$$$

 În martie 1977, cutremurul de 7.4 grade a prăbușit parțial clădirea Institutului de Fizică din București, blocând în subsolul de la nivelul -2 o echipă de șase cercetători care lucrau la un experiment cu izotopi radioactivi, iar aceștia au supraviețuit 38 de ore îngropați sub moloz, menținând în funcțiune sistemele de siguranță ale laboratorului cu izotopi pentru a preveni scurgerea de radiații, în timp ce echipele de salvare săpau manual prin beton și oțel pentru a-i ajunge.

Institutul de Fizică Atomică din București era una dintre cele mai avansate instituții de cercetare din România. În subsolul clădirii, la nivelul -2, se afla Laboratorul de Izotopi Radioactivi, unde se desfășurau experimente cu materiale radioactive pentru cercetare medicală și industrială.

Pe 4 martie 1977, la ora 21:22, când cutremurul a lovit, în laborator se aflau șase cercetători. Conduceau un experiment planificat să dureze până la miezul nopții - testau un nou izotop pentru tratamentul cancerului. Experimentul nu putea fi oprit brusc - procesul de dezactivare sigură lua minimum 2-3 ore.

Doctorul Andrei Popescu, 46 de ani, fizician nuclear cu 20 de ani experiență, era șeful echipei. Alături de el: doi cercetători seniori, Tudor Ionescu și Elena Munteanu, ambii 38 de ani, și trei asistenți tineri - Mihai, 26 ani, Ana, 24 ani, și Gheorghe, 27 ani.

Când primul val seismic a lovit, toată clădirea s-a zguduit violent. În laborator, echipamentele sensibile au început să cadă de pe rafturi. Containere cu izotopi radioactivi au început să se miște periculos pe mese. Prima reacție instinctivă a echipei: securizați materialele radioactive.

Au acționat protocoalele de urgență. Au oprit experimentul. Au transferat rapid izotopii în containerele blindate de siguranță - cutii de plumb de 5 centimetri grosime. Au activat sistemele de ventilație de urgență pentru a preveni acumularea de gaze radioactive. Tot procesul a durat 40 de secunde - făcuseră drill-ul de sute de ori.

Apoi, în timp ce încercau să evacueze, tavanul laboratorului s-a prăbușit.

Trei tone de beton, armătură metalică și moloz de la etajele superioare au căzut, blocând complet ușa de ieșire și o parte din laborator. Lights-ul s-au stins instant. Întuneric total. Apoi, după 5 secunde, s-au aprins luminile de urgență - alimentate de baterii, slabe, dar suficiente să vadă.

Situația era clară imediat. Ușa de ieșire - blocată complet de tone de moloz. Scara de urgență - prăbușită. Erau prinși la 10 metri sub pământ, cu o singură cameră de 8 pe 6 metri și un depozit adiacent de 4 pe 4 metri. Acesta era întreaga lor lume acum.

Primul lucru verificat: personalul. Toți cei șase erau în viață. Elena avea o rană la cap, sângerând abundent dar nu gravă. Mihai avea brațul stâng probabil fracturat. Restul erau întregi, dar în șoc.

Al doilea lucru verificat: radiatiile. Doctorul Andrei a luat imediat detectorul Geiger și a măsurat nivelurile de radiație în cameră. Normal. Containerele blindate rezistaseră. Izotopii erau în siguranță. Nu exista pericol imediat de contaminare radioactivă.

Al treilea lucru verificat: aerul. Laboratorul avea sistem propriu de ventilație, independent de clădire. Dar funcționa pe electricitate de la rețea. Acum rețeaua era căzută. Ventilatorul de urgență, pe baterii, funcționa, dar bateriile durau maximum 6-8 ore. După aceea, vor respira aer stagnant într-un spațiu sigilat.

Doctorul Andrei a făcut calculul rapid. Șase persoane, într-un spațiu de aproximativ 60 metri cubi (inclusiv depozitul), consumând oxigen. Fără ventilație, vor avea aer pentru maximum 15-18 ore înainte ca nivelul de CO2 să devină periculos.

"Trebuie să economisim oxigenul", a spus calm. "Activitate fizică minimă. Stăm jos. Respirație lentă, controlată. Și trebuie să prelungim durata bateriilor pentru ventilație."

Tudor a avut o idee. "Putem conecta ventilatorul la bateria de urgență a sistemului de securitate radioactivă. Aceea e mai mare, durează 24 de ore. Dar înseamnă că pierdem alarmele și monitorizarea automată."

"Facem manual monitorizarea", a decis Andrei. "Preferăm să respirăm și să verificăm radiatiile cu mâna decât să avem alarme automate și să murim suferinți."

Au reconectat sistemele. Au cuplat ventilatorul de urgență la bateria mare. Ventilatorul continua să funcționeze. Acum aveau oxigen pentru minimum 24 de ore, poate 30 dacă sunt atenți.

Dar ce urmează după 30 de ore? Speranța era că echipele de salvare vor ajunge până atunci. Dar nu aveau cum să comunice cu exteriorul. Telefonul era mort. Radiotelefonul de urgență fusese distrus de molozul căzut. Erau complet izolați.

Prima noapte a fost cea mai grea psihologic. Știau că sunt prinși. Nu știau dacă cineva știe că sunt acolo. Nu știau dacă clădirea de deasupra lor era stabilă sau va continua să se prăbușească. Și erau într-un laborator cu materiale radioactive - dacă ceva se rupe, dacă un container se sparge, mor cu toții în câteva ore sau zile, în agonie din sindromul acut de radiație.

Au organizat tura de veghe. Doi oameni trebuie să fie treji tot timpul, verificând: nivelul de oxigen (cu un detector simplu CO2), nivelul de radiații (cu detectorul Geiger), starea containerelor cu izotopi, funcționarea ventilației. Schimb la fiecare 4 ore.

Au raționat apa. În laborator aveau un răcitor cu 20 de litri de apă pentru spălarea echipamentelor. Împărțit la șase persoane, pentru potențial 2-3 zile, înseamnă aproximativ un litru per persoană pe zi. Nu e mult, dar e suficient pentru supraviețuire.

Mâncarea era zero. Nimeni nu aducea mâncare în laborator (reguli stricte - nu mănânci unde lucrezi cu materiale radioactive). Vor tine fără mâncare câteva zile, dar slăbiciunea va veni.

A doua zi, temperatura în laborator a început să crească. Sisteme electronice, chiar și pe stand-by, generează căldură. Fără ventilație adecvată (ventilatorul de urgență era slab), căldura se acumula. După 12 ore, temperatura era deja 28 de grade. După 18 ore, peste 30. Combinat cu umiditatea ridicată, devenea greu de suportat.

Tudor a făcut o glumă neagră. "Cel puțin nu înghețăm ca în poveștile tale cu iarna, Andrei." Râsete nervoase. Umorul era singura armă împotriva disperării.

În a doua zi, au auzit zgomote. Bătăi în beton, undeva deasupra. Salvatorii! Au început să bată și ei în țevile metalice din perete. Cod SOS. Trei lovituri scurte, trei lungi, trei scurte. Au bătut ore întregi.

