lucie Manette, o tânără orfană al cărei tată, un medic eminent pe care îl presupunea mort, a fost descoperit în Franța. Lorry o escortează pe Lucie la Paris, unde se întâlnesc cu Defarge, un fost servitor al doctorului Manette, care a păstrat-o pe Manette în siguranță într-o mans Înnebunit de 18 ani în Bastilia, Manette își petrece tot timpul făcând pantofi, un hobby pe care l-a învățat în închisoare. Lorry o asigură pe Lucie că dragostea și devotamentul ei își pot aduce aminte de tatăl ei la viață, și într-adevăr o fac.

Anul este acum 1780. Charles Darnay este acuzat de trădare împotriva coroanei engleze. Un avocat bombastic pe nume Stryver pledează cazul lui Darnay, dar nu până când colegul său beat, bun de nimic, Sydney Carton, îl ajută să-l achite pe Darnay. Carton își încheie argumentul subliniind că el însuși seamănă straniu cu inculpatul, ceea ce subminează cazul procuraturii pentru identificarea inconfundabilă a lui Darnay drept spionul depistat de autoritățile. Lucie și doctorul Manette au urmărit procedurile instanței, iar în acea noapte, Carton îl escortează pe Darnay la o tavernă și întreabă cum e să primești simpatia unei femei ca Lucie. Carton îl disprețuiește și îl urăște pe Darnay pentru că îi amintește de tot ceea ce el însuși a renunțat și ar fi putut fi.

În Franța, crudul marchiz Evrémonde aleargă cu trăsura un copil plebian. Manifestând o atitudine tipică aristocrației în ceea ce privește săracii de atunci, marchizul nu arată niciun regret, dar în schimb blestemă țăranul și se grăbește acasă la castelul său, unde așteaptă venirea nepotului său, Darnay, din Anglia. Ajuns mai târziu în acea noapte, Darnay își blestemă unchiul și aristocrația franceză pentru tratarea abominabilă a poporului. Renunță la identitatea sa de Evrémonde și își anunță intenția de a se întoarce în Anglia. În acea noapte, marchizul este ucis; criminalul a lăsat un bilet semnat cu porecla adoptată de revoluționarii francezi: „Jacques. ”

Trece un an, iar Darnay îi cere lui Manette permisiunea să se căsătorească cu Lucie. El spune că, dacă Lucie acceptă, îi va dezvălui adevărata identitate lui Manette. Între timp, Carton își promite dragostea față de Lucie, recunoscând că, deși viața lui este lipsită de valoare, ea l-a ajutat să viseze la o existență mai bună și mai valoroasă. Pe străzile Londrei, Jerry Cruncher este măturat de cortegiul funerar pentru un spion pe nume Roger Cly. Mai târziu în acea seară, el își demonstrează talentele de „Omul Resurrection”, furișându-se în cimitir pentru a fura și vinde corpul lui Cly. Între timp, la Paris, un alt spion englez cunoscut sub numele de John Barsad intră în magazinul de vinuri al lui Defarge. Barsad speră să prezinte dovezi privind revoluția în creștere, aflată încă în fazele sale ascunse. Madame Defarge stă în magazin croșetând un registru secret al celor pe care revoluția caută să-i execute. Înapoi la Londra, Darnay, în dimineața nunții sale, își ține promisiunea față de Manette; își dezvăluie adevărata identitate și, în acea noapte, Manette recăde în vechiul său obicei din închisoare de a face pantofi. După nouă zile, Manette își recapătă prezența sufletească, iar în curând se alătură tinerilor căsătoriți în luna de miere. La întoarcerea lui Darnay, Carton îi face o vizită și îi cere prietenia. Darnay îl asigură pe Carton că este întotdeauna binevenit în casa lor.

Acum este anul 1789. Țăranii din Paris iau cu asalt Bastilia și începe Revoluția Franceză. Revoluţionarii ucid aristocraţii în stradă, iar Gabelle, un bărbat acuzat de întreţinerea moşiei Evrémonde, este închis. Trei ani mai târziu, el îi scrie lui Darnay, cerând să fie salvat. În ciuda amenințării unui mare pericol pentru persoana sa, Darnay pleacă imediat în Franța.