Zgomotele de sus au continuat, dar nu se apropiază. Salvatorii căutau supraviețuitori, dar poate nu știau de laboratorul de la -2. Poate credeau că toată lumea evacuase. Trebuia să le transmită cumva că sunt acolo.

Ana a avut o idee. Au un generator radiațtiv mic pentru testare, cu o sursă de cobalt-60. Dacă îl apropie de perete, radiațiile vor penetra betonul. Dacă cineva de sus are detector Geiger (și salvatorii în clădire cu materiale radioactive sigur au), vor detecta radiație în zona lor și vor înțelege că cineva manipulează surse radioactive - deci cineva e viu jos.

Au făcut-o. Au scos sursa din containere (cu toate precaustiile, cu cleștii speciali, cu distanță maximă), au apropiat-o de peretele spre scara principală, au ținut-o acolo 5 minute, apoi au reînchis-o în siguranță.

Expunerea la radiații pentru această manevră: aproximativ 2-3 miliSieverts fiecare. Sub limita anuală permisă pentru lucrători în domeniu (20 mSv/an), dar semnificativă. Dar era singura lor șansă de a semnaliza.

După o oră, zgomotele de sus s-au intensificat. Cineva săpa direct deasupra lor. Planul funcționase.

Dar săparea era lentă. Trei etaje de clădire prăbușită stăteau între ei și suprafață. Salvatorii trebuiau să sape manual, verificând fiecare boltă dacă e stabilă, asigurând fiecare gaură ca să nu se prăbușească peste ei înșiși.

În a treia zi, după 36 de ore de la cutremur, oxigenul începea să fie o problemă reală. Ventilatorul funcționa, dar bateria slăbise. Fluxul de aer proaspăt era minimal. Nivelul de CO2 în cameră crescuse la 2000 ppm - încă sub pericol imediat (5000 ppm e mortal), dar suficient pentru a cauza dureri de cap, amețeală, oboseală.

Toți cei șase stăteau nemișcați, respirând lent, vorbind minim. Fiecare mișcare consuma oxigen. Fiecare vorbă consuma oxigen. Stăteau și așteptau, în căldură, în aer vițiat, înconjurați de containere cu materiale radioactive, așteptând ca salvatorii să spargă ultimii metri de beton.

După 38 de ore, au auzit un zgomot diferit. O găuritoare electrică, aproape de ei. Apoi, un fascicul subțire de lumină a pătruns prin tavan. O gaură de 5 centimetri diametru. Dar prin ea venea aer proaspăt!

Toți s-au repezit la gaură, respirând adânc aerul curat. După 38 de ore de aer vițiat, aerul proaspăt era ca o drogă.

Prin gaură, au comunicat cu salvatorii. "Șase persoane, toate vii! Două răni minore! Izotopi radioactivi în siguranță! Avem nevoie de apă și ventilație!"

Salvatorii au coborât prin gaură tuburi: apă, mancare, o pompă de aer conectată la un compresor de sus. Aerul proaspăt a început să intre. Toți au plâns de ușurare.

Dar evacuarea a durat încă 6 ore. Gaura trebuia lărgită suficient pentru ca o persoană să treacă. Betonul era armat greu - câte o bară de oțel la fiecare 20 de centimetri. Fiecare bară trebuia tăiată cu flex-ul.

Primul evacuat a fost Elena, cu rana la cap. Apoi Ana. Apoi Mihai, cu brațul rupt. Apoi cei trei bărbați. Ultimul a fost doctorul Andrei, după ce s-a asigurat că toate containerele cu izotopi sunt sigilate și etichetate pentru recuperare ulterioară.

Când a ieșit la suprafață, la lumina zilei, după 44 de ore în subsolul îngropat, doctorul Andrei și-a acoperit ochii. Prea multă lumină. Dar a zâmbit. Au reușit. Au supraviețuit și au menținut sigure materialele radioactive. Nicio scurgere, nicio contaminare. Datoria profesională îndeplinită până la capăt.

Astăzi, când laboratoarele cu materiale radioactive au sisteme multiple de siguranță, evacuare automată, comunicații prin satelit, structuri antisemnice certificate, este aproape imposibil să înțelegi că în martie 1977, șase cercetători au fost prinși 44 de ore la 10 metri sub pământ într-un laborator cu izotopi radioactivi, au menținut manual sistemele de siguranță pentru a preveni dezastrul nuclear, au supraviețuit cu un litru de apă pe zi, respirând aer din ce în ce mai rarefiat, la peste 30 de grade temperatură, așteptând să fie săpați prin trei etaje de clădire prăbușită.

Pentru că în martie 1977, când pământul s-a cutremurat și Institutul de Fizică s-a prăbușit, cei șase cercetători de la subsolul -2 nu au intrat în panică, nu și-au abandonat postul, nu au riscat scurgerea radioactivă. Au aplicat procedurile, au improvizat soluții tehnice, au raționat resursele vitale, au semnalizat ingenios poziția lor, și au așteptat 44 de ore în întuneric și căldură până când salvarea a pătruns prin beton, demonstrând că adevăratul profesionalism înseamnă să îți păstrezi responsabilitatea chiar și când viața ta depinde de a o abandona.

$$$

 În ianuarie 1980, turnul de apă principal al cartierului Nord din Ploieşti a înghețat complet din cauza unei avarii la sistemul de încălzire, blocând alimentarea cu apă pentru 23.000 de locuitori, iar echipa de 4 instalatori a fost nevoită să urce în turnul înghețat de 45 de metri înălțime și să lucreze 14 ore continuu la minus 18 grade înăuntru pentru a dezgheța manual 300 de tone de apă înghețată, în timp ce cartierul întreg rămânea fără apă potabilă.

Turnul de apă din cartierul Nord era o construcție masivă din beton și metal, înaltă de 45 de metri, cu un rezervor principal de 500 metri cubi la vârf. Construcție din anii '60, esențială pentru presiunea apei în cartier - 23.000 de locuitori depindeau de acest turn pentru apă curentă.

Sistemul funcționa simplu: apa era pompată sus în rezervor, de acolo gravitatea o distribuia în rețeaua cartierului. Pentru ca apa să nu înghețe iarna, rezervorul avea un sistem de încălzire electrică - rezistențe care mențineam temperatura deasupra punctului de îngheț.

Pe 12 ianuarie 1980, sistemul de încălzire a căzut. O defecțiune electrică, un releu ars, ceva banal. Dar în mijlocul iernii celei mai grele din ultimii ani, cu temperaturi de minus 25 de grade constante, defecțiunea banalală devine catastrofă.

În prima noapte fără încălzire, suprafața apei din rezervor a înghețat. În a doua noapte, stratul de gheață era de 10 centimetri. În a treia zi, rezervorul era înghețat solid - 300 de tone de apă transformate în blocuri de gheață.

Când pompa a încercat să pompeze apă în rezervorul înghețat, sistemul s-a blocat complet. Presiunea a căzut în toată rețeaua cartierului. La etajele superioare ale blocurilor, apa nu mai ajungea deloc. La etajele inferioare, doar un fir subțire de apă rece.

Pentru 23.000 de locuitori, aceasta însemna dezastru imediat. Fără apă la robinet. Fără apă pentru gătit, băut, spălat, toalete. În mijlocul iernii, când temperatura exterioară era minus 20 de grade.

Dispeceratul IAJP (Întreprinderea Județeană de Apă Ploiești) a primit sute de telefoane în prima oră. "Nu avem apă!" "Copiii sunt murdari!" "Cum tragem apa la toaletă?" Panica se instala rapid.

Soluția era clară dar imposibilă: trebuie dezghețat rezervorul. Dar cum dezgheți 300 de tone de apă înghețată, la 45 de metri înălțime, într-o structură metalică expusă la minus 20 de grade?

Maistrul Ion Dumitrescu, 52 de ani, șef de echipă instalatori, cu 30 de ani de experiență, a fost chemat urgent. "Ion, trebuie să urci în turn și să dezgheți rezervorul. Altfel, cartierul rămâne fără apă săptămâni întregi."

Ion a evaluat situația. A urcat până la rezervor pe scara metalică exterioară - 45 de metri, în vânt, la minus 20 de grade. Când a ajuns sus și a deschis trapă de acces, a văzut dezastrul: rezervorul transformat într-o grotă de gheață. Pereții acoperiți cu straturi groase de gheață. Suprafața complet solidă. Țevile de alimentare și distribuție blocate de gheață.

A coborât și a adunat echipa. "Avem nevoie de patru oameni. Urcăm cu echipament: lămpi cu gaz pentru topire, ciocane și vârste pentru spart gheața, găleți pentru îndepărtarea apei topite. Lucrăm sus până terminăm, oricât durează."

Echipa s-a format: Ion (52 ani), Vasile (45 ani), Gheorghe (38 ani) și Mihai (28 ani). Toți instalatori experimentați, toți înțelegând gravitatea situației.

Au urcat la ora 8 dimineața, 15 ianuarie. Fiecare cărând echipament greu pe scara metalică de 45 de metri. Lămpi cu gaz propan (10 kg fiecare). Ciocane grele. Vârste. Găleți. Franghii. Provizii pentru o zi - termoase cu ceai, sandvișuri, țuică pentru încălzit.

În rezervor, temperatura era minus 18 grade - mai cald decât afară pentru că structura bloca vântul, dar încă înghețat solid. Luminile lor de lucru arată amploarea problemei: un castel de gheață, frumos dar mortal pentru sistemul de apă.

Strategia era simplă dar epuizantă: topesc gheața cu lămpile cu gaz, apoi o sparg cu ciocane și vârste, apoi îndepărtează apa topită prin conducta de golire. Proces lent, fizic extenuant, periculos.

Primul pas: dezghețează conducta de golire pentru a avea unde să evacueze apa topită. Vasile s-a lăsat cu franghia în interiorul turnului, pe lângă țeavă, cu lampa cu gaz. A topit gheața metru cu metru, coborând pe țeavă. A durat 3 ore pentru a dezgheța 40 de metri de conductă.

În timp ce Vasile lucra la conductă, ceilalți trei au început să topească gheața de pe pereți rezervorului. Procesul era hipnotic și epuizant: ții lampa cu gaz lângă perete, gheața topește încet, apa curgând în jos, formând noi strategen de gheață dacă nu o îndepărtezi rapid.

După 4 ore de muncă, mâinile lui Ion erau amorțite de frig în ciuda mănușilor groase. Să lucrezi cu metal la minus 18 grade înseamnă că metalul "arde" pielea prin mănuși. Să respiri aer la minus 18 în interior înseamnă plămâni dureroși. Să stai în picioare pe suprafață de gheață înseamnă picioare înghețate în bocanci.

Au făcut pauză la prânz. S-au adunat în colțul cel mai adăpostit al rezervorului. Au băut ceai fierbinte din termoase. Au mâncat sandvișuri care erau deja semi-înghețate. Au băut câte o gură de țuică pentru căldură internă. Nimeni nu vorbea mult. Economiseau energia.

După pauză, au continuat. Strategia s-a schimbat. În loc să topească toată gheața (ar lua săptămâni), au decis să creeze un canal - să dezgheți un pasaj de la intrare la ieșire prin care apa să poată curge. Restul gheții se va topi treptat când vor reporni încălzirea.

Gheorghe a avut cea mai periculoasă sarcină: a coborât în interiorul rezervorului pe o scară improvizată, până la bază, unde conducta principală de alimentare intra în rezervor. Acolo, gheața era cel mai groasă - peste 30 de centimetri. A lucrat cu ciocanul pneumatic improvizat (alimentat de un compresor adus sus cu greu), spartând gheață, creând tunel.

Zgomotul ciocanului pneumatic în rezervorul metalic era asurzitor. Reverberația metalului amplifica fiecare lovitură. După o oră de lucru cu ciocanul, Gheorghe avea timpane dureroase și mâinile complet amorțite de vibrații.

În jurul orei 16, întunericul venea. Au aprins lampi de lucru pe baterii. Lucrau acum în lumină artificială, în frig, în zgomot, în epuizare. Dar nu puteau opri. Jos, 23.000 de oameni așteptau apa.

La ora 18, au avut primul success. Un jet subțire de apă a început să curgă prin canalul pe care îl deschiseseră. Nu mult, dar era ceva. Au anunțat prin radio la dispecerat. "Avem flux! Mic, dar existent! Continuăm să lărgim!"

Vestea s-a răspândit în cartier. Oamenii au deschis robinetele. După 6 zile fără apă, un fir subțire de apă rece a început să curgă. Nu suficient pentru dușuri, dar suficient pentru a umple oale, găleți, a bea, a găti.

Dar echipa nu a oprit. Trebuiau să lărgească canalul, să permită flux maxim. Au lucrat încă 6 ore, până la miezul nopții, topind, spartând, evacuând gheață.

La ora 22, Mihai a leșinat. Epuizare combinată cu hipotermie ușoară. Au fost nevoiți să îl coboare urgent pe scara exterioară - o descensiune periculoasă în întuneric, cu un om semi-conștient. L-au coborât în 40 de minute, legat în frânghii, susținut de Vasile.

Jos, ambulanța l-a preluat. Hipotermie moderată, epuizare severă. Dar va fi bine. Echipa a rămas trei sus - Ion, Vasile și Gheorghe.

Au continuat până la 2 noaptea. La acea oră, fluxul de apă era deja 60% din capacitatea normală. Suficient pentru ca cartierul să aibă apă la toate etajele.

Au coborât în final, după 14 ore de muncă continuă la 45 de metri înălțime, la minus 18 grade, în condiții imposibile. Când Ion a atins pământul, picioarele nu l-au mai ținut. S-a prăbușit pe loc. Colegii l-au ridicat, l-au dus la ambulanță.

Bilanțul: patru instalatori, 14 ore de muncă extremă. Unul spitalizat cu hipotermie moderată. Toți cu degerături la mâini și picioare. Dar misiunea îndeplinită - cartierul Nord avea din nou apă.

În zilele următoare, cu rezervorul parțial funcțional și încălzirea reparată, gheața rămasă s-a topit treptat. După o săptămână, sistemul funcționa 100%.

Ion Dumitrescu a fost decorat de Primărie pentru curaj civic. Dar el a refuzat ceremonia. "Am făcut ce trebuia făcut. 23.000 de oameni aveau nevoie de apă. Cineva trebuia să urce acolo."