De îndată ce Darnay ajunge la Paris, revoluționarii francezi îl arestează ca emigrant. Lucie și Manette se îndreaptă spre Paris în speranța de a-l salva. Darnay rămâne în închisoare timp de un an și trei luni înainte de a primi un proces. Pentru a ajuta la eliberarea lui, Manette își folosește influența considerabilă asupra revoluționarilor, care îl simpatizează pentru că a fost închis în Bastilia. Darnay primește o achitare, dar în aceeași noapte este arestat din nou. Acuzațiile, de data aceasta, vin de la Defarge și soția lui răzbunătoare. Carton sosește la Paris cu un plan de salvare a lui Darnay și obține ajutorul lui John Barsad, care se dovedește a fi Solomon Pross, fratele de mult pierdut al domnișoarei Pross, slujitorul loial al lui Lucie.

La procesul lui Darnay, Defarge produce o scrisoare pe care a descoperit-o în vechea celulă a lui Manette din Bastilia. Scrisoarea explică cauza încarcerării lui Manette. Cu ani în urmă, frații Evrémonde (tatăl și unchiul lui Darnay) au solicitat asistența medicală a lui Manette. Ei l-au rugat să aibă grijă de o femeie pe care unul dintre frați o violase și de fratele ei, pe care același frate îl înjunghiase mortal. Temându-se că Manette ar putea raporta fărădelegile lor, familia Evrémondes a pus să fie arestat. La ascultarea acestei poveşti, juriul îl condamnă pe Darnay pentru crimele strămoşilor săi şi îl condamnă la moarte în 24 de ore. În acea noapte, la magazinul de vinuri din Defarge, Carton o aude pe Madame Defarge complotând ca Lucie și fiica ei (de asemenea, fiica lui Darnay) să fie executați; Madame Defarge, se pare, este fratele supraviețuitor al bărbatului și femeii uciși de Evrémondes. Carton aranjează plecarea imediată a familiei Manette din Franța. Apoi îl vizitează pe Darnay în închisoare, îl păcălește să se schimbe cu el și, după ce i-a dictat o scrisoare de explicație, își droghează prietenul inconștient. Barsad îl poartă pe Darnay, acum deghizat în Carton, la un antrenor în așteptare, în timp ce Carton, deghizat în Darnay, așteaptă execuția. În timp ce Darnay, Lucie, copilul lor și Dr. Manette se îndepărtează de Paris, Madame Defarge sosește în apartamentul lui Lucie, sperând să o aresteze. Acolo o găsește pe dra Pross extrem de protectoare. Urmează o încăierare, iar Madame Defarge moare de glonțul propriei sale arme. Sydney Carton își întâlnește moartea la ghilotină, iar naratorul afirmă cu încredere că Carton moare cu știința că în sfârșit și-a îmbibat viața cu sens. 

0***

 

Profesor Florentin Lehaci

Sunt TRIST. Mai merită să fii PROFESOR? După mai bine de 25 de ani petrecuți în sistemul de educație mă întreb tot mai serios dacă mai este cazul să continui aici. De câteva zile mă frământ dacă să scriu rândurile de mai jos. Am încercat să mă mențin departe de subiect. Însă trebuie să spun...

În urmă cu mulți ani am intrat în acest sistem convins că am ceva de oferit. M-am pregătit asiduu pentru asta.

Aș vrea să cred că nu am făcut inutil două facultăți, ambele construite pe ideea de EDUCAȚIE. Apoi am finalizat un Master acordat de o Universitate externă. Tot în EDUCAȚIE.

Am socotit. Sunt 12 ani de studii universitare ce mi-au lărgit viziunea despre educație. Nici nu aș vrea să contabilizez sumele investite. Sunt mulți bani. Foarte mulți. 

Apoi multe cursuri de formare. Gradul Didactic I. Activități în parteneriate cu ONG-uri sau alte instituții. Initiative și proiecte diverse în zona educației extinse.

Formator Acreditat. Cursuri de Coaching Educațional. Multă implicare voluntară. Experiență acumulată. Lărgirea unei filosofii de viață.

Am învățat permanent. Și asta am încercat să transmit elevilor mei. An după an. Cu pasiunea celui care știe că poate influența în bine o întreagă generație.

Acum mă doare să văd părinți așezați confortabil în tabăra adversă. O societate civilă care aruncă cu piatra fără ezitare. 