Astăzi, când turnurile de apă au sisteme automate de încălzire cu backup, când senzori detectează îngheț înainte să devină problemă, când instalatorii au echipament modern de protecție termică și platforme de lucru sigure, este aproape imposibil să înțelegi că în ianuarie 1980, patru oameni au urcat 45 de metri pe o scară metalică în ger, au intrat într-un rezervor înghețat și au lucrat 14 ore cu lămpi cu gaz și ciocane pentru a dezgheța manual 300 de tone de apă, salvând alimentarea cu apă a unui cartier întreg.

Pentru că în ianuarie 1980, când turnul de apă din cartierul Nord s-a înghețat și 23.000 de oameni au rămas fără apă în mijlocul iernii, Ion Dumitrescu și echipa sa nu au așteptat soluții miraculoase sau echipament sofisticat. Au urcat în turn, au intrat în grotă de gheață, au muncit până la limita epuizării și hipotermiei, și au dezghețat rezervorul cu mijloace primitive dar eficiente, demonstrând că adevăratul profesionalism înseamnă să faci ce trebuie făcut, indiferent cât de imposibil pare sau cât de mult te costă personal.

$$$

 În martie 1983, o excursie școlară cu 28 de elevi de clasa a IX-a și doi profesori de la Liceul Tehnic Brașov s-a transformat în coșmar când un viscol brusc i-a prins pe munte la 1600 de metri altitudine, iar grupul a supraviețuit 52 de ore săpând o peșteră în zăpadă și înghesuindu-se înăuntru, în timp ce temperaturile coborau la minus 28 de grade și visibilitatea era zero.

Excursia fusese planificată de săptămâni. Profesorul de educație fizică, Mihai Popescu, 38 de ani, alpinist experimentat, organizase o ieșire de primăvară în Munții Făgăraș. Traseu simplu: de la Cabana Bâlea Lac până la Vârful Moldoveanu și înapoi, două zile. Nimic periculos pentru tineri de 15-16 ani pregătiți fizic.

Pe 18 martie, grupul de 28 de elevi și doi profesori - Mihai Popescu și profesoara de biologie Elena Ionescu, 32 de ani - au plecat din Brașov cu autobuzul. Au ajuns la Cabana Bâlea Lac la ora 10 dimineața. Vremea părea perfectă: soare, cer senin, temperatură de plus 5 grade la cabană.

Au pornit pe traseu la ora 11. Rucsacuri ușoare - o zi de mâncare, sticle de apă, haine de schimb, echipament minimal. Planul era să ajungă la o cabană mai sus unde vor dormi, apoi a doua zi să urce pe Moldoveanu și să coboare.

Primele trei ore au mers excelent. Elevii erau entuziasmați, cântau, glumeau. Urcau cu viteză bună. La ora 14, au ajuns la aproximativ 1600 de metri altitudine. Încă mai aveau o oră până la cabană.

Apoi, în 20 de minute, vremea s-a schimbat radical. Nori negri au apărut din nicăieri. Vântul s-a intensificat brusc. Temperatura a scăzut cu 15 grade aproape instantaneu. Și a început să ningă - nu ninsoare normală, ci viscol adevărat.

Profesor Popescu a știut imediat că au probleme. Viscolul de primăvară în Făgăraș este mortal. Se formează rapid, e violent, poate dura zile. Și ei erau la 1600 de metri, la o oră de cabană, cu 28 de copii de 15 ani.

A luat decizia: "Ne întoarcem! Acum! Toată lumea rămâne în grup, nimeni nu se îndepărtează!" Au început să coboare rapid, dar viscolul se intensifica. În 10 minute, vizibilitatea scăzuse la doi metri. Zăpada bătea orizontal, vântul atingea rafale de 80 km/h.

Profesorul mergea în față, încercând să găsească traseul. Dar în viscol, toate reperele dispar. Stâncile arată la fel. Zăpada acoperă totul. După 30 de minute de coborâre, a realizat că nu mai știe unde sunt. S-au abătut de pe traseu. Erau pierduți în viscol.

A oprit grupul. "Ne oprim! Nu mai mergem înainte! Riscăm să cădem în prăpastie!" Dar asta însemna să stea în mijlocul viscolului, la 1600 de metri, fără adăpost, cu temperatură coborând rapid.

Elevii au început să intre în panică. Unele fete plângeau. Băieții încercau să pară curajoși, dar teama le era vizibilă în ochi. Temperatura era deja minus 10 și continua să scadă. Vântul pătrundea prin haine, înghețând orice.

Profesoara Elena a avut ideea. "Trebuie să ne facem adăpost! Să săpăm în zăpadă!" Profesorul Mihai a fost de acord. Au găsit un troian mare, acumulat lângă niște stânci. "Săpăm aici! Băieții cei mai mari, veniți cu mine! Restul, rămâneți grupați!"

Au început să sape cu mâinile goale, cu lopețele improvizate din valize, cu orice. Zăpada era densă, grea. Săpau și viscolul acoperea din nou ceea ce săpaseră. Dar continuau, disperați.

După o oră de muncă, au creat o peșteră rudimentară. Doi metri adâncime, trei metri lățime, 1,5 metri înălțime. Suficient mare pentru toți 30 să încapă înghesuiți. Au intrat toți înăuntru, astupând intrarea cu rucsacuri pentru a opri vântul.

În peșteră, era întunecos și înghesuit, dar mult mai cald decât afară. Căldura corpurilor începea să încălzească spațiul. Temperatura în peșteră a urcat la minus 2 grade. Afară era deja minus 20.

Dar erau complet izolați. Nimeni nu știa unde sunt. Viscolul continua să rage afară. Nu aveau modalitate de a comunica - telefoanele mobile nu existau în 1983. Radiotelefonul profesorului avea baterii moarte, uitaseră să le încarce înainte de plecare.

Prima noapte în peșteră a fost coșmar. Treizeci de oameni înghesuiți într-un spațiu pentru 15. Stăteau unii peste alții, copiii în mijloc pentru căldură, adulții la margini. Nimeni nu putea dormi. Poziția era insuportabilă. Dar dacă ieșeau afară, mureau în câteva ore.

Mâncarea era puțină. Fiecare elev avea câteva sandvișuri, ciocolată, mere. Au făcut inventar. Împărțit la 30 de persoane, aveau mâncare pentru maximum 2 zile cu rații severe. Apa era mai puțin problemă - puteau topi zăpadă.

Dimineața zilei a doua, viscolul continua. Profesorul Mihai a ieșit pentru recunoaștere. În 5 minute afară, și-a înghețat fața. Vizibilitate zero. Vânt de 100 km/h. Imposibil de coborât. Au rămas în peșteră.

Au organizat rutina. Fiecare trei ore, doi băieți mari ieșeau să verifice intrarea, să o curețe de zăpadă (altfel riscau să fie îngropați vii), să aducă zăpadă proaspătă pentru apă. Schimburi de 10 minute maxim afară, apoi înapoi în peșteră.

Au cântat pentru a-și menține moralul. Profesoara Elena i-a pus să recite poezii. Orice pentru a ocupa mintea, pentru a nu cădea în panică. Unii elevi au început să plângă, dorind să își vadă părinții. Profesorii îi asigurau: "Vom ieși de aici. Viscolul se termină. Salvarea vine."

Dar nu credeau cu adevărat. În Făgăraș, viscolurile de primăvară pot dura 5-7 zile. Ei aveau mâncare pentru 2 zile. Și nimeni nu știa exact unde sunt.

La școală și acasă, panica era totală. Grupul trebuia să se întoarcă pe 19 martie seara. Nu s-au întors. Pe 20 martie dimineața, familiile au alertat autoritățile. Salvamontul a fost mobilizat imediat, dar nu puteau ieși în viscol. Era sinucidere. Trebuiau să aștepte o geană în vreme.

În peșteră, a doua noapte a fost mai grea. Mâncarea se terminase aproape complet. Rămăseseră câteva bucăți de pâine și ciocolată. Le-au împărțit dimineața: o bucățică de ciocolată per persoană. Atât.

Unii elevi au început să aibă hipotermie ușoară. Tremurau continuu, chiar și înăuntru. Profesorii i-au pus în mijlocul grupului, înveliți de ceilalți copii. Dar resursele de căldură se epuizau. După două nopți fără somn real, fără mâncare suficientă, corpurile cedau.

Andrei, un băiat de 15 ani, a început să hipe halucinații în a treia zi. Vorbea despre cum merge acasă, despre cum vede mama lui. Colegii l-au ținut forțat în interior, l-au frecat pentru circulație. Dar semnele erau clare: epuizarea și hipotermia provocau deteriorare mentală.

În dimineața zilei a treia, 21 martie, viscolul în final a slăbit. Vântul scăzuse la 40-50 km/h. Încă foarte periculos, dar nu mai era imposibil. Vizibilitatea crescuse la 20-30 metri.

Profesor Popescu a luat cea mai grea decizie din viața lui. "Mergem acum. Dacă mai așteptăm, unii copii nu vor mai avea putere să meargă. Riscăm viscolul să revină, dar riscăm mai mult să așteptăm."

Au ieșit din peșteră. Treizeci de oameni epuizați, înfometați, înghețați. Au început să coboare, ținindu-se unul de altul, formând un lanț uman pentru a nu se pierde în vizibilitatea redusă.

Coborârea a fost un coșmar. Zăpada proaspătă era de un metru. Copiii cei mici se scufundau până la piept. Băieții mai mari deschideau drum, trecând prin zăpadă, creând cărare pentru ceilalți. Profesor Popescu mergea în față, verificând traseul. Profesoara Elena în spate, asigurându-se că nimeni nu rămâne în urmă.

După trei ore de coborâre epuizantă, au auzit un zgomot. Un elicopter! Salvamontul patrula zona, căutându-i. Profesorul a scos o pelerină roșie din rucsac și a agitat-o. Elicopterul i-a văzut.

Dar elicopterul nu putea ateriza. Zăpada și vântul erau încă prea periculoase. A survolat, a transmis poziția lor echipelor terestre, apoi a plecat.

Știau acum că salvarea vine. Dar trebuiau să continue să coboare, să ajungă la o zonă unde poate ateriza elicopterul sau unde echipele pot ajunge.

După încă două ore, au dat de o echipă de salvamontisti care urcau spre ei. Opt bărbați, cu echipament complet, cu носițe, cu pături termice, cu termoase cu ceai fierbinte.

Când primul elev a primit cana cu ceai cald, a plâns de ușurare. Toți au plâns. Profesorii, elevii, chiar salvamontiștii duri. Era finalizare după 52 de ore de coșmar.

Au fost coborâți la cabană pe picioare cei care puteau merge, pe носițe cei care nu mai aveau putere. Toți cei 30 au ajuns în siguranță. Nouă elevi au fost transportați la spital cu hipotermie moderată. Andrei, cel cu halucinații, a fost spitalizat trei zile. Dar toți au supraviețuit.

Ancheta ulterioară a fost critică cu profesorii. De ce au plecat fără radio funcțional? De ce nu au verificat prognoza meteo mai atent? De ce au continuat când vremea se schimbase?

Dar elevii i-au apărat. "Ne-au salvat viața. Fără peștera săpată, muream toți. Fără organizarea lor, am fi intrat în panică și am fi murit. Ne-au ținut în viață 52 de ore prin disciplină, calm și curaj."

Astăzi, când excursiile școlare sunt strict reglementate, când există GPS, telefoane satelit, prognoze meteo precise, când nimeni nu pleacă pe munte fără echipament complet de urgență, este aproape imposibil să înțelegi că în martie 1983, 28 de copii de 15 ani și doi profesori au supraviețuit 52 de ore într-o peșteră săpată în zăpadă, la 1600 de metri altitudine, în viscol cu minus 28 de grade, cu mâncare pentru jumătate de zi și fără nicio modalitate de a chema ajutor.

Pentru că în martie 1983, când viscolul i-a prins pe munte și i-a izolat complet de lume, cei 30 nu au cedat panicii. Au săpat adăpost, au raționat resursele, au rămas disciplinați, s-au încălzit unii pe alții, și au așteptat 52 de ore până când vremea a permis evadarea - o coborâre disperată prin metru de zăpadă proaspătă, până când în final salvamontul i-a găsit și i-a dus în siguranță.

$$$

 O văduvă bogată și-a cunoscut viitorul soț la înmormântarea primului

Despre el nu știa nimeni nimic. Sau, mai bine spus, toți știau câte ceva, dar nimic întreg.

L-a văzut prima dată printre coroane de flori albe, cu mâinile împreunate la spate și privirea prea liniștită pentru un bărbat aflat la o înmormântare. Văduva – femeia despre care orașul șoptea cu un amestec de invidie și milă – stătea în fața sicriului, îmbrăcată în negru absolut, cu o eleganță care durea. 

Soțul ei murise brusc. Prea brusc. Un infarct, spusese medicul. Un ghinion, spusese lumea. O viață perfectă, spusese presa locală, care nu uitase să amintească de averea considerabilă rămasă în urmă.

Bărbatul necunoscut o privea fără să clipească.

Nu insistent. Nu indecent. Ci atent. De parcă ar fi citit-o.

Când totul s-a terminat, când florile au fost așezate și oamenii au început să plece, ea a simțit că e urmărită. S-a întors. Privirile li s-au întâlnit pentru o fracțiune de secundă. Atât. Dar ceva s-a fisurat în ea atunci. Un gol care nu avea legătură cu moartea.

— Condoleanțe, a spus el simplu, apropiindu-se.

Vocea lui era joasă, caldă. Nepotrivit de vie pentru un astfel de loc.

— Mulțumesc, a răspuns ea, mecanic.

Atât. Fără nume. Fără explicații. Fără promisiuni.

Au mai vorbit o dată, întâmplător, la câteva zile după. O cafenea discretă. Ea venise să fie singură. El era deja acolo. Coincidență, i-a spus rațiunea. Destin, i-a șoptit ceva mai adânc.

El părea să știe când să tacă. Și, mai ales, când să asculte. Nu o întreba despre soțul ei. Nu o întreba despre bani. Nu o întreba nimic ce ar fi făcut-o să ridice ziduri. O făcea să vorbească despre ea. Despre copilărie. Despre frici. Despre goluri vechi, mult mai vechi decât văduvia.

Orașul a început să murmure din nou.