Cândva profesorii erau respectați. Acum părinții îi ceartă. Iar elevii îi înjură. 

Sunt luați la rost cu privire la cât muncesc. Și ce anume muncesc.

Oare de ce trebuie să țină alții contabilitatea?

Numărul de ore contează sau valoarea adusă într-o oră? Ani de zile am avut această convingere: educația pe care mi-am format-o să aducă un plus de valoare pentru elevi. 

Copiii vor uita informațiile teoretice, dar vor rămânea cu ceea ce au nevoie în viață. În viața reală. „E bine să înveți copiii să numere, dar cel mai bine e să îi înveți ce contează.” (Bob Talbert). Acesta a fost crezul meu. Și pentru asta mi-am format o filosofie de viață pe care să o pot comunica cu ușurință.

Acum însă nu mai am entuziasm. Nu mai am viziune în acest sistem care mă lasă tot mai rece.

Ca să supraviețuiesc îmi direcționez timpul și energia spre al doilea job. Mi-am găsit împlinirea în el. Dar oare așa ar trebui să fie în România „lucrului bine făcut”?

Prețul pe care acest sistem îl pune pe prestația mea este mult sub nivelul investițiilor pe care le-am făcut. Mi se cere să mă vând pe „doi arginți”.

Iar eu trebuie să trăiesc! Vreau să trăiesc fără să îmi fie rușine de ceea ce am ales să fiu! Fără să regret anii petrecuți în educarea mea și a altora.

În fiecare lună îmi achiziționez cărți. Din acei bani puțini. Fiindcă înțeleg necesitatea educării continue. Din păcate, nu pricep și cei care consideră că educația autentică se poate face stând în fața elevilor pentru a le arăta cât de ușor te prefaci că este bine atunci când ești disprețuit. 

NU. NU ESTE BINE!

PS: Dacă crezi că mai ajută pe cineva rândurile mele, nu am nimic împotrivă dacă dai mai departe!

***

 

Cea mai adâncă și mai mare fântână naturală de pe planetă se numește Xiaozhai Tiankeng. Este situat în Fengjie, municipalitatea Chonqinun, în inima Chinei. Această fântână uimitoare este complet naturală și ajunge la o adâncime de 662 de metri, cu o lungime de 626 de metri și o lățime de 537 de metri. Dar ceea ce este cel mai izbitor nu sunt doar dimensiunile sau pereții aproape verticali, ci și explozia vieții pe care o adăpostește.

Xiaozhai Tiankeng este ceea ce geologii numesc o scurgere sau o scurgere, o depresie a terenului generată, printre alți factori, de efectul apei. În acest caz, s-a format deasupra unei peșteri și adăpostește un râu subteran cu un total de 8,5 kilometri și se varsă într-o cascadă spectaculoasă. Dimensiunea sa enormă îl face să fie gaura de acest gen, cunoscută sub numele de Tiankeng, cea mai mare și adâncă din lume.

Pe lângă dimensiunea sa, Xiaozhai Tiankeng impresionează prin biodiversitatea pe care o adăpostește în interior. Baza sa este atât de mare încât adăpostește aproape 1.300 de specii de plante, precum ginkgo și animale sălbatice. Printre cei mai fascinanți „locatari” care se plimbă prin pădurea subterană, iese în evidență pantera nebuloasă (Neofelis nebulosa), o pisică de blană inconfundabilă care ajunge la 1,1 metri și de obicei se odihnește în copaci.

Acest tiankeng se află într-o zonă carstică vastă de 280 km2 formată din calcar. Experții cred că gaura de scurgere, aflată între 511 și 662 de metri adâncime, a prins contur în ultimii 128.000 de ani. Pentru o mare parte a istoriei sale, până când acoperișul peșterii s-a prăbușit, a fost o peșteră subterană masivă. Există, de asemenea, alte tiankeng-uri de dimensiuni remarcabile, cum ar fi Dashiwei, situate în China. În mod curios, în ciuda dimensiunii sale, Xiaozhai Tiankeng a început să studieze relativ recent, deși localnicii îl cunosc din antichitate. 