— Prea repede.

— Prea suspect.

— Prea frumos ca să fie adevărat.

Ea auzea, dar nu asculta. Pentru prima dată după mult timp, se simțea văzută, nu analizată. Dorită, nu evaluată. Vie, nu doar bogată și singură.

Când el a cerut-o de soție, nu a fost un gest grandios. A fost într-o seară banală, cu ploaie pe geam și o tăcere confortabilă între ei.

— Nu vreau să te salvez, i-a spus. Vreau să merg lângă tine. Dacă vrei.

A spus „da” înainte să apuce frica să o ajungă din urmă.

Nunta a fost elegantă, restrânsă, privită cu sprâncene ridicate și zâmbete false. Nimeni nu știa exact cine este el. Un om de afaceri, spusese cineva. Un prieten vechi, spusese altcineva. Un oportunist, concluzionaseră cei mai mulți.

Doar ea știa cum o ținea de mână noaptea, când coșmarurile veneau.

Doar ea știa cum o privea dimineața, de parcă fiecare zi cu ea era un câștig.

Sau cel puțin așa credea.

Într-o seară, căutând un document vechi într-un sertar pe care nu-l mai deschisese de ani de zile, a găsit ceva ce nu trebuia să fie acolo. O fotografie. Îngălbenită. Veche.

Soțul ei. Primul.

Și el.

Împreună.

Mult prea apropiați ca să fie o simplă coincidență.

Inima i-a început să bată nebunește. A continuat să caute. A găsit acte. Emailuri printate. Nume de firme. Transferuri. Detalii pe care nu le înțelesese niciodată, dar care acum se legau într-un mod înfricoșător.

Când l-a confruntat, nu a negat.

— Îl cunoșteai…? vocea ei tremura.

— Da. Mai bine decât crezi.

Adevărul a căzut între ei ca un pahar spart. Primul soț îi fusese partener. Dușman. Trădător. Totul se terminase prost. Mult prea prost. Moartea fusese… convenabilă.

— Și pe mine m-ai ales pentru ce? Pentru bani? Pentru răzbunare?

A tăcut o clipă prea lungă.

— La început, poate. Dar acum… acum ești singura parte curată din tot ce a fost murdar.

Nu știa dacă să fugă sau să-l creadă. Dragostea ei se amesteca periculos cu frica. Cu vinovăția. Cu dorința de a nu rămâne din nou singură.

Ea a vrut să plece.

Nu dramatic. Nu cu uși trântite. Ci cu o liniște rece, care îl durea mai tare decât orice acuzație. Confuzia îi era prea mare, iubirea prea amestecată cu frica. Avea nevoie de aer. De timp. De un loc în care gândurile să nu-i fie influențate de prezența lui.

— Nu pot acum, i-a spus. Nu știu ce e real și ce e construit.

El n-a oprit-o.

N-a implorat.

N-a explicat mai mult decât era pregătită să audă.

— Te aștept, a spus doar. Chiar dacă nu te mai întorci.

Au urmat luni tăcute. Fără mesaje insistente. Fără apariții „întâmplătoare”. Doar semne discrete: un document trimis de avocatul lui, care demonstra adevărul despre afacerile murdare ale primului soț. O mărturie oficială. Dovezi clare că nu profitase nici de moarte, nici de averea ei. Dimpotrivă, o protejase.

Și mai ales… răbdarea.

Când ea cădea, el nu apărea ca un salvator, ci ca un om care rămânea la distanța cerută. Care o respecta chiar și când asta însemna să sufere în tăcere.

Într-o seară, după luni de singurătate și adevăruri digerate greu, l-a sunat.

— Dacă te mai găsesc așa cum te-am lăsat… vin.

A deschis ușa exact la fel. Fără reproș. Fără triumf. Cu aceeași privire calmă care o văzuse prima dată printre coroane albe.

— N-am plecat nicăieri, i-a spus.

S-au regăsit altfel. Mai sinceri. Mai curați. Fără secrete. Fără umbre nespuse. Și au construit o viață în care trecutul nu mai dicta viitorul.

Au trăit fericiți nu pentru că povestea lor fusese perfectă,

ci pentru că au avut curajul să treacă prin adevăr, nu să fugă de el.

Iubirea adevărată nu se măsoară în începuturi spectaculoase, ci în capacitatea de a rămâne onest, răbdător și prezent chiar și atunci când celălalt pleacă.

$$$

 AȘA IUBESC FEMEILE .....

⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️SIMONE DE BEAUVOIR n.9 ianuarie 1908 -d.14 aprilie 1986 și NELSON ALGREN, scriitor american, o iubire care le-a influențat viața amândurora. 

              -------------------💕-------------------

     Din 1947 până în 1964, SIMONE de BEAUVOIR i-a scris trei sute de scrisori de dragoste lui NELSON ALGREN, scrisori adunate în 1997 în volumul "LETTRES À NELSON ALGREN,UN AMOUR TRANSATLANTIQUE 1947-1964".

      -Un reportaj unic despre viața literară, intelectuală a acestor ani,SIMONE de BEAUVOIR ne oferă o altă imagine despre ea însăși, cea a unei femei îndrăgostite.

     -Scrisoarea de mai jos e din 1950, în timp ce se întorcea din AMERICA, unde îl vizitase pe deja înstrăinatul ALGREN, care își dorea o (altă) relație, mai constantă. NELSON ALGREN este cel care va renunţa, în 1951, recăsătorindu-se cu fosta soţie şi îi răspunde scriitoarei, care îi propune continuarea prieteniei: „Nu-i vorba de prietenie. Niciodată nu ţi-aş putea oferi mai puţin decât iubirea.“

„Nu-mi fac iluzii că mă vei iubi din nou, că ar trebui să faci dragoste cu mine, și nici nu trebuie să stăm împreună atât de mult – în funcție de cum simți tu și când simți tu. Dar să știi că voi aștepta întotdeauna să-mi ceri asta. Nu, nu mă pot gândi că nu ne vom revedea. Am pierdut dragostea ta și m-a durut, dar pe tine n-o să te pierd. Oricum, sunt atât de mult a ta, Nelson, ce mi-ai dăruit e atât de valoros și niciodată nu-mi vei putea lua înapoi. Tandrețea și prietenia ta îmi sunt atât de importante, încât și acum simt căldură, fericire și recunoștință când te privesc înlăuntrul meu. Cred cu toată ființa că aceste sentimente nu mă vor părăsi niciodată. În ceea ce mă privește, mi-e foarte dificil s-o spun, confuză și rușinată, dar e purul adevăr: te iubesc la fel de mult ca atunci când, dezamăgit, mă țineai în brațele tale, și asta înseamnă cu tot sufletul și toată inima mea impură; n-aș putea mai puțin. Dar asta n-o să te deranjeze, dragul meu, și nu-ți mai face o datorie din a-mi scrie, fă-o doar când simți și scrie-mi orice, convins de faptul că orice scrisoare de la tine mă va face foarte fericită. Ei bine, cât de puerile mi se par toate cuvintele! Îmi ești atât de aproape, atât de aproape, lasă-mă și pe mine să mă apropii de tine. Și îngăduie-mi, ca întotdeauna, să rămân în inima ta.

A ta, Simone”

Simone de Beauvoir și Nelson Algren în Chicago, 1948

              ----------------------💕---------

------------

$$$

 - Mi-e rușine să zic că mi-e foame. 

Cuvintele acestui copil m-au lovit în plex. N-am crezut până la acel moment cât de dureros e să vezi, să auzi, să simți în fața ta ce înseamnă foamea unui copil. Care n-a greșit nimic nimănui, doar a venit pe lume să crească. Însă ce te faci când părinții nu au din ce să te mai crească? 

Era o zi ca oricare alta din viața mea de învățătoare la Școala Primară nr. 4. În pauza mare am rămas în clasă, aveam de completat note în carnete. Dar, ca de fiecare dată, mai ridicam privirea. Îmi plăcea să-i observ pe copii: cum râd, cum se ceartă, cum împart, cum cresc sub ochii mei.

Atunci l-am văzut pe Vlăduț.

Un băiat simplu, subțirel, mereu curat, mereu tăcut. Stătea în bancă și se uita cu o poftă care nu putea fi ascunsă la sandvișul colegului de lângă el. Nu întindea mâna. Nu cerea. Doar privea. Cu o atenție care nu era despre mâncare, ci despre lipsă.

M-am apropiat de el.

— Tu nu mănânci pachețelul? l-am întrebat încet.

— Nu mi-e foame, doamna, a răspuns repede.

Exact atunci, stomacul lui a scos un sunet clar, fără milă, ca o trădare. Vlăduț a roșit. Eu am simțit cum mi se strânge inima.

La următoarea pauză l-am chemat la catedră. Am scos sandvișul meu.

— Uite, mie nu-mi mai e foame. Mănâncă-l tu.

A ezitat o secundă. Apoi l-a luat. A mâncat încet, atent, ca și cum se temea să nu dispară prea repede.

În zilele următoare am început să-l observ mai atent. Niciodată pachețel. Niciodată gustare. Într-o zi l-am luat deoparte.

— Vlăduț, ție nu ți-e foame la școală?

A coborât privirea.

— Ba da… dar mi-e rușine să spun.

A dat din umeri, mic, resemnat.

— De ce nu-ți face mama pachet?

A urmat o pauză lungă. Apoi, cu o voce joasă, de copil care nu știe dacă e voie să spună:

— Mama nu mai e acasă.

Am sunat acasă în acea zi. Am aflat adevărul: mama lui era internată în spital. Tatăl, copleșit, alerga între muncă, spital și griji. Banii se duceau pe tratamente. Pachetul de școală devenise un lux.

Din acel moment, n-am mai stat pe gânduri.

În fiecare dimineață pregăteam un sandviș în plus. Îl strecuram pe ascuns în ghiozdănelul lui Vlăduț, când niciun copil nu se uita. Fără să știe cine. Fără să se simtă diferit.

Și nu m-am oprit acolo.

Am mers la mama lui la spital. I-am dus mâncare. I-am dus ce am putut. I-am ținut mâna și i-am spus, de la femeie la femeie:

— Stați liniștită. Vlăduț e bine. Are grijă cineva de el.

A plâns. Am plâns și eu.

Situația a durat aproape o lună.

O lună în care, în fiecare dimineață, strecuram pachețelul în ghiozdănelul lui Vlăduț. O lună în care îl vedeam mâncând fără să se mai uite în jur, fără rușinea din primele zile. O lună în care tatăl lui îmi mulțumea în șoaptă, iar mama lui, din patul de spital, îmi trimitea vorbă că se roagă pentru mine.

Și apoi, într-o dimineață, ceva s-a schimbat.

Ușa clasei s-a deschis mai greu ca de obicei. Vlăduț a intrat cu ambele mâini ocupate. Trăgea după el o sacoșă mare, grea, care părea prea mult pentru un copil atât de mic. Avea obrajii roșii și ochii strălucitori.

— Doamna… a spus el, aproape șoptit, dar cu un zâmbet cât toată fața, mama mea s-a făcut bine.

A deschis sacoșa.

Înăuntru era o plăcintă mare, tăiată în bucăți egale, încă mirosind a casă. A scos-o cu grijă, de parcă ar fi fost ceva foarte prețios.

— Mama a făcut-o azi-dimineață. A zis să dau la toți colegii. Și la dumneavoastră.

Copiii s-au adunat imediat în jurul lui. Vlăduț împărțea bucățile una câte una, cu o seriozitate care m-a făcut să-mi mușc buza ca să nu plâng. Nu uita pe nimeni. Nici pe cei cu sandvișuri mari. Nici pe cei care nu stăteau lângă el în bancă.

Când a ajuns la mine, mi-a întins bucata cu ambele mâini.

— A zis mama că e plăcintă de mulțumire.

Am luat-o și atunci am înțeles ceva ce nu scrie în nicio programă școlară: că binele făcut pe ascuns se întoarce, uneori, sub forma unei plăcinte calde, împărțite cu toată clasa.

Vlăduț nu mai era copilul care se uita cu poftă la mâncarea altuia.

Era copilul care știa să împartă.

Și poate că, fără să știe, ne-a predat tuturor cea mai importantă lecție:

că din puțin se poate naște mult, iar din rușine — recunoștință.

Restul sunt doar materii.

Unele lecții nu se predau la tablă.

Dacă povestea asta te-a atins, lasă un ❤️ și spune-ne în comentarii: îți amintești un moment din copilărie când cineva a avut grijă de tine în tăcere?

🥰Nu uita să distribui mai departe, ca să răspândim și mai mult faptele bune.

$$$

 La 9 ianuarie:

– 1438: Reprimarea sângeroasă a răscoalei de la Bobâlna (începută în mai 1437). 

– 1774: A murit arhitectul şi urbanistul francez Jacques François Blondel, personalitate a arhitecturii din perioada lui Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea (n. 1705)

– 1780: A murit (probabil otrăvit) Chesarie de Râmnic, cărturar, tipograf şi traducător; provenind dintr-o familie de origine arabă din Alep, se va călugări la Bucureşti şi va ajunge episcop de Râmnic (1773); filosof al istoriei, primul iluminist din Ţara Românească (n. ~1735, la Bucureşti)

– 1792: Semnarea Tratatului de la Iaşi, între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, confirmând creşterea puterii ruseşti în zona Mării Negre. Tratatul a fost semnat la 9 ianuarie 1792 de marele vizir Iusuf Paşa şi prinţul Bezborodko, care i-a succedat prinţului Potemkin la conducerea delegaţiei ruseşti, după moartea acestuia. Tratatul a recunoscut anexarea Hanatului Crimeei de către Imperiul Rus, şi a transferat Yedisanul acestei ţări, făcând din Nistru frontiera ruso-turcă în Europa. Frontiera asiatică pe râul Kuban a rămas neschimbată

– 1822: S-a născut Carol Benesch (n. Jägerndorf, Imperiul Austriac, azi Krnov, Cehia - d. 30 octombrie 1896, București), arhitect silezian de orientare istoristă și eclectică stabilit în Regatul României. A fost tatăl lui Oscar Beneș (1866-1925), arhitect șef al orașului Bârlad.