***

 

Lia Manoliu, prima sportivă din lume care a participat la șase ediții consecutive ale Jocurilor Olimpice

Campioană olimpică la aruncarea discului și fost președinte al Comitetului Olimpic Român, Lia Manoliu s-a născut la 25 aprilie 1932 la Chișinău și a murit la 9 ianuarie 1998.

Lia Manoliu a început sa practice mai întâi tenisul, la vârsta de 13 ani. Au urmat tenisul de masă, voleiul și baschetul, la ultima disciplină fiind componentă a echipei Știința București. La toate cele patru sporturi a depășit stadiul de amatoare, reușind s obțină rezultate notabile în campionatele naționale, scrie site-ul oficial al Comitetului Olimpic și Sportiv Român.

La 16 ani a început să practice atletismul, mai întâi săritura în înălțime, iar apoi aruncările. După aruncarea greutății a trecut la aruncarea discului, disciplină în care s-a specializat și a obținut rezultate de excepție pana la vârsta de 40 de ani. Concomitent cu activitatea sportiva, a absolvit, în 1954, Facultatea de Energetică din cadrul Institutului Politehnic București.

A fost prima sportivă din România care a obținut puncte pentru tara noastră la Jocurile Olimpice, clasându-se pe locul 6 în proba de aruncare a discului, în 1952, la JO de la Helsinki, din Finlanda.

Lia Manoliu a fost prima sportivă din lume care a participat la șase ediții consecutive ale Jocurilor Olimpice: Helsinki 1952, Melbourne 1956, Roma 1960, Tokio 1964, Ciudad de Mexico 1968, Munchen 1972, performanță consemnată în „Guiness Book of Records”.

Sportiva a cucerit trei medalii olimpice, una de aur, în 1968, la Ciudad de Mexico și două de bronz, în 1960, la Roma și 1964, la Tokyo. A fost de 12 ori campioană națională și de șapte ori campioană balcanică.

S-a retras din activitatea competițională în 1972, la 40 de ani. În 1973 a devenit vicepreședinte al Comitetului Olimpic Român, iar în 1990 a fost aleasă în funcția de președinte al COR pe care a ocupat-o până la moartea sa. În legislatura 1990-1992, a fost aleasă ca senator pentru municipiul București.

Gratie experienței dobândite pe terenul de sport, culturii sale, dar și faptului ca vorbea bine cinci limbi străine (franceză, engleză, germană, rusă, italiană), s-a putut afirma și prin activitatea desfășurată în diverse organisme sportive internaționale. Comitetul Internațional Olimpic i-a decernat Ordinul Olimpic Colanul de bronz – 1975, Trofeul Femeia în sport – 1990, Trofeul Centenarului – 1994. În 1975, directorul general UNESCO i-a înmânat Premiul Internațional Fair Play pentru anul 1974.

În onoarea sportivei, Stadionul Național din București a fost denumit și "Lia Manoliu".

***

 

Hamlet de William Shakespeare

Teme

Imposibilitatea certitudinii

Ceea ce îl separă pe Hamlet de alte piese de răzbunare (și poate de fiecare piesă scrisă înainte) este că acțiunea pe care ne așteptăm să o vedem, în special de la Hamlet însuși, este amânată continuu, în timp ce Hamlet încearcă să obțină mai multe cunoștințe sigure despre Această piesă pune multe întrebări pe care alte piese le-ar lua pur și simplu de la sine. Putem avea anumite cunoștințe despre fantome? Fantoma este ceea ce pare a fi, sau chiar este un diavol înșelător? Oare fantoma are cunoștințe de încredere despre propria moarte, sau fantoma însăși se amăgește? Trecerea la chestiuni mai pământești: Cum putem cunoaște cu certitudine faptele despre o crimă care nu are martori? Poate Hamlet să cunoască starea sufletului lui Claudius urmărindu-i comportamentul? Dacă da, poate cunoaște el faptele a ceea ce a făcut Claudius observând starea sufletului său? Poate Claudius (sau publicul) să cunoască starea minții lui Hamlet observându-i comportamentul și ascultând discursul? Putem ști dacă acțiunile noastre vor avea consecințele pe care vrem să le aibă? Putem ști ceva despre viața de apoi?

Mulți oameni l-au văzut pe Hamlet ca pe o piesă despre indecizie și, prin urmare, despre eșecul lui Hamlet de a acționa corespunzător. Ar putea fi mai interesant de luat în considerare faptul că piesa ne arată câte incertitudini sunt construite viețile noastre, câte cantități necunoscute sunt luate de-a gata atunci când oamenii acționează sau când își evaluează acțiunile unii altora.