– 1884: Apărea săptămânal (până la 29 octombrie acelaşi an), la Iaşi, periodicul „Propăşirea” sau „Foaie ştiinţifică şi literară” (titlu impus de cenzură), periodic ce continuă programul „Daciei literare” (1840). „Propăşirea” este prima revistă literară cu caracter enciclopedic din Moldova (9/21)

– 1885, 9/21: S-a născut Gheorghe Demetrescu, astronom şi seismolog; în 1935 a creat, la Observatorul Astronomic din Bucureşti, o secţie de seismologie; din iniţiativa sa a fost înfiinţată în România o reţea de staţii seismologice (la Focşani, Bacău, Câmpulung Moldovenesc, Iaşi, Vrâncioaia); membru titular al Academiei Române din 1955 (m. 1969). 

– 1888: Era promulgată Legea pentru înfiinţarea unui serviciu de navigaţie fluvială şi maritimă în România

– 1914: S-a născut Ion Dumitrescu, istoric literar, editor şi autor de manuale şcolare; şi-a dedicat întreaga viaţă cercetării creaţiei eminesciene (m. 1977)

– 1914: S-a născut Lucien Bodard, publicist şi scriitor francez; ca reporter al ziarului „France Soir” (1948-1975), a fost corespondent de război în Indochina în toată această perioadă (m. 1998)

– 1922: S-a născut Har Gobind Khorana, biochimist american de origine indiană; a realizat sinteza polinucleatidelor şi a abordat studiul codului genetic; a reuşit să producă în laborator prima genă artificială; Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1968, împreună cu americanii Marshall W. Nirenberg şi Robert W. Holley (m. 2011)

– 1922: S-a născut compozitorul Ştefan Mangoianu (m. 1979)

– 1928: S-a născut Vasile Drăguţ, istoric şi critic de artă, personalitate de seamă a culturii româneşti; lucrări asupra artei româneşti medievale şi a celei moderne (m. 1987)

–1931:S-a născut Ion Cojar, regizor de teatru şi profesor; fondatorul şcolii româneşti de metodă în arta actorului (m. 2009)

– 1934: S-a născut Mircea Tomuş, critic şi istoric literar

–1924: S-a născut regizorul georgian de film Sergei Parajanov (Sarkis Paradjanian) (m. 1990)

– 1936: A murit actorul american de film John Gilbert (numele real: John Cecil Pringle); un june-prim romantic din perioada filmului mut, a cărui carieră este curmată brusc de apariţia sonorului; rămâne în istoria cinematografului ca unul dintre partenerii Gretei Garbo, în viaţă şi pe ecran (n. 1899). 

– 1941: S-a născut cântăreaţa americană de muzică folk Joan Baez

– 1944: S-a născut chitarisul, compozitorul şi producătorul britanic Jimmy (James Patrick) Page, fondator al grupului rock „Led Zeppelin”

–1945: Se semna, la Bucureşti, protocolul privind aranjamentul complementar între România şi Bulgaria pentru schimburile comerciale şi de plăţi, prima convenţie comercială încheiată de ţara noastră după 23 august 1944

– 1947: S-a născut Ioana Ieronim (pseudonimul Ioanei Brânduş), poetă şi traducătoare (din literaturile daneză şi olandeză)

– 1954: Inaugurarea clădirii Teatrului de Operă şi Balet din Bucureşti (astăzi, Opera Naţională); arhitect – Octav Doicescu

– 1955: S-a născut poetul şi publicistul Ion Mureşan

– 1956: S-a născut dirijorul şi pianistul Iosif Ion Prunner

–1959: S-a născut Cristi (Cristian Alexandru) Minculescu, solist vocal şi compozitor de muzică rock, cunoscut pentru activitatea sa de peste 30 de ani ca vocalist al trupei „Iris”

– 1961: A murit (în închisoarea de la Dej) Radu Cioculescu, cronicar muzical, eseist şi traducător; fratele criticului şi istoricului literar Şerban Cioculescu (n. 1901)

– 1968: S-a născut studenta americană Kimberly Bergalis, prima persoană care a contractat sindromul imunodeficitar dobândit (SIDA) de la un lucrător din domeniul sănătăţii (dentistul ei) (m. 1991)

– 1972: A murit medicul Ilie Ardelean; sub conducerea sa a fost publicat primul manual unic de igienă generală şi comunală din România; este considerat întemeietorul igienei experimentale din ţara noastră; membru corespondent al Academiei Române din (n. 1906, la Gyula, Ungaria) 

– 1973: S-a născut cântăreţul jamaican de muzică reggae şi dance Sean Paul (Sean Paul Ryan Francis Henriques)

– 1979:Întreprinderea mecanică din Câmpulung (întreprindere care şi-a desfăşurat activitatea între anii 1953 şi 2003) a produs primele loturi de autoturisme de teren ARO dotate cu motoare Diesel (60 CP)

– 1979: A murit Pier Luigi Nervi, inginer şi arhitect italian; adept al unei arhitecturi funcţionale (Palatul Expoziţiilor şi cel al Muncii din Torino, sala audienţelor de la Vatican, Australia Square din Sydney, catedrala din San Francisco) (n. 1921)

– 1980: A murit Petru Caraman, folclorist şi filolog; autor a numeroase lucrări, studii şi articole, a abordat din perspectivă comparată aspecte ale culturii noastre populare, locul central ocupându-l balada şi colindul; membru post-mortem al Academiei Române din 1991 (n. 1898). 

– 1991: A murit Mircea Ciobanu, pictor, sculptor, scriitor, grafician, arhitect, sticlar şi jurnalist (n. 1950)

– 1992: A murit organistul Iosif Gerstenengst (n. 1920) 

– 1993: A murit Anton Crihan, fost deputat în Sfatul Ţării din Basarabia, militant pentru unire, membru al Guvernului României şi deputat în mai multe legislaturi în Parlamentul României în perioada interbelică; fost militant de frunte al mişcării ţărăniste, stabilit în SUA (n. 1893, la Sângereni, azi în R. Moldova)

– 1998: A murit atleta Lia Manoliu; campioană olimpică la aruncarea discului: aur la México City (1968), bronz la Roma (1960) şi Tokyo (1964); preşedintele Comitetului Olimpic Român între anii 1992 şi 1998; Complexul sportiv naţional din Bucureşti îi poartă astăzi numele (n. 1932)

– 2005: A murit Koji Hashimoto, regizor de film japonez (n. 1936)

– 2006: Un elicopter aparţinând SMURD s-a prăbuşit în apropierea aeroportului din Iaşi. Patru persoane (pilotul, copilotul, un medic şi un asistent medical) şi-au pierdut viaţa. Elicopterul, care făcea un zbor de rutină, a căzut în apropiere de Unitatea militară de la Holboca

– 2011: A murit profesorul Raul Volcinschi, o legendă a luptei împotriva comunismului, cel care, în 1983, a pus la cale un atentat pentru asasinarea lui Nicolae Ceauşescu (n. 1923)

– 2011: A murit regizorul, producătorul, actorul şi scenaristul britanic de film Peter Yates (n. 1929)

– 2013: A murit economistul american James M. Buchanan, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în anul 1986, pentru contribuţiile sale la dezvoltarea teoriei contractuale şi constituţionale fondate pe studiul procesului de pregătire şi luare a deciziilor politice şi economice (n. 1919)