Complexitatea acțiunii

Direct legată de tema certitudinii este tema acțiunii. Cum este posibil să iei măsuri rezonabile, eficiente, intenționate? În Hamlet, problema modului de a acționa este afectată nu doar de considerații raționale, precum nevoia de certitudine, ci și de factori emoționali, etici și psihologici. Hamlet însuși pare să nu aibă încredere în ideea că este posibil chiar să acționezi într-un mod controlat, intenționat. Când acționează, preferă să o facă orbește, nesăbuit și violent. Celelalte personaje se gândesc, evident, mult mai puțin la „acțiune” în abstract decât Hamlet și, prin urmare, sunt mai puțin tulburați de posibilitatea de a acționa eficient. Pur și simplu acționează așa cum consideră că este potrivit. Dar într-un fel dovedesc că Hamlet are dreptate, pentru că toate acțiunile lor pierd sarcina. Claudiu se posedă de regină și coroană prin acțiuni îndrăznețe, dar conștiința îl chinuie și este asaltat de amenințări la adresa autorității sale (și, desigur, moare). Laertes hotărăște că nimic nu-l va distrage de la a acționa răzbunarea lui, dar este ușor de influențat și manipulat să servească capetele lui Claudius, iar spada sa otrăvită este întors împotriva lui însuși.

Misterul morții

În urma uciderii tatălui său, Hamlet este obsedat de ideea morții, iar pe parcursul piesei consideră moartea din multe perspective. El gândește atât la consecințele spirituale ale morții, întruchipate în fantomă, cât și la restul fizic al morților, cum ar fi craniul lui Yorick și cadavrele în descompunere din cimitir. De-a lungul timpului, ideea morții este strâns legată de temele spiritualității, adevărului și incertitudinii în faptul că moartea poate aduce răspunsurile la cele mai profunde întrebări ale lui Hamlet, încheind o dată pentru totdeauna problema încercării de a determina adevărul într-o lume ambiguă. Și, din moment ce moartea este atât cauza, cât și consecința răzbunării, aceasta este strâns legată de tema răzbunării și justiției - uciderea regelui Hamlet de către Claudius inițiază căutarea lui Hamlet de răzbunare, iar moartea lui Claudius este sfârșitul acestei căutări.

Întrebarea propriei sale morți îl chinuie și pe Hamlet, deoarece el contemplă în mod repetat dacă sinuciderea este sau nu o acțiune legitimă moral într-o lume insuportabil de dureroasă. Durerea și mizeria lui Hamlet este de așa natură încât tânjește frecvent ca moartea să-i pună capăt suferinței, dar se teme că dacă se sinucide, va fi condamnat la suferință veșnică în iad din cauza interzicerii sinuciderii religiei creștine. În faimosul său monolog „A fi sau a nu fi” (III. i), Hamlet concluzionează filosofic că nimeni nu ar alege să îndure durerea vieții dacă nu i-ar fi frică de ceea ce va urma după moarte și că această frică determină considerații morale complexe să interfereze cu capacitatea de acțiune.

Națiunea ca un corp bolnav

Totul se leagă în Hamlet, inclusiv bunăstarea familiei regale și sănătatea statului în ansamblu. Scenele timpurii ale piesei explorează sentimentul de anxietate și groază care înconjoară transferul puterii de la un conducător la altul. Pe tot parcursul piesei, personajele trag legături explicite între legitimitatea morală a unui conducător și sănătatea națiunii. Danemarca este frecvent descrisă ca fiind un corp fizic îmbolnăvit de corupția morală a lui Claudius și Gertrude, iar mulți observatori interpretează prezența fantomei ca pe un semn supranatural indicând că „[ceva este putred în statul Danemarca” (I. Perfuzie 67). Regele mort Hamlet este portretizat ca un conducător puternic, direct sub paza căruia statul era sănătos, în timp ce Claudius, un politician rău, a corupt și compromis Danemarca pentru a-și satisface propriile pofte. La finalul piesei, ascensiunea la putere a celor din Fortinbras sugerează că Danemarca va fi din nou consolidată.